Go to page:

Text Size:

Independenţa aparţine celor mai puţini la număr: ea este privilegiul celor puternici. Iar cel care şi-o asumă, fie chiar îndreptăţit fiind, dar fără a fi constrâns s-o facă, dovedeşte prin aceasta că este nu numai puternic, ci probabil şi îndrăzneţ până la exuberanţă. El pătrunde într-un labirint, înmiind primejdiile oricum inerente ale vieţii, dintre care nu cea mai mică e primejdia că nimeni nu vede nici felul şi nici locul în care el se rătăceşte, se izolează şi în care va fi sfâşiat bucată cu bucată de vreun minotaur ascuns în peşterile conştiinţei. Dacă un astfel de om piere, totul se petrece atât de departe de înţelegerea oamenilor, încât pe aceştia nici nu-i mişcă, nici n-o simt: - iar el nu se mai poate reîntoarce! El nu mai poate reveni nici măcar la compătimirea oamenilor!

Este inevitabil - şi chiar just! - ca supremele noastre vederi să pară nebunii şi câteodată chiar crime când ajung clandestin în urechile celor care nu sunt făcuţi şi predestinaţi să le înţeleagă.

Deosebirea dintre exoteric şi ezoteric, adoptată odinioară de filozofii indieni, greci, persani şi musulmani, pe scurt, pretutindeni unde se credea într-o ierarhie şi nu în egalitatea de fapt şi de drept,

- această deosebire se bazează mai puţin decât se crede pe faptul că filozoful exoteric rămâne în exterior, privind, evaluând, măsurând şi judecând din afară şi nu dinlăuntru: mai esenţial este faptul că el priveşte lucrurile de jos în sus, - iar filozoful ezoteric, de sus în jos! Privită din anumite înalturi ale sufletului, însăşi tragedia încetează să mai pară tragică; iar dacă am strânge toate suferinţele lumii în una singură, cui i-ar mai fi îngăduit să se încumete la a spune că această privelişte ne va ispiti şi ne va constrânge inevitabil la compătimire, aşadar la o dublare a suferinţelor?... Ceea ce unei specii de oameni superiori îi serveşte drept hrană sau mângâiere, pentru o altă specie, cu totul diferită şi mult inferioară, este aproape o otravă. Virtuţile omului obişnuit ar putea să apară în ochii unui filozof ca vicii şi slăbiciuni; se prea poate ca un om superior să fie nevoit să degenereze şi să decadă

pentru a putea cuceri calităţile care să-l facă să fie vene rat ca un sfânt în lumea inferioară în care s-a scufundat. Există cărţi care au asupra sufletului şi sănătăţii efecte contrarii, după felul în care sunt folosite de câtre un suflet inferior, cu o energie vitală scăzută sau de către unul superior şi cu o energie viguroasă: în primul caz, aceste cărţi sunt primejdioase, corozive, dizolvante, în cel de al doilea fiind chemări la arme care îi provoacă pe cei mai viteji să-şi arate întreaga lor vitejie. Cărţile „pentru toţi“ sunt întotdeauna cârti rău-mirositoare: ele aduc cu sine mirosul oamenilor mărunţi. De obicei locurile în care norodul mănâncă şi bea, şi chiar cele în care venerează, duhnesc. Nu trebuie să mergi în biserici, de vrei să respiri aer curat. -

În anii tinereţii venerezi şi dispreţuieşti fără a fi deprins încă acea artă a nuance-lor care constituie cel mai mare câştig ai vieţii, trebuind de obicei să plăteşti scump faptul de a fi opus oamenilor şi lucrurilor doar un Da şi un Nu. Totul este orânduit pentru ca cel mai rău dintre toate gusturile, gustul absolutului, să fie batjocorit şi maltratat cu cruzime, până în momentul în care omul se deprinde să pună un dram de artă în sentimentele sale şi să încerce mai degrabă artificialul: precum o fac adevăraţii artişti ai vieţii. Pornirile mânioase şi respectuoase proprii tinereţii par să nu-şi îngăduie o clipă de răgaz până n-au falsificat într-atât oamenii şi lucrurile încât să li se poată

abandona: - tinereţea, ea însăşi, este ceva ce falsifică şi amăgeşte. Mai târziu, când sufletul tânăr, martirizat de numeroasele deziluzii, se întoarce în cele din urmă bănuitor împotriva lui însuşi, arzător şi sălbatic încă, chiar şi în suspiciunea şi în remuşcările sale: cum se mai mânie el, cum se sfâşie nerăbdător, cum se răzbună de îndelungata-i autoorbire, de parcă ar fi fost o orbire intenţionată! În

această perioadă de trecere te pedepseşti pe tine însuţi, suspectându-ţi propriile sentimente; îţi torturezi entuziasmul prin bănuială; chiar conştiinţa curată îţi pare o primejdie, un văl aruncat asupră-ţi, în chip de ostenire a unei onestităţi mai rafinate; şi, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt împotriva „ tinereţii“. - Iar un deceniu mai târziu, înţelegi că toate acestea mai aparţineau tot tinereţii!

În decursul celei mai îndelungate perioade din istoria umanităţii - denumită epoca preistorică -

valoarea sau non-valoarea unei acţiuni se deducea din consecinţele sale: actul în sine era la fel de puţin luat în consideraţie ca şi originea sa, lucrurile petrecându-se aproximativ la fel ca în China, chiar şi aceea a zilelor noastre, unde o distincţie sau o dezonoare a copilului se răsfrânge asupra părinţilor, puterea retroactivă a succesului sau a insuccesului fiind aceea care îi îndruma pe oameni să considere o acţiune drept bună sau rea. Să denumim această perioadă epoca premorală a umanităţii; pe atunci imperativul „cunoaşte-te pe tine însuţi!“ era încă necunoscut. Dimpotrivă, în decursul ultimelor zece milenii, în numeroase regiuni ale globului s-a ajuns pas cu pas la a nu mai atribui vreo valoare conse-cinţelor acţiunii, ci cauzelor ei: iată, în rezumat, un mare eveniment, o considerabilă şlefuire a privirii şi a etalonului, consecinţa întârziată şi inconştientă a valorilor aristocratice şi a credinţei în „origine“, semnul distinctiv al unei perioade care poate fi desemnată, în sensul cel mai strict al cuvântului, ca perioada morală: prin ea s-a făcut primul pas spre cunoaşterea de sine. Consecinţele au fost înlocuite cu originea: ce răsturnare a perspectivei! O răsturnare obţinută desigur în urma unor îndelungi lupte şi vicisitudini! La drept vorbind, era o superstiţie nouă şi funestă, o limitare ciudată a interpretării ce venea astfel la putere: originea unei acţiuni, în sensul cel mai strict al cuvântului, era atribuită unei intenţii. Se cădea de acord asupra faptului că valoarea unei acţiuni rezidă în valoarea intenţiei sale. Intenţia în chip de unică origine şi preistorie a unei acţiuni: sub semnul acestei prejudecăţi s-au rostit laude şi dojeni, s-au pronunţat verdicte, şi chiar s-a filozofat până mai ieri pe pământ. - Însă acum n-ar trebui oare să simţim în sfârşit necesitatea de a purcede din nou la o răsturnare şi dislocare radicală a valorilor printr-o nouă reîntoarcere spre sine şi o nouă aprofundare a omului? - n-am ajuns noi oare în pragul unei perioade care ar putea fi caracterizată, mai întâi negativ, ca extramorală? - astăzi, când începe să câştige teren bănuiala, cel puţin printre noi, imoraliştii, că valoarea decisivă a unei acţiuni rezidă

tocmai în ceea ce are ea neintenţionat, şi că întreaga ei intenţionalitate, tot ceea ce poate fi văzut, ştiut, tot ceea ce poate deveni „conştient“ din ea aparţine încă suprafeţei şi epidermei sale, - care, ca orice epidermă, trădează câte ceva, dar mai mult tăinu ieşte. Pe scurt, noi credem că intenţia este doar un semn şi un simptom care necesită

mai întâi o interpretare, un semn încărcat de prea multe semnificaţii pentru a avea una pentru sine, - că morala, în sensul pe care îl avea până acum, aşadar morala intenţiilor, a fost o prejudecată, o nechibzuială, poate o judecată provizorie, un lucru de genul astrologiei şi alchimiei, în orice caz un lucru ce va trebui să fie depăşit.

Depăşirea moralei, într-un anumit sens chiar autodepăşirea moralei: acesta ar putea fi numele travaliului îndelungat şi tainic hărăzit celor mai rafinate, celor mai cinstite şi, totodată, celor mai răutăcioase conştiinţe de azi, acestor vii pietre de încercare a sufletului. –

Nu e nimic de făcut, trebuie aduse fără milă în discuţie şi în faţa instanţei sentimentele devotamentului, ale jertfirii pentru semeni, întreaga morală a autoînstrăinării, precum şi estetica

„contemplaţiei dezinteresate“ sub a cărei mască o artă demasculinizată, destul de ispititoare, caută să-şi făurească astăzi o conştiinţă curată. Există mult prea mult farmec şi dulceaţă în acele sentimente

„pentru ceilalţi“ şi „nu pentru mine" ca să ne retină de a deveni în cazul lor de două ori mai neîncrezători şi de a întreba: „nu sunt oare acestea - ispite?" - Că ele plac - nu numai celui care le încearcă şi celui care se bucură de roadele lor, dar până şi spectatorului simplu, - aceasta nu oferă

vreun argument în favoarea lor, ci dimpotrivă, invită la prudenţă. Aşadar, să fim prudenţi!

Oricare ar fi poziţia filozofică pe care ne-am plasa azi, trebuie să recunoaştem că, indiferent cum am privi-o, fal sitatea lumii în care ne închipuim că trăim este lucrul cel mai cert şi mai stabil pe care îl poate sesiza ochiul nostru; găsim temeiuri peste temeiuri care încearcă să ne seducă la presupunerea că în „esenţa lucrurilor“ există un principiu amăgitor. insă cel care face răspunzătoare pentru falsitatea lumii însăşi gândirea noastră, aşadar „spiritul“ subterfugiu cinstit pe care îl foloseşte, conştient sau inconştient, orice advocatus dei -: cel care consideră această lume, laolaltă cu spaţiul, timpul, forma, mişcarea, ca o con cluzie falsă, acela ar avea cel puţin prilejul de a se deprinde în sfârşit cu neîncrederea faţă de întreaga gândire: nu ne-a jucat ea până acum cea mai mare festă dintre toate?

şi ce garanţie avem că ea nu va continua să facă ceea ce a făcut dintotdeauna? Vorbind cu toată

seriozitatea: inocenta gânditorilor are ceva emoţionant, care inspiră respect, ea le permite să se înfăţişeze chiar şi astăzi în faţa Conştiinţei cu rugămintea de a-i cere răspunsuri cinstite: de pildă, dacă ea e „reală“, sau de ce se sustrage cu atâta încăpăţânare din faţa lumii exterioare, ori alte întrebări asemănătoare. Credinţa în „certitudinile nemijlocite“ este o naivitate morală care ne face cinste, nouă, filozofilor: însă ar trebui să încetăm odată de a mai fi doar oameni morali! Făcând abstracţie de morală, această credinţă e o nerozie care nu prea ne face cinste!

Neîncrederea mereu trează n-are decât să treacă în viaţa burgheză drept semnul „caracterului rău“, şi să facă parte

prin urmare dintre imprudente: aici, intre noi, dincolo de lumea burgheză şi de Da-urile şi Nu-urile ei - ce ne-ar putea împiedica să fim imprudenţi şi să spunem: filozoful are în fine dreptul la „caracterul rău“, el fiind cea mai batjocoritoare fiinţă de până acum pe pământ astăzi, el are datoria de a h neîncrezător, de a privi lumea duşmănos din toate abisurile bănuielilor. - Fie-mi iertată această glumă, această caricatură tristă, această întorsătură sumbră: căci eu însumi mi-am schimbat de mult ideile şi aprecierile despre escroci şi escrocaţi, şi am la îndemână câteva ghionturi pregătite pentru mânia oarbă cu care filozofii se împotrivesc ideii de a fi înşelaţi. şi de ce nu? Ideea că adevărul are o valoare mai mare decât aparenta este o simplă prejudecată morală şi nimic mai mult; este chiar cea mai puţin dovedită

ipoteză din câte există pe pământ. Să recunoaştem totuşi ceva: viaţa nu ar fi deloc posibilă fără o perspectivă de evaluări şi de aparenţe; iar dacă am vrea să suprimăm totalmente „lumea aparentă“, laolaltă cu înflăcărarea şi nerozia virtuoasă a anumitor filozofi, presupunând că voi aţi putea s-o faceţi, - n-ar mai rămâne nimic din „adevărul“ vostru!

De fapt, ce anume ne constrânge să admitem existenta unui antagonism real între ,.adevărat“ şi „fals“? Nu e de ajuns să admitem existenta unor grade ale aparentei, precum şi a unor umbre şi armonii mai luminoase sau mai întunecate ale ei, - a diferitelor valeurs, ca să întrebuinţăm limbajul pictorilor? De ce n-ar h lumea care ne priveşte Pe noi o ficţiune? Iar dacă se va obiecta că „ficţiunea trebuie să aibă şi un creator“ - de ce nu s-ar putea răspunde pe şleau: De ce? Acest „trebuie să aibă“ nu aparţine, şi el, ficţiunii? Oare ne este îngăduit, la urma urmei, să fim cât de cât ironici atât faţă de subiect cât şi faţă de predicat şi complement? Nu îi este îngăduit filozofului să se înalţe deasupra încrederii naive în gramatică? Am tot respectul pentru guvernante: dar n-a sosit oare timpul ca filozofia să renunţe la o credinţă

bună pentru guvernante?

O, Voltaire! O, umanitate! O, prostie! „Adevărul“, „căutarea adevărului" sunt lucruri destul de dificile; iar dacă omul se îndeletniceşte cu ele prea omeneşte - „il ne cherche le vrai que pour faire le bien“ - pun prinsoare că nu va găsi nimic!

Presupunând că nu ne este „dăruit“ nimic în afară de lumea noastră de dorinţi şi patimi, că nu putem atinge vreo altă „realitate“ mai înaltă sau mai profundă în afară de aceea a instinctelor noastre -

căci gândirea exprimă doar relaţia dintre aceste instincte -: ne va fi oare îngăduit să facem o încercare şi să punem o întrebare: această lume, „dăruită“ nu este oare suficientă pentru a înţelege, pornind de Ia cele ce sunt, aşa-numita lume mecanică (sau „materială“) ? Nu mă refer la a o înţelege ca pe o iluzie, o „aparenţă“, o „reprezentare“ (in sensul berkeleyan sau schopenhauerian), ci ca pe o realitate de acelaşi rang cu înseşi pasiunile noastre, - ca pe o formă mai primitivă a lumii afectelor, lume în care se află înglobat într-o unitate puternică tot ceea ce se ramifică şi se profilează mai apoi în procesul organic (si prin urmare, se moleşeşte şi se slăbeşte -), ca pe un fel de viaţă instinctuală în care toate funcţiunile organice se află

legate sintetic unele de altele: autoreglare, asimilaţie, nutriţie, eliminare, metabolism, - ca pe o formă prealabilă a vieţii. - În cele din urmă, nu numai că ne este îngăduit să facem această încercare: însăşi conştiinţa metodei ne-o impune. A nu admite existenţa mai multor categorii de cauzalităţi înainte de a fi încercat rezultatele unei singure categorii, înainte de a o fi dus până la ultimele ei limite (-până la absurd, dacă se poate spune astfel): aceasta este o morală a metodei de la care astăzi nimeni nu se poate sustrage; - aceasta rezultă „prin definiţie“, cum spun matematicienii. La urma urmei, întrebarea este dacă noi considerăm într-adevăr voinţa ca pe o forţă ce acţionează, dacă credem în cauzalitatea voinţei: dacă o facem - şi în fond, această credinţă este însăşi credinţa noastră în cauzalitate -, atunci trebuie să facem o experienţă, aceea de a considera ipotetic cauzalitatea voinţei ca fiind unica existentă. Desigur, „voinţa“ poate acţiona doar asupra unei „voinţe“ - şi nu asupra unei „materii“ (asupra „nervilor“, de pildă-): pe scurt, trebuie pusă ipoteza că pretutindeni unde se constată „efecte“, o voită acţionează asupra unei alte voinţe - şi că toate procesele mecanice, în măsura în care ele manifestă o forţă ce acţionează, sunt chiar o forţă a voinţei, un efect al voinţei. - Presupunând în sfârşit că s-a reuşit explicarea întregii noastre vieţi instinctuale ca o dezvoltare internă şi ramificată a unei forme fundamentale unice a voinţei - şi anume, a voinţei de putere, potrivit tezei mele -; presupunând că toate funcţiunile organice s-au putut reduce la această voinţă de putere, şi că în ea s-ar găsi şi soluţia problemei procreaţiei şi a nutriţiei - fiind vorba de una şi aceeaşi problemă -, prin aceasta s-ar dobândi dreptul de a denumi fără echivoc toate forţele ce acţionează: voită de putere. Lumea văzută din interior, lumea definită şi desemnată prin caracterul ei „inteligibil“ - această lume ar fi tocmai „voinţa de putere“, şi nimic altceva.

„Cum? Aceasta nu înseamnă oare, exprimat popular: Dumnezeu e contestat, pe când diavolul, nu?“ -

Dimpotrivă! Dimpotrivă, prieteni! şi, la urma urmei, cine naiba vă sileşte să vorbiţi „popular“? –