descopere, în sfârşit, cine a fost Epicur, acest zeu al grădinilor. - Şi a făcut-o oare într-adevăr?
8
În toate filozofiile există un moment în care „convingerea“ filozofului intră în scenă: sau, ca s-o spunem în limbajul unui mister antic: adventavit asinus pulcher et fortissimus.
9
Voi vreţi să trăiţi „în armonie cu natura“? O, stoici aleşi, câtă înşelăciune a cuvintelor!
Imaginaţi-vă o fiinţă asemenea naturii, risipitoare fără măsură, indiferentă fără măsură, lipsită de intenţii şi de consideraţii, de milă şi dreptate, rodnică şi pustie şi nesigură în acelaşi timp, imaginaţi-vă indiferenţa personificată în chip de putere - cum aţi putea trăi în armonie cu această indiferenţă? A trăi nu în-seamnă oare tocmai a voi să fii altceva decât această natură? A trăi nu înseamnă oare a evalua, a prefera, a fi nedrept, a fi mărginit, a voi să fii diferit? Şi presupunând că deviza voastră „a trăi în armo-nie cu natura“ înseamnă de fapt „a trăi în armonie cu viaţa“ cum ar fi cu putinţă să nu o faceţi? La ce bun să creaţi un principiu din ceea ce sunteţi voi înşivă, din ceea ce trebuie să fiţi? -
Adevărul este cu totul altul: în vreme ce, extaziaţi, pretindeţi că aţi descifrat în natură canoanele legilor voastre, voi vreţi cu totul altceva, ciudaţi comedianţi, impostori ce vă înşelaţi pe voi înşivă!
Orgoliul vostru doreşte să prescrie şi să încorporeze naturii, înseşi naturii, morala voastră, idealul vostru; voi pretindeţi ca ea să fie o natură „în armonie cu Stoa“ şi aţi vrea să reduceţi toate cele existente la o asemănare cu propria voastră imagine - în chip de enormă şi eternă apoteoză şi generalizare a stoicismului! Cu toată iubirea voastră de adevăr, vă înduplecaţi într-atât de îndelungat, de stăruitor, de hipnotizant să priviţi natura în chip fals, adică stoic, încât ajungeţi să nu o mai puteţi privi în vreun alt fel, - şi nu ştiu ce orgoliu abisal vă inspiră în cele din urmă nebuneasca speranţă că, din moment ce vă pricepeţi să vă tiranizaţi pe voi înşivă - stoicul fiind propriul său tiran -, natura se va lăsa la rândul ei tiranizată: stoicul nu este, şi el, o parte a naturii?... Dar toate acestea sunt o poveste veche şi veşnică: ceea ce s-a întâmplat odinioară cu stoicii se mai întâmplă şi astăzi din momentul în care o filozofie începe să creadă în ea însăşi. Întotdeauna, ea creează lumea potrivit imaginii ei, n-o poate face altfel; filozofia este însuşi acest instinct tiranic, voinţa de putere sub forma ei cea mai spirituală, voinţa „de a crea lumea“, de causa prima.
10
Râvna şi subtilitatea, aş spune chiar şiretenia cu care se aduce pe tapet pretutindeni în Europa zilelor noastre problema „lumii reale şi a lumii aparente“ ne dau de gândit şi ne obligă să luăm aminte; iar cei care aud în culise doar „voinţa de adevăr“ şi nimic mai mult nu dau dovadă de cele mai ascuţite urechi. Este posibil ca, în cazuri izolate şi rare, să fie la mijloc o asemenea voinţă de adevăr, vreo îndrăzneală exagerată şi aventuroasă, vreun orgoliu metafizic al poziţiilor pierdute care în cele din urmă va prefera întotdeauna un dram de „certitudine“ unui belşug de posibilităţi frumoase; s-ar putea să existe chiar fanatici puritani ai conştiinţei care să dorească a muri culcaţi mai degrabă pe un Nimic cert decât pe un Ceva nesigur. Dar acesta e nihilism, însemnul unui suflet deznădăjduit şi dezgustat de moarte, oricât de curajoase ar părea atitudinile unei astfel de virtuţi. Dimpotrivă, în cazul gânditorilor mai puternici, mai plini de viaţă, la cei care mai sunt încă însetaţi de dorinţa de a trăi, starea de lucruri pare să fie alta: ei iau poziţie împotriva aparenţei, vorbesc cu dispreţ despre „perspectivism“ şi nu acordă mai mult credit propriului lor corp decât aparenţei potrivit căreia „pământul este imobil“, lăsând astfel să le scape din mâini, cu o mină aparent bine dispusă, bunul lor cel mai cert (căci în ce ai putea crede cu mai multă certitudine decât în propriu-ţi corp?) - cine ştie, poate în fond ei caută să
recucerească un lucru pe care odinioară l-au posedat cu şi mai mare certitudine decât trupul, vreun vestigiu fundamental al anticei credinţe de odinioară, poate credinţa în „sufletul nemuritor“ sau în
„Dumnezeul antic“, pe scurt, idei pe solul cărora se putea trăi mai bine, adică mai viguros şi mai voios decât pe cel al „ideilor moderne“. Se află aici o atitudine de bănuială faţă de aceste idei moderne, o neîncredere faţă de toate cele clădite ieri şi astăzi; poate că i se adaugă şi un uşor dezgust şi sarcasm care nu mai suportă talmeş-balmeşul de concepte eteroclite pe care aşa-nu-mitul pozitivism îl oferă
cumpărătorilor, greaţa pe care omul cu gusturi mai rafinate o resimte în faţa împestriţării şi peticelii de bâlci a tuturor acestor pseudofilozofi ai realităţii care nu au nimic nou şi adevărat în afara acestei
împestriţări. Din acest punct de vedere îmi pare că trebuie să dăm dreptate acestor sceptici antirealişti de astăzi care ajung la cunoaştere prin intermediul microscopului: instinctul care îi îndepărtează de realitatea modernă nu a fost contestat, - ce ne privesc pe noi întortocheatele lor poteci care îi conduc îndărăt? Esenţialul din ei este nu faptul că ei năzuiesc „îndărăt“, ci că ei năzuiesc deoparte. De-ar avea un pic mai mult de vlagă, de zbor, de curaj, de simţ artistic, ei ar râvni dincolo, - şi nu îndărăt!
11
Îmi face impresia că în prezent se depun pretutindeni strădanii pentru a deturna atenţia de la reala influenţă pe care Kant a exercitat-o asupra filozofiei germane şi pentru a tăinui cu prudenţă
problema valorii pe care el şi-o atribuia sieşi. Kant era mândru, mai ales şi înainte de toate, de tabla sa de categorii; ţinând-o în mână, el spunea: „iată cel mai greu lucru care s-a putut întreprinde vreodată
pentru cauza metafizicii“. - Să pricepem bine acest „s-a putut vreodată“! El se mândrea cu faptul de a fi descoperit în om o nouă aptitudine, aceea de a emite judecăţi sintetice a priori. Să presupunem că el s-a înşelat în această problemă: însă dezvoltarea şi înflorirea rapidă a filozofiei germane îşi are originea în această mândrie şi în zelul mai tinerilor gânditori în a descoperi pe cât posibil pricini de mândrie şi mai mari - sau măcar câteva „aptitudini noi“! - Dar să cugetăm, e timpul. În ce chip sunt posibile judecăţile sintetice a priori? se întreba Kant, - şi cum a răspuns el de fapt? În virtutea unei aptitudini. (Din păcate nu a spus-o astfel, în patru cuvinte, ci într-atât de detaliat, de onest şi cu o asemenea risipă germană de cugetări profunde şi ornamentate încât vesela niaiserie allemande disimulată în acest răspuns a fost scăpată din vedere.) Cu toţii au căzut în extaz la ideea acestei noi aptitudini, iar când Kant mai descoperi în oameni şi o aptitudine morală pe deasupra, entuziasmul ajunse la culme: căci pe atunci germanii mai erau încă morali şi nu aveau încă habar de „realismul politic“. - Sosise luna de miere a filozofiei germane; toţi junii teologi ai Institutului din Tübingen se porniră pe dată să cutreiere pădurile, în căutarea „aptitudinilor“. Şi câte nu s-au mai descoperit! - în acea epocă inocentă, îmbelşugată şi încă juvenilă a spiritului german pe care răutăcioasa zână a romantismului o umplea cu sunetele fanfarelor şi cântecelor sale, pe atunci când încă nu se ştia face deosebire între „a descoperi“ şi „a inventa“! Principala descoperire a fost aceea a aptitudinii
„suprasenzorialului“: Schelling o boteză cu numele de intuiţie intelectuală, venind astfel în întâmpinarea celor mai arzătoare dorinţe ale germanilor săi, a căror inimă năzuia în fond doar la pietate. Cea mai mare nedreptate ce ar putea fi comisă faţă de această mişcare exuberantă şi romantică - ea fiind doar tinereţe, în ciuda deghizării sale îndrăzneţe în concepte cenuşii şi bătrânicioase - ar fi aceea de a o lua în serios şi de a o trata cu indignare morală; pe scurt, s-a îmbătrânit, iar visul s-a risipit. A sosit şi ziua în care oamenii s-au frecat la ochi; se mai freacă şi astăzi.
S-a visat: înainte de toţi şi mai ales bătrânul Kant a făcut-o. „În virtutea unei aptitudini“ - a spus el, sau cel puţin a gândit-o. Dar constituie aceasta un răspuns? O explicaţie? Sau mai degrabă doar o reluare a întrebării? De ce te face opiul să dormi? „În virtutea unei aptitudini", prin al său virtus dormitiva - răspunde doctorul lui Moliere: quia est în eo virtus dormitiva, cujus est natura sensus assoupire.
Însă asemenea răspunsuri îşi au locul într-o comedie, şi a sosit în fine momentul să înlocuim întrebarea kantiană „în ce chip sunt posibile judecăţile sintetice a priori?“ cu o alta: „de ce este necesar să credem în astfel de judecăţi?“ - răspunsul fiind că aceste judecăţi trebuie luate drept adevărate în scopul conservării fiinţelor speciei noastre; ceea ce nu împiedică bineînţeles ca ele să
poată fi false! Sau, ca s-o spunem mai desluşit, mai grosolan şi mai radical: judecăţile sintetice a priori n-ar trebui să fie defel „posibile“: noi nu avem dreptul la ele, în gura noastră ele sunt tot atâtea judecăţi false. Desigur, a le lua drept adevărate este necesar, aceasta e o credinţă de faţadă, o aparenţă
care face parte din optica şi perspectiva vieţii. - Şi dacă mai trebuie să vorbim despre influenţa uriaşă
pe care „filozofia germană“ - sper că se va înţelege dreptul ei la ghilimele - a exercitat-o asupra întregii Europe, fără îndoială că o anumită virtus dormitiva a contribuit la aceasta: trândavii distinşi, virtuoşii, misticii, artiştii, trei sferturi dintre creştini şi obscurantiştii politici de toate naţionalităţile au fost încântaţi să posede, datorită filozofiei germane, un antidot împotriva senzorialismului, încă
deosebit de puternic, care se revărsa în acest secol din cel precedent - pe scurt, sensus assoupire...
12
În ceea ce priveşte teoria atomistă a materiei: ea face parte dintre lucrurile cele mai bine contestate din câte există; şi poate că astăzi în Europa nu se mai găseşte nici un învăţat într-atât de neînvăţat încât să-i mai atribuie o reală importanţă în afară de comoda întrebuinţare manuală şi casnică (adică în chip de prescurtare a mijloacelor de exprimare) -, aceasta mulţumită mai ales dalmaţianului Boskovic, care, alături de polonezul Copernic, a fost cel mai mare şi cel mai victorios adversar de până acum al aparenţei. În vreme ce Copernic ne-a convins să credem, în ciuda simţurilor noastre, că Pământul nu este imobil, Boskovic ne-a învăţat să ne renegăm credinţa în existenţa ultimului punct care se mai menţinea în acest domeniu, credinţa în „substanţă“, în „materie“, în
ultima rămăşiţă, în părticica infimă, atomul: acesta a fost cel mai mare triumf repurtat vreodată
asupra simţurilor. - Dar trebuie să mergem şi mai departe şi să declarăm un război fără cruţare, un război la cuţite şi faimoasei „necesităţi atomice“ care continuă să supravieţuiască într-atât de primejdios în domenii pe care nu le-ar bănui nimeni, laolaltă cu şi mai faimoasa „necesitate metafizică“; - de asemenea, este necesar să-i facem de petrecanie celuilalt atomism, şi mai nefast, pe care l-a propovăduit mai cu osebire şi mai îndelung creştinismul, atomismul psihic. Fie-mi îngăduit să
desemnez cu acest nume credinţa care consideră sufletul ca pe un lucru indestructibil, etern, indivizibil, o monadă, un atomon: iată credinţa ce trebuie extirpată din ştiinţă! Între noi fie spus, nu este deloc necesar să suprimăm totodată şi „sufletul“, renunţând astfel la una din cele mai vechi şi mai venerabile ipoteze din câte există, precum o fac cu neîndemânare naturaliştii, care de-abia au atins
„sufletul“, că l-au şi scăpat din mâini. Însă calea spre concepţii noi, spre rafinamente noi ale ipotezei sufletului este deschisă: iar noţiuni ca „suflet muritor“, „sufletul - multitudine de subiecte“, „sufletul -
edificiu colectiv al instinctelor şi pasiunilor“ cer de acum înainte drept de cetăţenie în ştiinţă.
Psihologul nou care pune capăt superstiţiei ce creştea până acum cu o luxuriantă aproape tropicală în jurul noţiunii de suflet se găseşte oarecum exilat într-un nou deşert şi într-o nouă neîncredere - se prea poate ca sarcina mai vechilor psihologi să fi fost mai uşoară şi mai veselă -: în cele din urmă însă
el se simte, tocmai prin aceasta, condamnat la a inventa - şi, cine ştie? Poate şi la a descoperi.
13
Fiziologii ar trebui să mai chibzuiască înainte de a afirma că instinctul primordial al unei fiinţe organice este instinctul de conservare. Fiinţa vie năzuieşte înainte de toate să dea curs liber puterii sale -viata, ea însăşi, este voită de putere -: instinctul de conservare fiind doar o consecinţă indirectă, una dintre cele mai frecvente ale ei. - Pe scurt, aici precum şi în altă parte, atenţie faţă de principiile teleologice inutile! – cum este acela al instinctului de conservare (pe care îl datorăm inconsecvenţei lui Spinoza). În acest fel se ordonează metoda ce trebuie să fie, în esenţă, economie de principii.
14
Poate că se găsesc astăzi cinci-şase capete în care să mijească ideea că fizica este, şi ea, doar o interpretare şi o adaptare (îmi îngădui să spun, o adaptare după noi înşine!) a universului şi nu o explicaţie a acestuia: însă, în măsura în care se bazează pe credinţa în simţuri, ea trece şi va mai trebui să treacă multă vreme drept ceva mai mult şi, anume, drept o explicaţie. Ea posedă mărturiile ochilor şi ale degetelor, evidenţa vizibilă şi realitatea palpabilă: aceasta exercită asupra unui ev cu gusturi fundamental plebeiene o influentă fascinantă, persuasivă, convingătoare, - căci acest ev adoptă în mod instinctiv canoanele de adevăr ale etern-popularului senzorialism. Ce este clar, ce este
„clarificat“? Mai înainte de toate, ceea ce poate fi văzut şi pipăit, - până la acest punct trebuie extinse toate problemele. Dimpotrivă, farmecul gândirii platonice constă de-a dreptul în rezistenta ei faţă de evi-denţa senzorială, gândire aristocratică a unor oameni care poate că erau dotaţi cu simţuri mai puternice şi mai exigente decât contemporanii noştri, dar care au ştiut să savureze un triumf superior în a rămâne stăpâni asupră-le şi în a arunca peste acest vârtej pestriţ - plebea simţurilor, cum spunea Platon - o plasă de concepte palide, reci şi cenuşii. Exista în această manieră platonică de subjugare şi interpretare a lumii o voluptate de o calitate totalmente diferită de aceea pe care ne-o oferă fizicienii de astăzi, laolaltă cu aceşti lucrători din fiziologie, darwinişti şi antiteologi, cu principiul lor despre
„minimumul de energie“, care este de fapt maximumul de nerozie. „Acolo unde omul nu mai are nimic de văzut şi de apucat, nu mai are ce căuta“ - fireşte că acesta este un imperativ cu totul diferit faţă de cel al lui Platon, care se potriveşte însă de minune unei rase dure şi harnice de maşinişti şi ingineri ai viitorului care vor avea de îndeplinit numai munci grosolane.
