recucerească un lucru pe care odinioară l-au posedat cu şi mai mare certitudine decât trupul, vreun vestigiu fundamental al anticei credinţe de odinioară, poate credinţa în „sufletul nemuritor“ sau în

„Dumnezeul antic“, pe scurt, idei pe solul cărora se putea trăi mai bine, adică mai viguros şi mai voios decât pe cel al „ideilor moderne“. Se află aici o atitudine de bănuială faţă de aceste idei moderne, o neîncredere faţă de toate cele clădite ieri şi astăzi; poate că i se adaugă şi un uşor dezgust şi sarcasm care nu mai suportă talmeş-balmeşul de concepte eteroclite pe care aşa-nu-mitul pozitivism îl oferă

cumpărătorilor, greaţa pe care omul cu gusturi mai rafinate o resimte în faţa împestriţării şi peticelii de bâlci a tuturor acestor pseudofilozofi ai realităţii care nu au nimic nou şi adevărat în afara acestei

împestriţări. Din acest punct de vedere îmi pare că trebuie să dăm dreptate acestor sceptici antirealişti de astăzi care ajung la cunoaştere prin intermediul microscopului: instinctul care îi îndepărtează de realitatea modernă nu a fost contestat, - ce ne privesc pe noi întortocheatele lor poteci care îi conduc îndărăt? Esenţialul din ei este nu faptul că ei năzuiesc „îndărăt“, ci că ei năzuiesc deoparte. De-ar avea un pic mai mult de vlagă, de zbor, de curaj, de simţ artistic, ei ar râvni dincolo, - şi nu îndărăt!

11

Îmi face impresia că în prezent se depun pretutindeni strădanii pentru a deturna atenţia de la reala influenţă pe care Kant a exercitat-o asupra filozofiei germane şi pentru a tăinui cu prudenţă

problema valorii pe care el şi-o atribuia sieşi. Kant era mândru, mai ales şi înainte de toate, de tabla sa de categorii; ţinând-o în mână, el spunea: „iată cel mai greu lucru care s-a putut întreprinde vreodată

pentru cauza metafizicii“. - Să pricepem bine acest „s-a putut vreodată“! El se mândrea cu faptul de a fi descoperit în om o nouă aptitudine, aceea de a emite judecăţi sintetice a priori. Să presupunem că el s-a înşelat în această problemă: însă dezvoltarea şi înflorirea rapidă a filozofiei germane îşi are originea în această mândrie şi în zelul mai tinerilor gânditori în a descoperi pe cât posibil pricini de mândrie şi mai mari - sau măcar câteva „aptitudini noi“! - Dar să cugetăm, e timpul. În ce chip sunt posibile judecăţile sintetice a priori? se întreba Kant, - şi cum a răspuns el de fapt? În virtutea unei aptitudini. (Din păcate nu a spus-o astfel, în patru cuvinte, ci într-atât de detaliat, de onest şi cu o asemenea risipă germană de cugetări profunde şi ornamentate încât vesela niaiserie allemande disimulată în acest răspuns a fost scăpată din vedere.) Cu toţii au căzut în extaz la ideea acestei noi aptitudini, iar când Kant mai descoperi în oameni şi o aptitudine morală pe deasupra, entuziasmul ajunse la culme: căci pe atunci germanii mai erau încă morali şi nu aveau încă habar de „realismul politic“. - Sosise luna de miere a filozofiei germane; toţi junii teologi ai Institutului din Tübingen se porniră pe dată să cutreiere pădurile, în căutarea „aptitudinilor“. Şi câte nu s-au mai descoperit! - în acea epocă inocentă, îmbelşugată şi încă juvenilă a spiritului german pe care răutăcioasa zână a romantismului o umplea cu sunetele fanfarelor şi cântecelor sale, pe atunci când încă nu se ştia face deosebire între „a descoperi“ şi „a inventa“! Principala descoperire a fost aceea a aptitudinii

„suprasenzorialului“: Schelling o boteză cu numele de intuiţie intelectuală, venind astfel în întâmpinarea celor mai arzătoare dorinţe ale germanilor săi, a căror inimă năzuia în fond doar la pietate. Cea mai mare nedreptate ce ar putea fi comisă faţă de această mişcare exuberantă şi romantică - ea fiind doar tinereţe, în ciuda deghizării sale îndrăzneţe în concepte cenuşii şi bătrânicioase - ar fi aceea de a o lua în serios şi de a o trata cu indignare morală; pe scurt, s-a îmbătrânit, iar visul s-a risipit. A sosit şi ziua în care oamenii s-au frecat la ochi; se mai freacă şi astăzi.

S-a visat: înainte de toţi şi mai ales bătrânul Kant a făcut-o. „În virtutea unei aptitudini“ - a spus el, sau cel puţin a gândit-o. Dar constituie aceasta un răspuns? O explicaţie? Sau mai degrabă doar o reluare a întrebării? De ce te face opiul să dormi? „În virtutea unei aptitudini", prin al său virtus dormitiva - răspunde doctorul lui Moliere: quia est în eo virtus dormitiva, cujus est natura sensus assoupire.

Însă asemenea răspunsuri îşi au locul într-o comedie, şi a sosit în fine momentul să înlocuim întrebarea kantiană „în ce chip sunt posibile judecăţile sintetice a priori?“ cu o alta: „de ce este necesar să credem în astfel de judecăţi?“ - răspunsul fiind că aceste judecăţi trebuie luate drept adevărate în scopul conservării fiinţelor speciei noastre; ceea ce nu împiedică bineînţeles ca ele să

poată fi false! Sau, ca s-o spunem mai desluşit, mai grosolan şi mai radical: judecăţile sintetice a priori n-ar trebui să fie defel „posibile“: noi nu avem dreptul la ele, în gura noastră ele sunt tot atâtea judecăţi false. Desigur, a le lua drept adevărate este necesar, aceasta e o credinţă de faţadă, o aparenţă

care face parte din optica şi perspectiva vieţii. - Şi dacă mai trebuie să vorbim despre influenţa uriaşă

pe care „filozofia germană“ - sper că se va înţelege dreptul ei la ghilimele - a exercitat-o asupra întregii Europe, fără îndoială că o anumită virtus dormitiva a contribuit la aceasta: trândavii distinşi, virtuoşii, misticii, artiştii, trei sferturi dintre creştini şi obscurantiştii politici de toate naţionalităţile au fost încântaţi să posede, datorită filozofiei germane, un antidot împotriva senzorialismului, încă

deosebit de puternic, care se revărsa în acest secol din cel precedent - pe scurt, sensus assoupire...

12

În ceea ce priveşte teoria atomistă a materiei: ea face parte dintre lucrurile cele mai bine contestate din câte există; şi poate că astăzi în Europa nu se mai găseşte nici un învăţat într-atât de neînvăţat încât să-i mai atribuie o reală importanţă în afară de comoda întrebuinţare manuală şi casnică (adică în chip de prescurtare a mijloacelor de exprimare) -, aceasta mulţumită mai ales dalmaţianului Boskovic, care, alături de polonezul Copernic, a fost cel mai mare şi cel mai victorios adversar de până acum al aparenţei. În vreme ce Copernic ne-a convins să credem, în ciuda simţurilor noastre, că Pământul nu este imobil, Boskovic ne-a învăţat să ne renegăm credinţa în existenţa ultimului punct care se mai menţinea în acest domeniu, credinţa în „substanţă“, în „materie“, în

ultima rămăşiţă, în părticica infimă, atomul: acesta a fost cel mai mare triumf repurtat vreodată

asupra simţurilor. - Dar trebuie să mergem şi mai departe şi să declarăm un război fără cruţare, un război la cuţite şi faimoasei „necesităţi atomice“ care continuă să supravieţuiască într-atât de primejdios în domenii pe care nu le-ar bănui nimeni, laolaltă cu şi mai faimoasa „necesitate metafizică“; - de asemenea, este necesar să-i facem de petrecanie celuilalt atomism, şi mai nefast, pe care l-a propovăduit mai cu osebire şi mai îndelung creştinismul, atomismul psihic. Fie-mi îngăduit să

desemnez cu acest nume credinţa care consideră sufletul ca pe un lucru indestructibil, etern, indivizibil, o monadă, un atomon: iată credinţa ce trebuie extirpată din ştiinţă! Între noi fie spus, nu este deloc necesar să suprimăm totodată şi „sufletul“, renunţând astfel la una din cele mai vechi şi mai venerabile ipoteze din câte există, precum o fac cu neîndemânare naturaliştii, care de-abia au atins

„sufletul“, că l-au şi scăpat din mâini. Însă calea spre concepţii noi, spre rafinamente noi ale ipotezei sufletului este deschisă: iar noţiuni ca „suflet muritor“, „sufletul - multitudine de subiecte“, „sufletul -

edificiu colectiv al instinctelor şi pasiunilor“ cer de acum înainte drept de cetăţenie în ştiinţă.

Psihologul nou care pune capăt superstiţiei ce creştea până acum cu o luxuriantă aproape tropicală în jurul noţiunii de suflet se găseşte oarecum exilat într-un nou deşert şi într-o nouă neîncredere - se prea poate ca sarcina mai vechilor psihologi să fi fost mai uşoară şi mai veselă -: în cele din urmă însă

el se simte, tocmai prin aceasta, condamnat la a inventa - şi, cine ştie? Poate şi la a descoperi.

13

Fiziologii ar trebui să mai chibzuiască înainte de a afirma că instinctul primordial al unei fiinţe organice este instinctul de conservare. Fiinţa vie năzuieşte înainte de toate să dea curs liber puterii sale -viata, ea însăşi, este voită de putere -: instinctul de conservare fiind doar o consecinţă indirectă, una dintre cele mai frecvente ale ei. - Pe scurt, aici precum şi în altă parte, atenţie faţă de principiile teleologice inutile! – cum este acela al instinctului de conservare (pe care îl datorăm inconsecvenţei lui Spinoza). În acest fel se ordonează metoda ce trebuie să fie, în esenţă, economie de principii.

14

Poate că se găsesc astăzi cinci-şase capete în care să mijească ideea că fizica este, şi ea, doar o interpretare şi o adaptare (îmi îngădui să spun, o adaptare după noi înşine!) a universului şi nu o explicaţie a acestuia: însă, în măsura în care se bazează pe credinţa în simţuri, ea trece şi va mai trebui să treacă multă vreme drept ceva mai mult şi, anume, drept o explicaţie. Ea posedă mărturiile ochilor şi ale degetelor, evidenţa vizibilă şi realitatea palpabilă: aceasta exercită asupra unui ev cu gusturi fundamental plebeiene o influentă fascinantă, persuasivă, convingătoare, - căci acest ev adoptă în mod instinctiv canoanele de adevăr ale etern-popularului senzorialism. Ce este clar, ce este

„clarificat“? Mai înainte de toate, ceea ce poate fi văzut şi pipăit, - până la acest punct trebuie extinse toate problemele. Dimpotrivă, farmecul gândirii platonice constă de-a dreptul în rezistenta ei faţă de evi-denţa senzorială, gândire aristocratică a unor oameni care poate că erau dotaţi cu simţuri mai puternice şi mai exigente decât contemporanii noştri, dar care au ştiut să savureze un triumf superior în a rămâne stăpâni asupră-le şi în a arunca peste acest vârtej pestriţ - plebea simţurilor, cum spunea Platon - o plasă de concepte palide, reci şi cenuşii. Exista în această manieră platonică de subjugare şi interpretare a lumii o voluptate de o calitate totalmente diferită de aceea pe care ne-o oferă fizicienii de astăzi, laolaltă cu aceşti lucrători din fiziologie, darwinişti şi antiteologi, cu principiul lor despre

„minimumul de energie“, care este de fapt maximumul de nerozie. „Acolo unde omul nu mai are nimic de văzut şi de apucat, nu mai are ce căuta“ - fireşte că acesta este un imperativ cu totul diferit faţă de cel al lui Platon, care se potriveşte însă de minune unei rase dure şi harnice de maşinişti şi ingineri ai viitorului care vor avea de îndeplinit numai munci grosolane.

15

Dacă vrem să ne ocupăm de fiziologie cu conştiinţa împăcată, trebuie să respectăm ideea că

organele simţurilor nu sunt fenomene în înţelesul pe care îl acordă filozofia idealistă acestui cuvânt: şi, prin urmare, ele nu ar putea fi cauze! Aceasta înseamnă acceptarea senzorialismului, cel puţin ca ipote-ză regularizatoare, ca să nu spunem ca principiu euristic. Dar cum? există alţii care merg până la afirmaţia că lumea exterioară ar fi creaţia organelor noastre? Dar atunci corpul nostru, ca piesă a acestei lumi exterioare, ar fi opera organelor noastre! Dar, în acest caz, înseşi organele noastre ar fi -

creaţia organelor noastre! Aceasta este, după părerea mea, o radicală reductio ad absurdum, presupunând că noţiunea de causa sui este o absurditate radicală. Aşadar, lumea exterioară - nu este creaţia organelor noastre?

16

Mai există încă cercetători inofensivi ai Sinelui care cred în „certitudini nemijlocite“, spre exemplu „eu gândesc“, sau, cum era cazul superstiţiei lui Schopenhauer, „eu vreau“: de parcă în acest caz cunoaşterea ar fi reuşit să-si sesizeze obiectul în stare pură şi nudă, în chip de „lucru în sine“, fără

vreo falsificare din partea subiectului şi nici din partea obiectului. Dar „certitudinea nemijlocită“, precum şi „cunoaşterea absolută“ sau „lucrul în sine“ conţin o contradictio in adjecto, şi voi repeta de o sută de ori: ar trebui să ne eliberăm în sfârşit de ispita cuvintelor! Norodul n-are decât să creadă că

cunoaşterea înseamnă „a cunoaşte capătul lucrurilor“, filozoful însă trebuie să-şi spună: dacă analizez procesul exprimat în propoziţia „eu gândesc", obţin o serie de afirmaţii îndrăzneţe a căror justificare este dificilă, poate chiar imposibilă, - de pildă că eu sunt cel ce gândeşte, că în general trebuie să existe ceva care gândeşte, că gândirea este activitatea şi produsul unei fiinţe concepute în chip de cauză, că

există un „Eu“, în fine, că s-a stabilit în prealabil ce anume se înţelege prin gândire, - că eu ştiu ce este gândirea. Căci, de nu m-as fi decis în prealabil asupra problemei, cum aş putea să hotărăsc că nu este vorba mai degrabă despre „a voi“ sau „a simţi“? Pe scurt, acel „eu gândesc“ presupune că eu compar starea mea momentană cu alte stări cunoscute de mine pentru a stabili ce anume este el: dat fiind că

sunt nevoit să recurg la „cunoştinţe“ din alte domenii, acest „eu gândesc“ nu are pentru mine nici o valoare de certitudine nemijlocită. - În schimbul acestei „certitudini nemijlocite“, în care poate crede norodul în anumite cazuri, filozofului i se dă un mănunchi de probleme metafizice, adevărate probleme de conştiinţă intelectuale, care sună astfel: „De unde am luat noţiunea de «a gândi»? De ce cred eu în cauză şi în efect? Ce îmi dă dreptul să vorbesc despre «eu», şi, mai mult, despre un «eu» în chip de cauză şi, în sfârşit, chiar despre un «eu» în chip de cauză a gândirii?“ Cel care se încumetă să

răspundă de îndată la aceste întrebări metafizice invocând un fel de intuition a cunoaşterii, precum o face cel care spune: „eu gândesc şi ştiu că acest lucru este cel puţin adevărat, real, cert“ - acela va primi ca răspuns din partea unui filozof de azi un surâs şi două întrebări: „Domnule, i-ar da poate de înţeles filozoful, este improbabil ca dumneavoastră să nu vă înşelaţi: dar de ce vă trebuie, cu orice preţ, adevărul?“

17

În ceea ce priveşte superstiţia logicienilor: nu voi conteni vreodată să subliniez un fapt mărunt pe care aceşti superstiţioşi îl mărturisesc făr-de plăcere, - şi anume, că o idee vine atunci când vrea

„ea“ şi nu când vreau „eu“; astfel, a spune că subiectul „eu“ este condiţia predicatului „gândesc“

înseamnă o falsificare a stării de fapt. Ceva gândeşte: însă a spune că acest „ceva“ e însuşi acel bătrân şi ilustru „Eu“, este, exprimat cu îngăduinţă, doar o ipoteză, o afirmaţie, în nici un caz o „certitudine nemijlocită“. În fine, afirmând că „ceva gândeşte“ s-a spus deja prea mult: acest „ceva“ conţine de-acum o interpretare a procesului şi nu aparţine procesului însuşi. Se raţionează potrivit rutinei gramaticale: „A gândi este o acţiune, toate acţiunile presupun un subiect activ, aşadar ". Atomismul antic plasa printr-un raţionament aproximativ asemănător la originea „forţei“ ce acţionează părticica de materie în care se află această forţă şi din care ea acţionează, atomul; spirite mai severe s-au deprins în cele din urmă să se descurce fără această „rămăşită terestră“, şi poate că va veni şi ziua în care chiar şi logicienii se vor obişnui să se dispenseze de acel mărunt „ceva“, rămăşită a bătrânului şi onestului Eu volatilizat.

18

Farmecul unei teorii constă nu în mică măsură în faptul că e contestabilă: ea seduce tocmai prin aceasta spiritele mai subtile. Se pare că teoria însutit contestată a „liberului arbitru“ îşi datorează

supravieţuirea numai şi numai acestui farmec : mereu mai reapare câte-unul care se simte îndeajuns de puternic pentru a o contesta.

19

Filozofii obişnuiesc să vorbească despre voită de parcă ea ar fi lucrul cel mai temeinic cunoscut din lume; chiar Schopenhauer a lăsat să se înţeleagă că voinţa ar fi singurul lucru cunoscut realmente de către noi, cunoscut de-a fir-a-păr, fără reţinere şi adaos. Însă mie mi se pare şi acum că, în acest caz precum şi în altele, Schopenhauer a făcut acelaşi lucru pe care obişnuiesc să-l facă filozofii: el a preluat şi a exagerat o prejudecată populară. Voinţa îmi apare înainte de toate ca un lucru complex, care este o unitate doar în chip de cuvânt, - şi tocmai în această unitate a cuvântului constă prejudecata populară care a înşelat vigilenta mereu neglijabilă a filozofilor. Aşadar, să fim măcar o dată mai prudenţi, mai puţin „filozofi' -, şi să spunem: în toate vrerile există în primul rând o multitudine de sentimente, sentimentul stării din care vrem să ieşim, cel al stării spre care tindem, însuşi sentimentul acestor „din“ şi „spre“ şi, în sfârşit, o senzaţie musculară accesorie care, printr-un fel de obişnuinţă şi fără a ne pune în mişcare „mâinile şi picioarele“, intră în joc în momentul în care noi „vrem“. Precum