„a simţi“ şi chiar „a simţi multiplu“ este în mod evident unul dintre ingredientele voinţei, ea conţine în al doilea rând şi pe „a gândi“: în toate actele voinţei există o idee dominantă; - şi să nu-si închipuie nimeni că ar fi posibil să se izoleze această idee de „a vrea“, pentru a obţine ceva care să mai poată fi numit voinţă! În al treilea rând, voinţa nu este doar un complex de simţiri şi gândiri, ci, înainte de toate, şi o stare afectivă, tocmai acea stare afectivă dominantă de mai sus. Aşa-numitul „liber arbitru“

este de fapt sentimentul de superioritate asupra celui care trebuie să se supună: „eu sunt liber, «el»

trebuie să se supună“ - iată lucrul ce se ascunde în toate vrerile, laolaltă cu acea încordare a atenţiei, acea privire dreaptă fixată exclusiv asupra unui singur lucru, acea apreciere absolută: „În momentul de faţă acesta e lucrul necesar, şi nici un altul“, acea certitudine interioară a actului de supunere ce urmează a fi înfăptuit şi toate celelalte sentimente care formează starea sufletească a celui care porunceşte. A vrea înseamnă a porunci unui lucru din sine care se supune sau pe care îl credem supus. Dar să luăm aminte acum la esenţa cea mai ciudată a voinţei, - acest lucru atât de multiplu, pentru care norodul are un singur cuvânt: dacă într-un anumit caz dat suntem în acelaşi timp poruncitori şi supuşi, supunându-ne, cunoaştem sentimentul constrângerii, al apăsării, al presiunii, al rezistenţei, al mişcării, sentimente ce urmează îndată după actul voinţei; însă, în măsura în care avem pe de altă parte obişnuinţa de a face abstracţie de acest dualism, de a ne înşela cu ajutorul noţiunii sintetice a „eu“-lui, o întreagă înlănţuire de concluzii eronate şi prin urmare de evaluări false ale voinţei înseşi vor veni să se atârne peste vrere, - astfel că cel care vrea, crede cu bună-credinţă că a voi este suficient pentru a acţiona. Dat fiind că în majoritatea cazurilor oamenii s-au mărginit la vrere şi că s-au putut aştepta totodată la efectul ordinului dat, adică la supunere, la îndeplinirea actului prescris, aparenţa a fost tradusă prin sentimentul necesităţii efectului; pe scurt cel care „vrea“ crede cu un anumit grad de certitudine că vrerea şi acţiunea sunt oarecum unul şi acelaşi lucru -, el atribuie reuşita, executarea vrerii înseşi voinţei, iar această credinţă întăreşte în el sentimentul savuros al puterii pe care îl inspiră orice reuşită. „Liberul arbitru“ - iată numele acelei complexe stări de plăcere resimţită de cel care vrea, care porunceşte şi se identifică în acelaşi timp cu cel care execută, - gustând astfel împreună cu el plăcerea de a depăşi obstacolele, cu impresia că voinţa sa este de fapt aceea care a triumfat asupra lor. Astfel, în actul volitiv, plăcerii de a da un ordin i se adaugă plăcerea uneltei care îl execută cu succes; voinţei i se alătură „voinţe subalterne“, suflete subalterne şi docile, corpul nostru nefiind altceva decât edificiul colectiv al mai multor suflete. L'effet c'est moi: în acest caz se întâmplă

la fel ca şi în toate comunităţile fericite şi bine organizate, şi anume că clasa dominantă se identifică cu succesele comunităţii. În cazul tuturor vrerilor este vorba pur şi simplu de poruncă şi supunere, în cadrul unei structuri complexe colective, compuse, precum am mai spus, din mai multe „suflete“: iată

pentru ce ar trebui să-şi permită un filozof să considere voinţa în sine din unghiul moralei: şi anume, al moralei considerate ca ştiinţa unei ierarhii dominatoare, din care ia naştere fenomenul vieţii.

20

Diferitele concepte filozofice nu sunt defel arbitrare, ele nu se dezvoltă fiecare pentru sine, ci în relaţie şi rudenie unele faţă de celelalte. Oricât de bruscă şi capricioasă ar fi apariţia lor în istoria gândirii, ele nu fac mai puţin parte din acelaşi sistem, în chip de reprezentanţi totali ai faunei unui continent. Această afirmaţie ne este dovedită la urma urmei de siguranţa cu care cei mai diverşi filozofi vin rând pe rând să-si ocupe locul în interiorul unei anumite scheme de bază a filozofiilor posibile. O magie invizibilă îi obligă să parcurgă fără încetare unul şi acelaşi circuit: oricât de independenţi s-ar crede ei unii faţă de alţii prin vrerea lor critică sau sistematică, ceva din ei îi conduce, ceva îi împinge să se perinde unul după celălalt, într-o anumită ordine, ordine sistematică care este aceea a conceptelor şi înrudirii lor. De fapt, gândirea lor este mai puţin o descoperire, ci mai degrabă o recunoaştere, o aducere-aminte, o reîntoarcere la o îndepărtată şi străveche reşedinţă a sufletului din care au luat naştere odinioară aceste concepte: - din acest punct de vedere, activitatea filozofică este un fel de atavism de cel mai înalt grad. Ciudata asemănare a tuturor filozofiilor indiene, elene, germane se explică destul de uşor. Din momentul în care există o înrudire lingvistică, este într-adevăr inevitabil ca, datorită unei filozofii comune a gramaticii - aceleaşi funcţiuni gramaticale exercitându-şi stăpânirea şi autoritatea asupra inconştientului - să existe toate condiţiile pentru o dezvoltare şi succesiune analoagă a sistemelor filozofice, în vreme ce pentru alte posibilităţi de interpretare a lumii calea pare să fie închisă.

Foarte probabil că filozofii domeniului lingvistic uralo-altaic (în care noţiunea de subiect este cel mai puţin dezvoltată) vor privi lumea cu alţi ochi şi vor urma alte căi decât indogermanii sau musul-manii: vraja exercitată de anumite funcţiuni gramaticale este de fapt aceea pe care o exercită anumite evaluări fiziologice şi particularităţi rasiale. - Acestea sunt spuse pentru respingerea afirmaţiilor superficiale ale lui Locke referitoare la originea ideilor.

21

Causa sui este cea mai grozavă autocontradicţie din câte au fost născocite până acum, un fel de lucru nefiresc, o siluire a logicii: însă orgoliul extravagant al omului l-a îndemnat pe acesta să se lase târât tot mai profund şi mai cumplit în abisurile acestei absurdităţi. Năzuinţa sa spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi această causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de

Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a

„liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să

procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la

„vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, pre-cum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor -) care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de

„cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de

„necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o

„lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine. şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu nici un preţ din

„responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase

-); ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ

de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă

obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă.

şi, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

22

Fie-mi îngăduit, ca bătrân filolog care nu se poate dezbăra de maliţiozitate, să arăt cu degetul artificiile de interpretare eronate: acea „legitate a naturii“ despre care voi, fizicienii, vorbiţi cu atâta mândrie, de parcă - - dăinuieşte numai şi numai datorită interpretării şi eronatei voastre „filologii“, - ea nefiind nici fapt şi nici vreun „text“, ci mai degrabă doar un aranjament naiv-umanitar, o răstălmăcire a sensului prin care veniţi supuşi în întâmpinarea instinctelor democratice ale sufletului modern!

„Pretutindeni, egalitate în faţa legii, - din io acest punct de vedere nici naturii nu i-a mers altfel şi nici mai bine ca nouă“: fermecător gând ascuns în care se deghizează împotriva tuturor privilegiilor şi tiraniei şi, de asemenea, o a doua, mai subtilă formă a ateismului. Ni dieu, ni maître - asta o vreţi şi voi: aşadar,

„trăiască legile naturii!“ - nu-i aşa? Însă, precum am mai spus-o, aceasta e o interpretare, nu un text; şi s-ar putea să apară vreunul care, înarmat cu intenţii şi artificii de interpretare opuse, să descifreze în aceeaşi natură şi pornind de la aceleaşi fenomene, triumful brutal şi nemilos al voinţei tiranice, - un interpret care v-ar revela caracterul general şi necondiţionat al „voinţei de putere“, astfel că mai toate cuvintele ar deveni inutilizabile, şi chiar cuvântul „tiranie“ ar părea un eufemism, o metaforă slabă şi blândă, prea-omenească; şi totuşi filologul cu pricina ar ajunge până la urmă să afirme despre această lume acelaşi lucru pe care îl afirmaţi şi voi, şi anume că ea are un mers „necesar“ şi „previzibil", dar nu pentru că ar conţine legi care s-o domine, ci pentru că legile îi lipsesc cu desăvârşire, fiecare forţă parcurgându-şi în fiece clipă drumul până la ultimele ei consecinţe. Presupunând că şi aceasta ar fi doar o interpretare -veţi fi îndeajuns de zeloşi ca să mi-o obiectaţi? - atunci, cu atât mai bine!

23

Întreaga psihologie de până acum a rămas împotmolită în prejudecăţi şi temeri de ordin moral: ea nu s-a încumetat să pătrundă în adâncuri. A o concepe, precum o fac eu, în chip de morfologie şi genetică a voinţei de putere, - iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap, în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele câte s-au scris până acum şi a ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăţilor morale a impregnat profund sfera spiritualităţii pure, în aparenţă sfera cea mai rece şi mai lipsită de idei preconcepute - exercitând bineînţeles o acţiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă. O fizio-psihologie autentică întâmpină rezistenţe inconştiente în inima cercetătorului, ea are de luptat cu „inima“: chiar şi o teorie despre interdependenta instinctelor „bune“ şi „rele“ pare un rafinament de imoralitate care provoacă suferinţa şi dezgustul unei conştiinţe încă viguroase şi îndrăzneţe -, şi, cu atât mai mult, o teorie despre derivarea tuturor instinctelor bune din cele rele.

Însă, presupunând că s-ar găsi cineva care să ia afectele de ură, invidie, cupiditate, patima puterii drept afecte esenţiale ale vieţii, drept lucruri care trebuie să facă parte, în esenţă şi în principiu, din economia generală a vieţii, dacă vrem ca viaţa să fie intensificată -, acest om ar suferi din pricina unei asemenea orientări a judecăţilor sale ca de un rău de mare. şi aceasta nu este încă nici pe departe cea mai penibilă şi mai ciudată ipoteză din acest imens şi aproape nedesţelenit domeniu de cunoştinţe primejdioase: iar cel care vrea va găsi o sută de temeiuri pentru a se tine la distantă de ea - de va fi în

stare! Iar dacă totuşi nava vi s-a abătut prin aceste meleaguri, ei bine, curaj! strângeţi zdravăn din dinţi! deschideţi-vă ochii! apucaţi timona cu nădejde! - vom depăşi de-a dreptul morala, cu riscul de a strivi, de a zdrobi poate restul propriei noastre moralităţi, cutezând să pornim pe acest drum - dar ce contăm noi! Niciodată navigatorilor şi aventurierilor temerari nu li s-a mai înfăţişat vreo lume de cunoştinţe, mai profundă: iar psihologului care consimte la o asemenea „jertfă“ - acesta nu este sacrifizio dell'inteletto, dimpotrivă! - i se va îngădui cel puţin să pretindă în schimb ca psihologia să

fie recunoscută iarăşi ca regină a ştiinţelor, pe care celelalte ştiinţe au menirea s-o slujească şi s-o pre-gătească. Căci de acum înainte psihologia este din nou calea ce duce spre problemele fundamentale.

Partea a doua: spiritul liber

24

O, sancta simplicitas? În ce simplificare şi falsificare ciudată trăieşte omul! Nu conteneşti să te minunezi din momentul când ochii ti s-au deprins să vadă acest miracol! Cât de bine am reuşit să facem totul din juru-ne limpede şi liber şi facil şi simplu! cum am ştiut să îngăduim simţurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gândirii noastre să-i inspirăm o dorinţă divină de salturi zburdalnice şi raţionamente false! - Cât de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranţa, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă

de griji, de o imprudenţă, de un zel şi de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viată! şi numai pe această temelie de acum stabilă şi granitică a ignoranţei s-a putut construi până acum ştiinţa, voinţa de a şti bazându-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voinţa de a nu şti, voinţa de incertitudine, de neadevăr! Iar această voită nu era contrariul celei dintâi, ci forma ei cea mai ratinată! Nici măcar limbajul, aici precum şi în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuând să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradaţii şi de o anumită fineţe a nuanţelor; de asemenea, tartuferia învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru“, a denaturat până şi cuvintele din gura noastră, a cunoscătorilor: ici şi colo observăm şi ne amuzăm că de-a dreptul ştiinţa este cea care caută să ne retină mai cu osârdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit şi falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viaţă - îi e dragă viaţa!

25

După o introducere atât de veselă, aş dori să se dea ascultare unei vorbe chibzuite: ea se adresează celor mai serioşi. Luaţi aminte, voi, filozofi şi prieteni ai cunoaşterii, şi feriţi-vă de martiriu!

Feriţi-vă să suferiţi „de dragul adevărului“! şi feriţi-vă chiar să vă apăraţi pe voi înşivă! Aceasta corupe întreaga inocenţă şi delicata imparţialitate a conştiinţei voastre, vă îndârjeşte împotriva obiecţiilor şi a năframelor roşii, vă prosteşte, vă abrutizează şi vă preface în tauri atunci când, în lupta cu primejdia, injuria, bănuiala, surghiunul şi cu alte urmări şi mai brutale ale urii, veţi fi siliţi să jucaţi rolul de apărători ai adevărului pe pământ: - de parcă „adevărul“ ar fi o fiinţă într-atât de neajutorată şi de neîndemânatică încât să aibă nevoie de apărători! să aibă nevoie tocmai de voi, cavaleri ai tristei Figuri, domni gură-cască ai spiritului care îi ţeseţi pânza de păianjen! La urma urmei, voi ştiţi prea bine că nu voi veţi fi aceia care vor avea ultimul cuvânt, că niciodată până acum un filozof nu a avut ultimul cuvânt, şi că aţi face dovada unei veridicităţi mai lăudabile dacă aţi aşeza câteva mici semne de întrebare după formulele voastre preferate şi teoriile voastre favorite (şi, dacă se va ivi prilejul, chiar după voi înşivă), în locul tuturor gesturilor solemne şi a dovezilor pe care le înfăţişaţi în faţa acuzatorilor şi a curţilor de justiţie! Mai bine daţi-vă la o parte! Retrageţi-vă în vreun ascunziş! şi uzaţi de măşti şi de vicleşuguri, ca să fiţi confundaţi! Sau, măcar, temuţi un pic! Şi nu-mi uitaţi grădina cea cu zăbrele aurii! şi înconjuraţi-vă de oameni ce sunt precum o grădină, - sau precum o muzică

deasupra apelor, la ceas de asfinţit când ziua în amintire se preschimbă; - alegeţi buna solitudine, cea liberă, graţioasă şi uşoară care vă îndreptăţeşte să rămâneţi buni într-un sens sau într-altul! Cât de veninos, şiret, mârşav te face războiul cel îndelungat pe care nu-l poţi purta deschis, pe faţă! Cât de personal te face o teamă îndelungată, atenţia prelungită, ochii aţintiţi asupra duşmanului, asupra duşmanilor posibili! Aceşti surghiuniţi ai societăţii, aceşti prigoniţi şi încolţiţi, - chiar şi pustnicii fără

voie ca Spinoza sau Giordano Bruno - devin în cele din urmă întotdeauna, chiar şi sub deghizamentul cel mai spiritual, poate chiar fără să o ştie ei înşişi, rafinaţi răzbunători şi otrăvitori (să dezgropăm dar în sfârşit fundamentul eticii şi teologiei lui Spinoza?) -nemaivorbind despre nerozia indignării morale, care la un filozof este semnul infailibil al faptului că el şi-a pierdut pe de-a-ntregul umorul filozofic.

Martiriul filozofului, a sa „jertfire pentru Adevăr'' scoate la lumină agitatorul şi actorul din el; iar presupunând că i-am cercetat până acum doar cu o curiozitate artistică, s-ar putea întâmpla să

încercăm dorinţa primejdioasă, în cazul anumitor filozofi, de a-i vedea în starea lor de degenerare (degeneraţi în „martiri“, măscărici şi demagogi?. Numai că trebuie să ştim, de ne va încerca o asemenea dorinţă, ce ne va fi dat să vedem de fiecare dată: - doar o comedie satirică, o farsă de epilog, dovada neîncetată a faptului că lunga tragedie propriu-zisă s-a terminat: presupunând că naşterea tutu-ror filozofiilor a fost o îndelungată tragedie.

26

Omul de elită năzuieşte în mod instinctiv la o fortăreaţă a sa, la un refugiu în care să fie mâ ntuit de gloată, de mulţime, de vulg, un loc în care să poată uita regula „Omul“ de la care face excepţie: - cu excepţia cazului în care el va fi aruncat de către un instinct şi mai puternic de-a dreptul asupra acestei reguli, dorind s-o cunoască, în sensul măreţ şi excepţional al acestui cuvânt. Cel care în relaţiile cu oamenii n-a trecut prin toate nuanţele suferinţei, înverzind şi pălind de dezgust, plictiseală, compasiune, posomoreală, însingurare, acela nu este cu certitudine un om de bun-gust; însă dacă el nu-şi asumă de bunăvoie toate aceste poveri şi neplăceri, ocolindu-le mereu şi rămânând ascuns, cum am mai spus, tăcut şi mândru în fortăreaţa sa, atunci un lucru e cert: el nu este făcut pentru cunoaştere, nu îi este predestinat. Fiind astfel, el şi-ar spune într-o bună zi: „la naiba cu bunul meu gust! regula e mai interesantă decât excepţia, - mai interesantă decât mine, excepţia!“ - şi s-ar porni să

coboare, şi mai ales să se „amestece“ cu gloata. Studiul omului mijlociu, studiu îndelung şi serios care necesită multă prefăcătorie, biruinţă de sine, familiaritate, relaţii dubioase-orice relaţie fiind dubioasă

în afara rela-ţiilor cu cei asemeni nouă: - acesta este un capitol necesar din viaţa oricărui filozof, poate cel mai dezagreabil, cel mai rău mirositor, cel mai bogat în decepţii. Însă dacă îi surâde norocul care i se cuvine unui copil al cunoaşterii, el va întâlni ajutoare care să-i scurteze şi să-i uşureze sarcina, - mă

refer la aşa-numiţii cinici care recunosc cu ingenuitate animalitatea, vulgaritatea, „regula“ pe care o poartă în ei, păstrând totuşi o doză suficientă de spiritualitate şi de mâncărime care să-i oblige să

vorbească în faţa martorilor despre ei înşişi şi despre semenii lor: chiar tăvălindu-se câteodată, în cărţile lor, ca în propriul lor excrement. Cinismul este singura formă prin care sufletele obişnuite acced la ceea ce se numeşte onestitate; iar omul superior, aflându-se în prezenta cinismului, fie el mai groso-lan sau mai rafinat, trebuie să-şi ciulească urechile şi să se felicite de fiece dată când chiar în faţa lui prinde glas bufonul cel neruşinat sau satirul ştiinţific. Se poate chiar întâmpla ca dezgustului să i se adauge încântarea: şi anume atunci când, printr-un capriciu al naturii, un asemenea ţap indiscret sau maimuţoi neruşinat este dăruit cu geniu, ca în cazul abatelui Galiani, omul cel mai profund, cel mai perspicace şi poate şi cel mai obscen al secolului său - el a fost mult mai profund ca Voltaire şi, prin urmare, într-o bună măsură, şi mai tăcut. Şi mai ades se întâmplă, precum am spus, ca un cap de savant să fie aşezat pe un corp de maimuţă, o inteligentă de o fineţe excepţională să fie grefată pe un suflet ordinar, -caz frecvent printre medici şi, în special, printre fiziologii moralei. şi oriunde vreunul vorbeşte despre om fără amărăciune, ci mai degrabă cu ingenuitate, ca despre un pântec cu două necesităţi şi un cap cu una singură, pretutindeni unde se vede, se caută şi vrea să se vadă mereu doar foamea, dorinţa sexuală şi vanitatea, prezentate ca fiind adevăratele şi singurele impulsuri ale acţiunilor umane, pe scurt, oriunde oamenii sunt vorbiţi de „rău“ - şi nici măcar cu răutate, - acolo amatorul de cunoaştere trebuie să ia aminte cu subtilitate şi hărnicie, îndreptându-şi urechile în direcţia din care aude vorbindu-se fără indignare. Căci omul indignat şi cel care se sfâşie şi se sfârtecă pe sine cu proprii dinţi (în caz că nu sfârtecă lumea, sau pe Dumnezeu, sau societatea) se prea poate să valoreze din punct de vedere moral mai mult decât satirul râzător şi satisfăcut de sine; însă, din toate celelalte puncte de vedere, el este mai ordinar, mai banal, mai puţin instructiv Nimeni nu minte atât de mult. ca omul indignat.

27

E dificil să te faci înţeles, mai ales când gândeşti şi trăieşti gangasrotogati, printre oameni care gândesc şi trăiesc altfel, fie kurmagati sau, în cel mai bun caz, mandeikagati, „prin sărituri de broască“ eu însumi fac totul ca să devin „dificil de înţeles“! - şi trebuie să le fim recunoscători din toată