38

Precum s-a întâmplat mai ieri, în plin secol al iluminismului, cu Revoluţia franceză, această

farsă sinistră şi, privită din apropiere, inutilă, dar pe care spectatorii nobili şi entuziaşti din întreaga Europa o interpretau din depărtare atât de îndelung şi de pasionat prin propriile lor revolte şi entuziasm, până ce textul dispăru sub interpretări: tot astfel, s-ar putea întâmpla ca o posteritate nobilă să se înşele iarăşi în aprecierea întregului trecut, şi doar astfel să-i confere poate un aspect acceptabil. - Ba chiar mai mult, poate s-a şi întâmplat acest lucru; nu am fost oare noi înşine această

„posteritate nobilă“? şi oare nu aparţin acum toate acestea, de vreme ce le înţelegem, - trecutului?

39

Nimeni nu va da prea lesne crezare unei doctrine pentru simplul fapt că ea te face fericit sau virtuos, poate cu excepţia „idealiştilor“ drăgălaşi pasionaţi de Bine, de Adevăr, de Frumuseţe, în a

căror baltă înoată laolaltă toate soiurile de dorinţi multicolore, greoaie şi blajine. Fericirea şi virtutea nu constituie nişte argumente. Însă chiar şi spiritele chibzuite uită adesea că nici nefericirea şi răutatea nu constituie contraargumente mai valabile. Un lucru poate fi adevărat, chiar dacă este dăunător şi primejdios în cel mai înalt grad; nu-i exclus ca însăşi constituţia fundamentală a existenţei să implice faptul că deplina cunoaştere atrage după sine pieirea, - astfel că vigoarea unui spirit s-ar măsura în doza de „adevăr“ pe care o poate suporta, sau, mai clar, în gradul până la care el ar avea nevoie ca acest adevăr să

fie diluat, voalat, îndulcit, amortizat, falsificat. Însă nu încape îndoială că pentru descoperirea anumitor părţi ale adevărului cei răi şi nefericiţi sunt mai înzestraţi şi au şanse mai mari de reuşită; nemaivorbind de răii fericiţi, -

o species trecută sub tăcere de către moralişti. S-ar putea ca duritatea şi şiretenia să ofere condiţii mai favorabile apariţiei spiritelor puternice, independente şi a filozofilor decât acea blândeţe blajină, delicată, concesivă, acea artă pe bună dreptate atât de preţuită la un savant, de a accepta totul cu uşurinţă. Să presupunem, ceea ce este esenţial în cele de mai sus, că noţiunea de „filozof“ nu se restrânge doar la filozoful care scrie cărţi - sau chiar îşi transcrie în cărţi filozofia sa! - Stendhal adaugă o ultimă trăsătură la imaginea filozofului liber-cugetător, trăsătură pe care, de dragul gustului german, nu vreau să neglijez a o sublinia: - căci ea este potrivnică gustului german. „Pour etre bon philoso phe, spune cel din urmă mare psiholog, it faut etre sec clair, sans iliusion. Un banquier, qui a fait fortune, a une partie du caractere requis pour faire des decouvertes en philosophie, c'estâ-dire pour voir clair dans ce qui est.“

40

Tuturor lucrurilor profunde le e dragă masca; cele mai profunde dintre ele nutresc chiar o anumită ură faţă de imagine şi de simbol. N-ar trebui oare ca adevăratul deghizament sub care să se fălească pudoarea unui dumnezeu să fie contra riul său? Iată o problemă dubioasă: ar fi fost chiar de mirare să nu se găsească vreun mistic care să se fi încumetat să procedeze el însuşi astfel. Există

întâmplări într-atât de delicate, încât faci bine dacă le îngropi sub o grosolănie oarecare, făcându-le de nerecunoscut; există acte de iubire şi de generozitate excesivă în urma cărora lucrul cel mai recomandabil este să apuci un ciomag şi să-l snopeşti în bătaie pe martor: astfel îi vei tulbura memoria. Câte unii se pricep să-si tulbure şi să-şi maltrateze propria memorie, pentru a se răzbuna cel puţin pe acest unic complice: - pudoarea e inventivă. Lucrurile de care ne ruşinăm cel mai mult nu sunt totodată şi cele mai rele lucruri: îndărătul câte unei măşti se ascunde nu numai perfidie, - în şiretenie se află atâta bunătate! Îmi pot imagina un om care, având de tăinuit o comoară preţioasă şi fragilă, se rostogoleşte prin viaţă grosolan şi rotund ca un bătrân butoi de vin mucegăit şi ferecat cu străşnicie: astfel o vrea fineţea pudoarei sale. Pe un om a cărui pudoare e profundă, soarta şi hotărârile sale delicate îl întâmpină tot pe drumuri pe care putini s-au aventurat vreodată şi a căror existentă n-o pot cunoaşte nici cei mai apropiaţi şi mai confidenţiali semeni ai lui: el îşi tăinuieşte din faţa privirii lor atât primejdiile de moarte în care se află cât şi certitudinea pe care a recucerit-o. Un astfel de om tăinuit, care foloseşte instinctiv vorbirea pentru a tăcea şi pentru a trece lucruri sub tăcere, este inepuizabil în pretexte pentru a nu vorbi: el doreşte şi reuşeşte ca, în locul lui, în inimile şi minţile prietenilor săi să sălăşluiască o mască a sa; şi chiar dacă nu a vrut-o, într-o bună zi el va descoperi că acolo se află totuşi o mască, - şi că e bine să fie astfel. Toate spiritele profunde au nevoie de o mască: mai mult decât atât, în jurul fiecărui spirit profund se formează neîncetat o mască, datorită interpretării invariabil false, adică anos- te, a tuturor cuvintelor sale, a tuturor paşilor săi, a tuturor manifestărilor vieţii sale.

41

Trebuie să ne dovedim nouă înşine că suntem hărăziţi la independentă şi la poruncire; şi aceasta, la timpul potrivit.

Astfel de încercări nu trebuie ocolite, chiar dacă ele sunt poate cel mai primejdios joc dintre toate jocurile, la urma urmei ele fiind încercări la care nu va asista vreun alt martor sau judecător în afară de noi înşine. Nu te ataşa de o persoană: fie ea cea mai dragă dintre toate, - fiecare persoană este o temniţă şi, totodată, un ungher. Nu te ataşa de o patrie: fie ea cea mai pătimită şi cea mai nevoiaşă

dintre toate, - e mai lesnicios să-ti detaşezi inima de o patrie victorioasă. Nu te lăsa ataşat de un sentiment de compătimire: nici măcar pentru oamenii superiori al căror martiriu deosebit şi a căror neajutorare o descoperi întâmplător. Nu te ataşa de o ştiinţă: chiar dacă vreuna te-ar ademeni cu inestimabile descoperiri ce par să-ti fie hărăzite de-a dreptul ţie. Nu te ataşa de propria-ţi detaşare, de nici o depărtare voluptuoasă, ţinut îmbătător al păsării ce zboară din ce în ce mai sus, pentru a zări sub ea o întindere mereu crescândă: - primejdia celui ce zboară. Nu te ataşa de propriile-ti virtuţi, nu te jertfi în întregime pentru un oarecare şi unic detaliu, de exemplu pentru „ospitalitatea“ ta: aceasta e primejdia primejdiilor pentru sufletele alese şi bogate care, risipitoare şi aproape nepăsătoare faţă de ele însele, împing virtutea generozităţii până la viciu. Trebuie să ştii să te păstrezi: iată cea mai bună

dovadă a independenţei.

42

Văd apărând la orizont o nouă specie de filozofi: îndrăznesc să-i botez cu un nume nu lipsit de primejdie. În măsura în care îi ghicesc, în măsura în care se lasă ei ghiciţi căci dorinţa de a rămâne pe undeva enigmatici tine de felul lor de a fi -, aceşti filozofi ai viitorului ar putea fi denumiţi pe bună-dreptate sau poate şi pe nedrept, ispititori. Acest nume este la urma urmei doar o tentativă sau, dacă

vreţi, o tentaţie.

43

Fi-vor aceşti filozofi ce vin prieteni ai „adevărului“? Pesemne că da, căci toţi filozofii de până

acum şi-au îndrăgit propriile adevăruri. Însă, cu siguranţă, ei nu vor fi dogmatici. Le-ar răni orgoliul, şi chiar gustul, dacă adevărul lor ar trebui să fie un adevăr pentru toţi, aceasta fiind până acum dorinţa tainică şi gândul ascuns al tuturor strădaniilor dogmatice. „Raţionamentul meu este raţionamentul meu: asupra lui nu are vreun drept nimeni altcineva“ - va spune poate un asemenea filozof al viitorului. „Trebuie să se renunţe la prostul gust de a vrea să te pui de acord cu cei mulţi. Binele încetează de a mai fi bun din momentul în care ajunge pe buzele vecinului. şi cum ar fi cu putinţă să

existe un bun comun! Cuvântul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat în comun are întotdeauna prea putină valoare. În cele din urmă, totul va fi precum a fost dintotdeauna: lucrurile mari vor rămâne pentru cei mari, abisurile pentru cei profunzi, gingăşiile şi spaimele pentru cei delicaţi şi, în general şi pe scurt, toate rarităţile pentru cei rari.“ —

44

Mai e oare nevoie să spun în mod special, după toate cele de mai sus, că şi aceşti filozofi ai viitorului vor fi spirite libere, foarte libere, - precum şi, desigur, nu numai spirite libere, ci ceva mai mult, superior mai măreţ, ceva fundamental diferit, ce nu trebuie nesocotit şi confundat? Însă, spunând acestea, resimt obligaţia - aproape la fel de stringentă faţă de ei înşişi, ca şi faţă de noi, vestitorii şi predecesorii lor, noi, spiritele libere! - de a îndepărta de la noi dintr-o suflare o veche şi stupidă prejudecată, o confuzie absurdă care a întunecat prea îndelung, precum o negură, noţiunea de

„spirit liber“. În toate ţările Europei şi în America de asemenea se practică în zilele noastre o folosire abuzivă a acestui cuvânt, desemnându-se prin el o specie deosebit de restrânsă, captivă şi încătuşată

de spirite care năzuiesc aproximativ la contrariul celor ce se află în intenţiile şi instinctele noastre, -

nemaivor-bind de faptul că, ţinând seama de aceşti noi filozofi care apar, ei nu sunt decât nişte ferestre închise şi uşi zăvorâte. Ca s-o spunem scurt şi tăios, aceste spirite numite pe nedrept „libere“

sunt nivelatoare- sclavi elocvenţi, scribi conţopişti în serviciul gustului democratic şi al ideilor sale

„moderne“: cu toţii, oameni lipsiţi de singurătate, de o singurătate care să fie a lor proprie, flăcăi bravi şi neîndemânatici a căror îndrăzneală şi bună purtare nu poate fi pusă la îndoială, dar care nu sunt liberi, oameni ridicol de superficiali, îndeosebi în tendinţa lor fundamentală de a vedea în formele vechii societăţi cauza mai tuturor mizeriilor şi nereuşitelor omeneşti, tendinţă prin care se reuşeşte din plin aşezarea adevărului de-a-ndoaselea! Telul spre care năzuiesc ei din toate puterile este fericirea turmei, pajiştea cea verde, siguranţa, lipsa de primejdie, tihna, înlesnirea vieţii pentru toată

lumea; cele mai cu osârdie şi mai des intonate cântece şi lozinci ale lor se numesc „egalitatea drepturilor“ şi „compătimire pentru toţi suferinzii“ - iar suferinţa însăşi e concepută de ei drept un lucru care trebuie desfiinţat. Dimpotrivă, ochii şi conştiinţa noastră îşi pun întrebarea: unde şi în ce fel a crescut planta numită „om“ cu cea mai mare vigoare în înalturi? Noi credem că aceasta s-a petrecut de fiecare dată în circumstanţe diametral opuse, că pentru aceasta a fost necesar ca împrejurările primejdioase ale vieţii umane să se amplifice până la monstruozitate, că a fost necesară o îndelungată

presiune şi constrângere pentru ca facultăţile de imaginaţie şi de disimulare ale omului („spiritul“ său) să se dezvolte întru fineţe şi îndrăzneală, că a fost necesar ca voinţa sa de viată să se intensifice până la a deveni voită absolută de putere: - noi credem că duritatea, violenta, sclavia, primejdiile de pe uliţi şi din inimi, clandestinitatea, stoicismul, magia şi toate felurile de demonisme, toate cele rele, teribile, tiranice, tot ce are omul din animalul de pradă şi din şarpe, slujeşte la fel de bine înălţarea species-ului uman ca şi contrariul său. şi aceasta nu este încă de ajuns: cele spuse şi trecute aici sub tăcere de către noi ne plasează în orice caz la extrema opusă tuturor ideologiilor moderne şi tuturor dorinţelor de turmă: poate, în chip de antipozi ai acestora? Ce-i de mirare că noi,

„spiritele libere", nu suntem tocmai cele mai comunicative spirite? că nu dorim să trădăm în nici un chip de unde se poate elibera un spirit şi în ce direcţie ar trebui să fie îndreptat apoi? Iar cât priveşte primejdioasa formulă „dincolo de Bine şi de Rău“ prin care ne punem cel puţin la adăpost de confuzii: noi suntem altceva decât tibres penseurs, tiberi pensatori, Freidenker, decât toate celelalte nume prin care acestor bravi apărători ai „ideilor moderne" le place să se autodenumească. Noi ceilalţi, locuitori, sau cel puţin oaspeţi ai multor ţări ale spiritului, noi, cei care am reuşit să evadăm de fiecare dată din ungherele înăbuşitoare şi plăcute în care păreau să ne retină iubirea preconcepută şi ura preconcepută, tinereţea, originea, hazardul oamenilor şi al cărţilor, sau chiar oboseala drumeţiei; plini de răutate faţă de momelile servituţii care se află ascunse în onoruri, sau în bani, sau în funcţii publice, sau în înflăcărările simţurilor; recunoscători până şi sărăciei şi diverselor boli, căci ele ne eliberau mereu de câte o regulă şi de „prejudecata“ sa, recunoscători lui Dumnezeu, diavolului, dobitocului şi viermelui care sălăşluiesc în noi, curioşi până la viciu, cercetători până la cruzime, apucând cu mâini neşovăielnice toate cele incomprehensibile, mestecând şi digerând toate cele nedigerabile, apţi pentru toate meseriile care cer

perspicacitate şi simţuri ascuţite, pregătiţi pentru toate riscurile graţie unui surplus de „liber arbitru“, înzestraţi cu suflete de faţadă şi de interior ale căror intenţii ultime nu Ie zăreşte nimeni prea lesne, precum şi cu prim-planuri şi fundale prin care nimeni nu poate răzbate până ia capăt, ascunşi sub mantii de lumină, cuceritori, chiar de ne asemuim epigonilor şi risipitorilor. rânduind şi adunând din zori şi până-n noapte, avari ai bogăţiilor şi sertarelor noastre ticsite, buni ; gospodari în a învăţa şi a uita, inventatori de scheme, mândri câteodată de tablele noastre de categorii, uneori pedanţi, uneori bufnite laborioase chiar în plină zi, chiar sperietori de păsări, dacă e nevoie, - şi astăzi este nevoie: şi anume, în măsura în care suntem prieteni înnăscuţi, juraţi şi geloşi ai singurătăţii, ai propriei noastre singurătăţi profunde de adânc miez de noapte şi de plină amiază: - iată, astfel de oameni suntem noi, spiritele libere! şi poate fi-veţi şi voi cam la fel, voi, cei care veniţi? voi, noii filozofi?

Partea a treia: fenomenul religios

45

Sufletul omenesc şi limitele sale, amploarea atinsă până în prezent de experienţa internă a umanităţii, culmile, abisurile şi perspectivele îndepărtate ale acestor experienţe, întreaga istorie anterioară a sufletului şi posibilităţile sale încă neepuizate: iată domeniul de vânătoare predestinat unui psiholog înnăscut, amator de

„mare vânătoare“. Dar de câte ori trebui-va el să-şi spună cu disperare: „sunt singur! ah, sunt cu desăvârşire singur! în această pădure imensă şi seculară!“ Astfel că îşi doreşte câteva sute de gonaci şi copoi ageri, dresaţi pe care să-i poată asmuţi în istoria sufletului omenesc, pentru a-si încolţi acolo vânatul său. Dar e în zadar: iar şi iar, el îşi dă amarnic şi temeinic seama cât de greu sunt de găsit gonaci şi copoi tocmai pentru lucrurile care îi aţâţă curiozitatea. Inconvenientul pe care îl resimte în trimiterea savanţilor pe domenii noi şi primejdioase de vânătoare care necesită curaj, inteligenţă şi fineţe în toate sensurile cuvântului constă în faptul că aceşti savanţi încetează de a mai fi utilizabili din momentul în care începe „marea vânătoare“ şi, odată cu ea, marea primejdie: ajunşi acolo, ei îşi pierd agerimea privirii şi flerul. Pentru a ghici şi a cerceta care a fost de exemplu istoria anterioară a problemei ş tiinţei şi a conştiinţei în sufletul unui homines religiosi, ar trebui să avem o conştiinţă profundă, îndurerată, monstruoasă, precum a fost conştiinţa intelectuală a lui Pascal, ar trebui să mai desfăşurăm deasupra-i acel firmament de senină şi maliţioasă spiritualitate care să ne permită să cuprindem cu privirea, să dominăm, să orânduim, să constrângem în formule acest furnicar de experienţe primejdioase şi dureroase. - Dar cine ar putea să-mi facă acest serviciu? şi cine are timp să aştepte astfel de ajutoare? apariţia lor este evident mult prea rară, existenta lor e întotdeauna atât de improbabilă! În cele din urmă trebuie să faci totul singur, de vrei să afli câte-ceva: prin urmare, ai multe de făcut! - Însă, de această dată. o curiozitate ca a mea este cea mai agreabilă dintre toate viciile, - iertaţi-mă! Am vrut să spun că dragostea de adevăr îşi primeşte răsplata sa în ceruri, dar şi pe pământ.

46

Credinţa pe care o pretindea creştinismul la începuturile sale, şi pe care ades a şi obţinut-o din partea unei lumi sceptice de liber-cugetători meridionali care purtau în ei şi îndărătul lor lupta seculară a şcolilor filozofice, fără a mai pune la socoteală educaţia de toleranţă dată de imperium Romanum, - această credinţă nu este credinţa candidă şi ursuză de supuşenie care îl ataşa pe un Luther sau pe un Cromwell sau pe vreun alt barbar nordic al spiritului de al său Dumnezeu şi de al său creştinism; este vorba mai degrabă de credinţa lui Pascal, care se aseamănă teribil cu o sinucidere lentă a raţiunii, - a unei raţiuni îndărătnice, longevive, asemenea unui vierme ce nu poate fi ucis dintr-o dată, cu o singură lovitură. De la bun început, credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus, ea este o subjugare, autobatjocorire şi automutilare. Există şi o doză de cruzime şi de fenicianism religios în această

credinţă pretinsă din partea unei conştiinţe macerate, complicate şi prea alintate: ea porneşte de la premisa că supunerea spiritului trebuie să fie indescriptibil de dureroasă, că întregul trecut şi toate deprinderile unui astfel de spirit se opun acestui absurdissimum care îl înfruntă în chip de „credinţă“.

Oamenii moderni, deveniţi insensibili faţă de întreaga terminologie creştină, nu mai resimt culmea de oroare pe care o exercită asupra unui gust antic paradoxala formulă „Dumnezeu răstignit“. Nicăieri şi niciodată nu a mai existat o răsturnare atât de îndrăzneaţă, de sinistră, de neliniştitoare, de enigmatică precum această formulă: ea anunţa o reconsiderare a tuturor valorilor antice. Acesta este Orientul, Orientul cel profund, este sclavul oriental care se răzbuna astfel pe Roma şi pe toleranţa ei aristocratică şi frivolă, pe „catolicismul“ roman al credinţei: - şi niciodată n-a fost credinţa aceea care i-a ridicat pe sclavi la nivelul stăpânilor şi i-a răzvrătit împotriva lor, ci indiferenţa faţă de toate credinţele, acea nepăsare pe jumătate stoică, pe jumătate zâmbitoare faţă de seriozitatea religiei.

„Iluminismul“ revoltă: căci sclavul doreşte absolutul, el înţelege doar ceea ce este tiranic, chiar şi în morală, el iubeşte la fel precum urăşte, fără nuance, până în străfunduri, până la durere, până la boală, - întreaga sa suferinţă tăinuită se revoltă împotriva gustului aristocratic care pare să nege suferinţa. Scepticismul faţă de suferinţă, în fond doar o atitudine a moralei aristocratice, a avut şi el un rol, şi nu dintre cele mai mici, în izbucnirea ultimei mari revolte a sclavilor care a început o dată cu Revoluţia franceză.

47

În orice regiune a globului a apărut până acum nevroza religioasă, o găsim îmbinată cu trei prescripţii dietetice primejdioase: solitudine, post şi abstinenţă sexuală, - dar fără a putea discerne cu certitudine care este aici cauza şi care e efectul, sau dacă, în general, există cumva vreo relaţie între cauză şi efect. Ceea ce ne îndreptăţeşte această din urmă îndoială este faptul că, atât la popoarele sălbatice, cât şi la cele domestice, printre cele mai constante simptome ale acestei nevroze se află şi o subită explozie de senzualitate neînfrânată care se transformă, la fel de subit, în convulsii de pocăinţă

şi într-o renunţare la lume şi la voită: să fie oare explicabile amândouă printr-o epilepsie deghizată?

Dar în acest domeniu, mai mult ca în oricare altul, trebuie să ne abţinem de la orice interpretări: nici un alt fenomen de până acum nu a mai favorizat o asemenea abundentă de iraţionalitate şi de superstiţie, nici un altul nu a mai suscitat într-o asemenea măsură interesul oamenilor, chiar al filozofilor, - ar fi timpul de a contempla lucrurile cu mai multă răceală, de a deprinde prudenţa, mai mult: de a privi în lături, de a pleca în lături. - Chiar şi cea mai recent apărută filozofie, cea schopenhaueriană, mai păstrează pe planul al doilea, aproape ca o problemă esenţială, acest îngrozitor semn de întrebare al crizei şi al renaşterii religioase. În ce fel este posibilă nimicirea voinţei? în ce chip poate apărea sfântul? - se pare că aceasta a fost de fapt întrebarea prin care Schopenhauer a devenit filozof şi de la care a pornit. Astfel că, printr-o consecvenţă pur schopenhaueriană, Richard Wagner, cel mai convins partizan al său (şi poate şi cel din urmă, cel puţin în Germania -), ajuns la încheierea propriei sale opere, a avut de înfruntat aceeaşi problemă, încarnând-o în cele din urmă în personajul înspăimântător şi etern al lui Kundry, type vecu în carne şi oase; şi aceasta în vreme ce psihiatrii din mai toate ţările Europei aveau prilejul s-o studieze îndeaproape, pretutindeni unde nevroza religioasă

- sau „fenomenul religios“, cum îl numesc eu îşi manifesta ultima ei erupţie şi procesiune epidemică, în chip de „Armată a Salvării“. - Însă dacă ne vom întreba care anume a fost de fapt lucrul care a suscitat într-o asemenea măsură interesul oamenilor de toate categoriile şi din toate timpurile, chiar şi al filozofilor, în fenomenul sanctităţii, cauza o vom găsi fără îndoială în aparenta de miracol inerentă

lui, şi anume în succesiunea imediată a contrariilor, a stărilor de spirit cărora li se atribuie valori morale opuse: se credea că se asistă în acest caz la transformarea palpabilă şi subită a unui „om rău“