Go to page:

Text Size:

obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă.

şi, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

Fie-mi îngăduit, ca bătrân filolog care nu se poate dezbăra de maliţiozitate, să arăt cu degetul artificiile de interpretare eronate: acea „legitate a naturii“ despre care voi, fizicienii, vorbiţi cu atâta mândrie, de parcă - - dăinuieşte numai şi numai datorită interpretării şi eronatei voastre „filologii“, - ea nefiind nici fapt şi nici vreun „text“, ci mai degrabă doar un aranjament naiv-umanitar, o răstălmăcire a sensului prin care veniţi supuşi în întâmpinarea instinctelor democratice ale sufletului modern!

„Pretutindeni, egalitate în faţa legii, - din io acest punct de vedere nici naturii nu i-a mers altfel şi nici mai bine ca nouă“: fermecător gând ascuns în care se deghizează împotriva tuturor privilegiilor şi tiraniei şi, de asemenea, o a doua, mai subtilă formă a ateismului. Ni dieu, ni maître - asta o vreţi şi voi: aşadar,

„trăiască legile naturii!“ - nu-i aşa? Însă, precum am mai spus-o, aceasta e o interpretare, nu un text; şi s-ar putea să apară vreunul care, înarmat cu intenţii şi artificii de interpretare opuse, să descifreze în aceeaşi natură şi pornind de la aceleaşi fenomene, triumful brutal şi nemilos al voinţei tiranice, - un interpret care v-ar revela caracterul general şi necondiţionat al „voinţei de putere“, astfel că mai toate cuvintele ar deveni inutilizabile, şi chiar cuvântul „tiranie“ ar părea un eufemism, o metaforă slabă şi blândă, prea-omenească; şi totuşi filologul cu pricina ar ajunge până la urmă să afirme despre această lume acelaşi lucru pe care îl afirmaţi şi voi, şi anume că ea are un mers „necesar“ şi „previzibil", dar nu pentru că ar conţine legi care s-o domine, ci pentru că legile îi lipsesc cu desăvârşire, fiecare forţă parcurgându-şi în fiece clipă drumul până la ultimele ei consecinţe. Presupunând că şi aceasta ar fi doar o interpretare -veţi fi îndeajuns de zeloşi ca să mi-o obiectaţi? - atunci, cu atât mai bine!

Întreaga psihologie de până acum a rămas împotmolită în prejudecăţi şi temeri de ordin moral: ea nu s-a încumetat să pătrundă în adâncuri. A o concepe, precum o fac eu, în chip de morfologie şi genetică a voinţei de putere, - iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap, în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele câte s-au scris până acum şi a ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăţilor morale a impregnat profund sfera spiritualităţii pure, în aparenţă sfera cea mai rece şi mai lipsită de idei preconcepute - exercitând bineînţeles o acţiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă. O fizio-psihologie autentică întâmpină rezistenţe inconştiente în inima cercetătorului, ea are de luptat cu „inima“: chiar şi o teorie despre interdependenta instinctelor „bune“ şi „rele“ pare un rafinament de imoralitate care provoacă suferinţa şi dezgustul unei conştiinţe încă viguroase şi îndrăzneţe -, şi, cu atât mai mult, o teorie despre derivarea tuturor instinctelor bune din cele rele.

Însă, presupunând că s-ar găsi cineva care să ia afectele de ură, invidie, cupiditate, patima puterii drept afecte esenţiale ale vieţii, drept lucruri care trebuie să facă parte, în esenţă şi în principiu, din economia generală a vieţii, dacă vrem ca viaţa să fie intensificată -, acest om ar suferi din pricina unei asemenea orientări a judecăţilor sale ca de un rău de mare. şi aceasta nu este încă nici pe departe cea mai penibilă şi mai ciudată ipoteză din acest imens şi aproape nedesţelenit domeniu de cunoştinţe primejdioase: iar cel care vrea va găsi o sută de temeiuri pentru a se tine la distantă de ea - de va fi în

stare! Iar dacă totuşi nava vi s-a abătut prin aceste meleaguri, ei bine, curaj! strângeţi zdravăn din dinţi! deschideţi-vă ochii! apucaţi timona cu nădejde! - vom depăşi de-a dreptul morala, cu riscul de a strivi, de a zdrobi poate restul propriei noastre moralităţi, cutezând să pornim pe acest drum - dar ce contăm noi! Niciodată navigatorilor şi aventurierilor temerari nu li s-a mai înfăţişat vreo lume de cunoştinţe, mai profundă: iar psihologului care consimte la o asemenea „jertfă“ - acesta nu este sacrifizio dell'inteletto, dimpotrivă! - i se va îngădui cel puţin să pretindă în schimb ca psihologia să

fie recunoscută iarăşi ca regină a ştiinţelor, pe care celelalte ştiinţe au menirea s-o slujească şi s-o pre-gătească. Căci de acum înainte psihologia este din nou calea ce duce spre problemele fundamentale.

Partea a doua: spiritul liber

O, sancta simplicitas? În ce simplificare şi falsificare ciudată trăieşte omul! Nu conteneşti să te minunezi din momentul când ochii ti s-au deprins să vadă acest miracol! Cât de bine am reuşit să facem totul din juru-ne limpede şi liber şi facil şi simplu! cum am ştiut să îngăduim simţurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gândirii noastre să-i inspirăm o dorinţă divină de salturi zburdalnice şi raţionamente false! - Cât de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranţa, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă

de griji, de o imprudenţă, de un zel şi de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viată! şi numai pe această temelie de acum stabilă şi granitică a ignoranţei s-a putut construi până acum ştiinţa, voinţa de a şti bazându-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voinţa de a nu şti, voinţa de incertitudine, de neadevăr! Iar această voită nu era contrariul celei dintâi, ci forma ei cea mai ratinată! Nici măcar limbajul, aici precum şi în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuând să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradaţii şi de o anumită fineţe a nuanţelor; de asemenea, tartuferia învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru“, a denaturat până şi cuvintele din gura noastră, a cunoscătorilor: ici şi colo observăm şi ne amuzăm că de-a dreptul ştiinţa este cea care caută să ne retină mai cu osârdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit şi falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viaţă - îi e dragă viaţa!

După o introducere atât de veselă, aş dori să se dea ascultare unei vorbe chibzuite: ea se adresează celor mai serioşi. Luaţi aminte, voi, filozofi şi prieteni ai cunoaşterii, şi feriţi-vă de martiriu!

Feriţi-vă să suferiţi „de dragul adevărului“! şi feriţi-vă chiar să vă apăraţi pe voi înşivă! Aceasta corupe întreaga inocenţă şi delicata imparţialitate a conştiinţei voastre, vă îndârjeşte împotriva obiecţiilor şi a năframelor roşii, vă prosteşte, vă abrutizează şi vă preface în tauri atunci când, în lupta cu primejdia, injuria, bănuiala, surghiunul şi cu alte urmări şi mai brutale ale urii, veţi fi siliţi să jucaţi rolul de apărători ai adevărului pe pământ: - de parcă „adevărul“ ar fi o fiinţă într-atât de neajutorată şi de neîndemânatică încât să aibă nevoie de apărători! să aibă nevoie tocmai de voi, cavaleri ai tristei Figuri, domni gură-cască ai spiritului care îi ţeseţi pânza de păianjen! La urma urmei, voi ştiţi prea bine că nu voi veţi fi aceia care vor avea ultimul cuvânt, că niciodată până acum un filozof nu a avut ultimul cuvânt, şi că aţi face dovada unei veridicităţi mai lăudabile dacă aţi aşeza câteva mici semne de întrebare după formulele voastre preferate şi teoriile voastre favorite (şi, dacă se va ivi prilejul, chiar după voi înşivă), în locul tuturor gesturilor solemne şi a dovezilor pe care le înfăţişaţi în faţa acuzatorilor şi a curţilor de justiţie! Mai bine daţi-vă la o parte! Retrageţi-vă în vreun ascunziş! şi uzaţi de măşti şi de vicleşuguri, ca să fiţi confundaţi! Sau, măcar, temuţi un pic! Şi nu-mi uitaţi grădina cea cu zăbrele aurii! şi înconjuraţi-vă de oameni ce sunt precum o grădină, - sau precum o muzică

deasupra apelor, la ceas de asfinţit când ziua în amintire se preschimbă; - alegeţi buna solitudine, cea liberă, graţioasă şi uşoară care vă îndreptăţeşte să rămâneţi buni într-un sens sau într-altul! Cât de veninos, şiret, mârşav te face războiul cel îndelungat pe care nu-l poţi purta deschis, pe faţă! Cât de personal te face o teamă îndelungată, atenţia prelungită, ochii aţintiţi asupra duşmanului, asupra duşmanilor posibili! Aceşti surghiuniţi ai societăţii, aceşti prigoniţi şi încolţiţi, - chiar şi pustnicii fără

voie ca Spinoza sau Giordano Bruno - devin în cele din urmă întotdeauna, chiar şi sub deghizamentul cel mai spiritual, poate chiar fără să o ştie ei înşişi, rafinaţi răzbunători şi otrăvitori (să dezgropăm dar în sfârşit fundamentul eticii şi teologiei lui Spinoza?) -nemaivorbind despre nerozia indignării morale, care la un filozof este semnul infailibil al faptului că el şi-a pierdut pe de-a-ntregul umorul filozofic.

Martiriul filozofului, a sa „jertfire pentru Adevăr'' scoate la lumină agitatorul şi actorul din el; iar presupunând că i-am cercetat până acum doar cu o curiozitate artistică, s-ar putea întâmpla să

încercăm dorinţa primejdioasă, în cazul anumitor filozofi, de a-i vedea în starea lor de degenerare (degeneraţi în „martiri“, măscărici şi demagogi?. Numai că trebuie să ştim, de ne va încerca o asemenea dorinţă, ce ne va fi dat să vedem de fiecare dată: - doar o comedie satirică, o farsă de epilog, dovada neîncetată a faptului că lunga tragedie propriu-zisă s-a terminat: presupunând că naşterea tutu-ror filozofiilor a fost o îndelungată tragedie.

Omul de elită năzuieşte în mod instinctiv la o fortăreaţă a sa, la un refugiu în care să fie mâ ntuit de gloată, de mulţime, de vulg, un loc în care să poată uita regula „Omul“ de la care face excepţie: - cu excepţia cazului în care el va fi aruncat de către un instinct şi mai puternic de-a dreptul asupra acestei reguli, dorind s-o cunoască, în sensul măreţ şi excepţional al acestui cuvânt. Cel care în relaţiile cu oamenii n-a trecut prin toate nuanţele suferinţei, înverzind şi pălind de dezgust, plictiseală, compasiune, posomoreală, însingurare, acela nu este cu certitudine un om de bun-gust; însă dacă el nu-şi asumă de bunăvoie toate aceste poveri şi neplăceri, ocolindu-le mereu şi rămânând ascuns, cum am mai spus, tăcut şi mândru în fortăreaţa sa, atunci un lucru e cert: el nu este făcut pentru cunoaştere, nu îi este predestinat. Fiind astfel, el şi-ar spune într-o bună zi: „la naiba cu bunul meu gust! regula e mai interesantă decât excepţia, - mai interesantă decât mine, excepţia!“ - şi s-ar porni să

coboare, şi mai ales să se „amestece“ cu gloata. Studiul omului mijlociu, studiu îndelung şi serios care necesită multă prefăcătorie, biruinţă de sine, familiaritate, relaţii dubioase-orice relaţie fiind dubioasă

în afara rela-ţiilor cu cei asemeni nouă: - acesta este un capitol necesar din viaţa oricărui filozof, poate cel mai dezagreabil, cel mai rău mirositor, cel mai bogat în decepţii. Însă dacă îi surâde norocul care i se cuvine unui copil al cunoaşterii, el va întâlni ajutoare care să-i scurteze şi să-i uşureze sarcina, - mă

refer la aşa-numiţii cinici care recunosc cu ingenuitate animalitatea, vulgaritatea, „regula“ pe care o poartă în ei, păstrând totuşi o doză suficientă de spiritualitate şi de mâncărime care să-i oblige să

vorbească în faţa martorilor despre ei înşişi şi despre semenii lor: chiar tăvălindu-se câteodată, în cărţile lor, ca în propriul lor excrement. Cinismul este singura formă prin care sufletele obişnuite acced la ceea ce se numeşte onestitate; iar omul superior, aflându-se în prezenta cinismului, fie el mai groso-lan sau mai rafinat, trebuie să-şi ciulească urechile şi să se felicite de fiece dată când chiar în faţa lui prinde glas bufonul cel neruşinat sau satirul ştiinţific. Se poate chiar întâmpla ca dezgustului să i se adauge încântarea: şi anume atunci când, printr-un capriciu al naturii, un asemenea ţap indiscret sau maimuţoi neruşinat este dăruit cu geniu, ca în cazul abatelui Galiani, omul cel mai profund, cel mai perspicace şi poate şi cel mai obscen al secolului său - el a fost mult mai profund ca Voltaire şi, prin urmare, într-o bună măsură, şi mai tăcut. Şi mai ades se întâmplă, precum am spus, ca un cap de savant să fie aşezat pe un corp de maimuţă, o inteligentă de o fineţe excepţională să fie grefată pe un suflet ordinar, -caz frecvent printre medici şi, în special, printre fiziologii moralei. şi oriunde vreunul vorbeşte despre om fără amărăciune, ci mai degrabă cu ingenuitate, ca despre un pântec cu două necesităţi şi un cap cu una singură, pretutindeni unde se vede, se caută şi vrea să se vadă mereu doar foamea, dorinţa sexuală şi vanitatea, prezentate ca fiind adevăratele şi singurele impulsuri ale acţiunilor umane, pe scurt, oriunde oamenii sunt vorbiţi de „rău“ - şi nici măcar cu răutate, - acolo amatorul de cunoaştere trebuie să ia aminte cu subtilitate şi hărnicie, îndreptându-şi urechile în direcţia din care aude vorbindu-se fără indignare. Căci omul indignat şi cel care se sfâşie şi se sfârtecă pe sine cu proprii dinţi (în caz că nu sfârtecă lumea, sau pe Dumnezeu, sau societatea) se prea poate să valoreze din punct de vedere moral mai mult decât satirul râzător şi satisfăcut de sine; însă, din toate celelalte puncte de vedere, el este mai ordinar, mai banal, mai puţin instructiv Nimeni nu minte atât de mult. ca omul indignat.

E dificil să te faci înţeles, mai ales când gândeşti şi trăieşti gangasrotogati, printre oameni care gândesc şi trăiesc altfel, fie kurmagati sau, în cel mai bun caz, mandeikagati, „prin sărituri de broască“ eu însumi fac totul ca să devin „dificil de înţeles“! - şi trebuie să le fim recunoscători din toată

inima celor care au bunăvoinţa să interpreteze cu o anumită fineţe ceea ce spunem. Însă în ceea ce îi priveşte pe „prietenii cei buni“, mereu prea comozi şi care, tocmai ca prieteni, îşi închipuie că au dreptul la comoditate, faci bine dacă le avansezi un loc de joacă, o arenă a nepriceperii lor: vei avea astfel pricină de râs; - sau să-i înlături cu totul pe aceşti prieteni buni, - şi iar să râzi!

Lucrul cel mai anevoie de tălmăcit dintr-o limbă în alta este tempoul stilului, care are la bază

caracterul rasei sau, exprimat în termeni mai fiziologici, ritmul mediu al „metabolismului“ său. Există

traduceri obişnuite şi oneste care sunt aproape nişte falsificări, căci, involuntar, ele banalizează

originalul neştiind să-i redea tempoul viteaz şi vesel care îl ajută să salte peste toate obstacolele primejdioase ale lucrurilor şi cuvintelor. Limba germană este aproape incapabilă de mişcare presto; astfel, se poate deduce pe drept cuvânt că germanul este incapabil şi de multe dintre nuanţele cele mai amuzante şi mai îndrăzneţe ale unei gândiri libere, liber-cugetătoare. Precum buffo-ul şi satirul îi sunt străine de trup şi de conştiinţă, tot astfel Aristofan şi Petroniu sunt pentru el intraductibili. La germani se găsesc din belşug toate varietăţile de gravitate maiestuoasă, de densitate, de solemnitate greoaie, toate genurile stilistice interminabile şi plictisitoare, - fie-mi iertat dacă voi spune că nici proza lui Goethe, prin amestecul ei de rigiditate şi graţie, nu face excepţie, fiind o oglindire a „vechilor

timpuri bune“ de care aparţine şi o expresie a gustului german, într-o epocă în care mai exista un

„gust german“: cel al rococo-ului în moribus et artibus. Lessing face excepţie, graţie naturii sale de comediant care pricepea multe şi se pricepea la multe: nu întâmplător a fost el traducătorul lui Beyle şi s-a refugiat cu plăcere în apropierea lui Diderot şi Voltaire, şi, mai bucuros, printre poeţii comici ai Romei: - chiar şi în tempo, Lessing iubea gândirea liberă, fuga din Germania. Dar cum ar putea imita limba germană, fie chiar în proza lui Lessing, tempoul lui Machiavelli, care în al său Principe ne face să respirăm aerul uscat şi subtil al Florenţei, neputându-se retine de la a expune cele mai serioase probleme într-un allegrissimo impetuos: aceasta nu fără un oarecare sentiment artistic maliţios născut din îndrăzneala unui astfel de contrast, - idei lungi, grele, dure, primejdioase, un tempo de galop şi un umor îndrăzneţ de cea mai bună calitate. Cui i-ar fi îngăduit să se încumete în sfârşit la o traducere germană a lui Petroniu, a celui care, mai mult ca oricare mare muzician de până

acum, a fost virtuosul prestoului atât în invenţii şi în capricii, cât şi în vocabularul său: - ce-au a face, la urma urmei, toate mocirlele acestei lumi bolnave şi rele, chiar şi cele ale „lumii antice“, câtă vreme se aleargă, precum o face el, pe picioare de vânt, cu elanul, suflul, ironia eliberatoare a unui vânt care însănătoşeşte toate lucrurile, făcându-le să

alerge! Iar cât priveşte pe Aristofan, acest spirit ce transfigurează şi completează antichitatea şi de dragul căruia întregului elenism i se iartă vina de a fi existat, (presupunând că s-a priceput pe de-a-ntregul ce anume trebuie iertat şi transfigurat), nu cunosc nimic care să mă fi predispus mai mult să visez la natura enigmatică de Sfinx a lui Platon decât acel petit fait, din fericire păstrat pentru noi: la căpătâiul patului său de moarte nu s-a găsit nici o Biblie şi nici vreo scriere egipteană, pitagoreică sau platonică, - ci un exemplar din Aristofan. Cum ar fi putut îndura viaţa un Platon - viaţa elenă, căreia îi spusese Nu, - fără să fi existat un Aristofan!