15
Dacă vrem să ne ocupăm de fiziologie cu conştiinţa împăcată, trebuie să respectăm ideea că
organele simţurilor nu sunt fenomene în înţelesul pe care îl acordă filozofia idealistă acestui cuvânt: şi, prin urmare, ele nu ar putea fi cauze! Aceasta înseamnă acceptarea senzorialismului, cel puţin ca ipote-ză regularizatoare, ca să nu spunem ca principiu euristic. Dar cum? există alţii care merg până la afirmaţia că lumea exterioară ar fi creaţia organelor noastre? Dar atunci corpul nostru, ca piesă a acestei lumi exterioare, ar fi opera organelor noastre! Dar, în acest caz, înseşi organele noastre ar fi -
creaţia organelor noastre! Aceasta este, după părerea mea, o radicală reductio ad absurdum, presupunând că noţiunea de causa sui este o absurditate radicală. Aşadar, lumea exterioară - nu este creaţia organelor noastre?
16
Mai există încă cercetători inofensivi ai Sinelui care cred în „certitudini nemijlocite“, spre exemplu „eu gândesc“, sau, cum era cazul superstiţiei lui Schopenhauer, „eu vreau“: de parcă în acest caz cunoaşterea ar fi reuşit să-si sesizeze obiectul în stare pură şi nudă, în chip de „lucru în sine“, fără
vreo falsificare din partea subiectului şi nici din partea obiectului. Dar „certitudinea nemijlocită“, precum şi „cunoaşterea absolută“ sau „lucrul în sine“ conţin o contradictio in adjecto, şi voi repeta de o sută de ori: ar trebui să ne eliberăm în sfârşit de ispita cuvintelor! Norodul n-are decât să creadă că
cunoaşterea înseamnă „a cunoaşte capătul lucrurilor“, filozoful însă trebuie să-şi spună: dacă analizez procesul exprimat în propoziţia „eu gândesc", obţin o serie de afirmaţii îndrăzneţe a căror justificare este dificilă, poate chiar imposibilă, - de pildă că eu sunt cel ce gândeşte, că în general trebuie să existe ceva care gândeşte, că gândirea este activitatea şi produsul unei fiinţe concepute în chip de cauză, că
există un „Eu“, în fine, că s-a stabilit în prealabil ce anume se înţelege prin gândire, - că eu ştiu ce este gândirea. Căci, de nu m-as fi decis în prealabil asupra problemei, cum aş putea să hotărăsc că nu este vorba mai degrabă despre „a voi“ sau „a simţi“? Pe scurt, acel „eu gândesc“ presupune că eu compar starea mea momentană cu alte stări cunoscute de mine pentru a stabili ce anume este el: dat fiind că
sunt nevoit să recurg la „cunoştinţe“ din alte domenii, acest „eu gândesc“ nu are pentru mine nici o valoare de certitudine nemijlocită. - În schimbul acestei „certitudini nemijlocite“, în care poate crede norodul în anumite cazuri, filozofului i se dă un mănunchi de probleme metafizice, adevărate probleme de conştiinţă intelectuale, care sună astfel: „De unde am luat noţiunea de «a gândi»? De ce cred eu în cauză şi în efect? Ce îmi dă dreptul să vorbesc despre «eu», şi, mai mult, despre un «eu» în chip de cauză şi, în sfârşit, chiar despre un «eu» în chip de cauză a gândirii?“ Cel care se încumetă să
răspundă de îndată la aceste întrebări metafizice invocând un fel de intuition a cunoaşterii, precum o face cel care spune: „eu gândesc şi ştiu că acest lucru este cel puţin adevărat, real, cert“ - acela va primi ca răspuns din partea unui filozof de azi un surâs şi două întrebări: „Domnule, i-ar da poate de înţeles filozoful, este improbabil ca dumneavoastră să nu vă înşelaţi: dar de ce vă trebuie, cu orice preţ, adevărul?“
17
În ceea ce priveşte superstiţia logicienilor: nu voi conteni vreodată să subliniez un fapt mărunt pe care aceşti superstiţioşi îl mărturisesc făr-de plăcere, - şi anume, că o idee vine atunci când vrea
„ea“ şi nu când vreau „eu“; astfel, a spune că subiectul „eu“ este condiţia predicatului „gândesc“
înseamnă o falsificare a stării de fapt. Ceva gândeşte: însă a spune că acest „ceva“ e însuşi acel bătrân şi ilustru „Eu“, este, exprimat cu îngăduinţă, doar o ipoteză, o afirmaţie, în nici un caz o „certitudine nemijlocită“. În fine, afirmând că „ceva gândeşte“ s-a spus deja prea mult: acest „ceva“ conţine de-acum o interpretare a procesului şi nu aparţine procesului însuşi. Se raţionează potrivit rutinei gramaticale: „A gândi este o acţiune, toate acţiunile presupun un subiect activ, aşadar ". Atomismul antic plasa printr-un raţionament aproximativ asemănător la originea „forţei“ ce acţionează părticica de materie în care se află această forţă şi din care ea acţionează, atomul; spirite mai severe s-au deprins în cele din urmă să se descurce fără această „rămăşită terestră“, şi poate că va veni şi ziua în care chiar şi logicienii se vor obişnui să se dispenseze de acel mărunt „ceva“, rămăşită a bătrânului şi onestului Eu volatilizat.
18
Farmecul unei teorii constă nu în mică măsură în faptul că e contestabilă: ea seduce tocmai prin aceasta spiritele mai subtile. Se pare că teoria însutit contestată a „liberului arbitru“ îşi datorează
supravieţuirea numai şi numai acestui farmec : mereu mai reapare câte-unul care se simte îndeajuns de puternic pentru a o contesta.
19
Filozofii obişnuiesc să vorbească despre voită de parcă ea ar fi lucrul cel mai temeinic cunoscut din lume; chiar Schopenhauer a lăsat să se înţeleagă că voinţa ar fi singurul lucru cunoscut realmente de către noi, cunoscut de-a fir-a-păr, fără reţinere şi adaos. Însă mie mi se pare şi acum că, în acest caz precum şi în altele, Schopenhauer a făcut acelaşi lucru pe care obişnuiesc să-l facă filozofii: el a preluat şi a exagerat o prejudecată populară. Voinţa îmi apare înainte de toate ca un lucru complex, care este o unitate doar în chip de cuvânt, - şi tocmai în această unitate a cuvântului constă prejudecata populară care a înşelat vigilenta mereu neglijabilă a filozofilor. Aşadar, să fim măcar o dată mai prudenţi, mai puţin „filozofi' -, şi să spunem: în toate vrerile există în primul rând o multitudine de sentimente, sentimentul stării din care vrem să ieşim, cel al stării spre care tindem, însuşi sentimentul acestor „din“ şi „spre“ şi, în sfârşit, o senzaţie musculară accesorie care, printr-un fel de obişnuinţă şi fără a ne pune în mişcare „mâinile şi picioarele“, intră în joc în momentul în care noi „vrem“. Precum
„a simţi“ şi chiar „a simţi multiplu“ este în mod evident unul dintre ingredientele voinţei, ea conţine în al doilea rând şi pe „a gândi“: în toate actele voinţei există o idee dominantă; - şi să nu-si închipuie nimeni că ar fi posibil să se izoleze această idee de „a vrea“, pentru a obţine ceva care să mai poată fi numit voinţă! În al treilea rând, voinţa nu este doar un complex de simţiri şi gândiri, ci, înainte de toate, şi o stare afectivă, tocmai acea stare afectivă dominantă de mai sus. Aşa-numitul „liber arbitru“
este de fapt sentimentul de superioritate asupra celui care trebuie să se supună: „eu sunt liber, «el»
trebuie să se supună“ - iată lucrul ce se ascunde în toate vrerile, laolaltă cu acea încordare a atenţiei, acea privire dreaptă fixată exclusiv asupra unui singur lucru, acea apreciere absolută: „În momentul de faţă acesta e lucrul necesar, şi nici un altul“, acea certitudine interioară a actului de supunere ce urmează a fi înfăptuit şi toate celelalte sentimente care formează starea sufletească a celui care porunceşte. A vrea înseamnă a porunci unui lucru din sine care se supune sau pe care îl credem supus. Dar să luăm aminte acum la esenţa cea mai ciudată a voinţei, - acest lucru atât de multiplu, pentru care norodul are un singur cuvânt: dacă într-un anumit caz dat suntem în acelaşi timp poruncitori şi supuşi, supunându-ne, cunoaştem sentimentul constrângerii, al apăsării, al presiunii, al rezistenţei, al mişcării, sentimente ce urmează îndată după actul voinţei; însă, în măsura în care avem pe de altă parte obişnuinţa de a face abstracţie de acest dualism, de a ne înşela cu ajutorul noţiunii sintetice a „eu“-lui, o întreagă înlănţuire de concluzii eronate şi prin urmare de evaluări false ale voinţei înseşi vor veni să se atârne peste vrere, - astfel că cel care vrea, crede cu bună-credinţă că a voi este suficient pentru a acţiona. Dat fiind că în majoritatea cazurilor oamenii s-au mărginit la vrere şi că s-au putut aştepta totodată la efectul ordinului dat, adică la supunere, la îndeplinirea actului prescris, aparenţa a fost tradusă prin sentimentul necesităţii efectului; pe scurt cel care „vrea“ crede cu un anumit grad de certitudine că vrerea şi acţiunea sunt oarecum unul şi acelaşi lucru -, el atribuie reuşita, executarea vrerii înseşi voinţei, iar această credinţă întăreşte în el sentimentul savuros al puterii pe care îl inspiră orice reuşită. „Liberul arbitru“ - iată numele acelei complexe stări de plăcere resimţită de cel care vrea, care porunceşte şi se identifică în acelaşi timp cu cel care execută, - gustând astfel împreună cu el plăcerea de a depăşi obstacolele, cu impresia că voinţa sa este de fapt aceea care a triumfat asupra lor. Astfel, în actul volitiv, plăcerii de a da un ordin i se adaugă plăcerea uneltei care îl execută cu succes; voinţei i se alătură „voinţe subalterne“, suflete subalterne şi docile, corpul nostru nefiind altceva decât edificiul colectiv al mai multor suflete. L'effet c'est moi: în acest caz se întâmplă
la fel ca şi în toate comunităţile fericite şi bine organizate, şi anume că clasa dominantă se identifică cu succesele comunităţii. În cazul tuturor vrerilor este vorba pur şi simplu de poruncă şi supunere, în cadrul unei structuri complexe colective, compuse, precum am mai spus, din mai multe „suflete“: iată
pentru ce ar trebui să-şi permită un filozof să considere voinţa în sine din unghiul moralei: şi anume, al moralei considerate ca ştiinţa unei ierarhii dominatoare, din care ia naştere fenomenul vieţii.
20
Diferitele concepte filozofice nu sunt defel arbitrare, ele nu se dezvoltă fiecare pentru sine, ci în relaţie şi rudenie unele faţă de celelalte. Oricât de bruscă şi capricioasă ar fi apariţia lor în istoria gândirii, ele nu fac mai puţin parte din acelaşi sistem, în chip de reprezentanţi totali ai faunei unui continent. Această afirmaţie ne este dovedită la urma urmei de siguranţa cu care cei mai diverşi filozofi vin rând pe rând să-si ocupe locul în interiorul unei anumite scheme de bază a filozofiilor posibile. O magie invizibilă îi obligă să parcurgă fără încetare unul şi acelaşi circuit: oricât de independenţi s-ar crede ei unii faţă de alţii prin vrerea lor critică sau sistematică, ceva din ei îi conduce, ceva îi împinge să se perinde unul după celălalt, într-o anumită ordine, ordine sistematică care este aceea a conceptelor şi înrudirii lor. De fapt, gândirea lor este mai puţin o descoperire, ci mai degrabă o recunoaştere, o aducere-aminte, o reîntoarcere la o îndepărtată şi străveche reşedinţă a sufletului din care au luat naştere odinioară aceste concepte: - din acest punct de vedere, activitatea filozofică este un fel de atavism de cel mai înalt grad. Ciudata asemănare a tuturor filozofiilor indiene, elene, germane se explică destul de uşor. Din momentul în care există o înrudire lingvistică, este într-adevăr inevitabil ca, datorită unei filozofii comune a gramaticii - aceleaşi funcţiuni gramaticale exercitându-şi stăpânirea şi autoritatea asupra inconştientului - să existe toate condiţiile pentru o dezvoltare şi succesiune analoagă a sistemelor filozofice, în vreme ce pentru alte posibilităţi de interpretare a lumii calea pare să fie închisă.
Foarte probabil că filozofii domeniului lingvistic uralo-altaic (în care noţiunea de subiect este cel mai puţin dezvoltată) vor privi lumea cu alţi ochi şi vor urma alte căi decât indogermanii sau musul-manii: vraja exercitată de anumite funcţiuni gramaticale este de fapt aceea pe care o exercită anumite evaluări fiziologice şi particularităţi rasiale. - Acestea sunt spuse pentru respingerea afirmaţiilor superficiale ale lui Locke referitoare la originea ideilor.
21
Causa sui este cea mai grozavă autocontradicţie din câte au fost născocite până acum, un fel de lucru nefiresc, o siluire a logicii: însă orgoliul extravagant al omului l-a îndemnat pe acesta să se lase târât tot mai profund şi mai cumplit în abisurile acestei absurdităţi. Năzuinţa sa spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi această causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de
Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a
„liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să
procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la
„vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, pre-cum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor -) care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de
„cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de
„necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o
„lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine. şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu nici un preţ din
„responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase
-); ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ
de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă
