într-un „sfânt“, într-un om bun. Psihologia de până acum a naufragiat în acest loc: nu s-a întâmplat oare astfel mai ales din cauză că ea s-a plasat sub dominaţia moralei, din cauză că ea însăşi credea în opoziţia morală a valorilor, văzând-o, citind-o, tălmăcind-o în texte şi în fapte? - Cum? Să fie oare

„miracolul“ doar o eroare de interpretare? O deficienţă filologică?

48

Se pare că rasele latine sunt mult mai pătrunse de catolicismul lor decât noi, nordicii, de creştinism, în totalitatea sa; şi că prin urmare, necredinţa din ţările catolice are o semnificaţie cu totul diferită de aceea din ţările protestante - fiind un fel de revoltă împotriva spiritului rasei, în vreme ce la noi ea semnifică mai degrabă o reîntoarcere la spiritul (sau la absenta spiritului -) rasei. Nu încape îndoială că noi, nordicii, ne tragem din rase barbare, acest lucru fiind vizibil chiar şi în atitudinile noastre religioase: noi suntem rău înzestraţi pentru religie. Se poate considera că celţii fac excepţie, ei fiind cei care au furnizat prin aceasta cel mai propice teren infecţiei creştine în ţările nordului: -

Franţa a fost tara în care idealul creştin a înflorit, în măsura în care i-a îngăduit-o soarele palid al Nordului. Ce impresie ciudată de pietate ne provoacă chiar şi aceşti ultimi sceptici francezi, dacă în vinele lor curge un dram de sânge celtic! Ce aer catolic, negerman exală în nările noastre sociologia lui Auguste Comte, cu logica ei romană a instinctelor! Cât de iezuit e acel Sainte-Beuve, amabilul şi înţeleptul Cicerone din Port-Royal, în ciuda ostilităţii sale faţă de iezuiţi! şi în sfârşit, Ernest Renan: cât de inaccesibil ne pare nouă, nordicilor, limbajul acestui Renan, cel la care un fleac de tensiune religioasă tulbură în fiece moment echilibrul unui suflet tolănit confortabil şi voluptuos, în înţelesul bun al cuvântului! Să repetăm dar frumoasele-i fraze care urmează - şi vom vedea numaidecât ce tresărire de maliţiozitate şi orgoliu vor naşte ele, în chip de răspuns, în sufletele noastre pesemne mai puţin frumoase, mai dure, mai germane! - „disons donc hardiment que la religion est un produit de l'homme normal, que l'homme est le plus dans le vrai quand îl est de plus religieux et le plus assure d'une destinee infinie... C'est quand îl est bon qu'il veut que la vertu corresponde â une ordre eternel, c'est quand îl contemple les choses d'une maniere desinteressee qu'il trouve la mort revoltante et absurde.

Comment ne pas supposer que c'est dans ces moments-lâ que l'homme voit le mieux?“... Aceste fraze par atât de străine urechilor mele, ele se află într-atât la antipodul obişnuinţelor mele încât, citindu-le pentru întâia oară, am scris la margine, într-un moment de mânie „la niaiserie religieuse par excellence!“ - până când, în cele din urmă, mânia mea ajunse chiar să îndrăgească aceste rânduri care aşează adevărul de-a-ndoaselea! E un lucru atât de elegant, de distins să-ţi ai proprii tăi antipozi!

49

Lucrul surprinzător în religiozitatea grecilor antici este abundenta nestăvilită de recunoştinţă ce se revarsă din ea: - cât de nobilă este umanitatea cu o astfel de atitudine faţă de natură şi viată“. - Mai târziu, când plebea va deveni majoritară în Grecia, teama năpădeşte şi religia; este semnul creştinismului care apare la orizont.

50

Pasiunea pentru Dumnezeu: o găsim în forme rustice, candide şi indiscrete, ca în cazul lui Luther întreg protestantismul este lipsit de delicatezza meridională. Există şi forme de excesivitate orientală, exaltarea sclavului graţiat sau eliberat pe nemeritate, de exemplu cazul sfântului Augustin, căruia îi lipseşte într-un mod izbitor orice nobleţe a atitudinilor şi dorinţelor. Găsim în această

pasiune tandreţe şi lubricitate feminină, care, pudică şi ignorantă, năzuieşte la unio mystica et physica: cazul Madame de Guyon. În numeroase cazuri ea apare, într-un mod îndeajuns de ciudat, în chip de deghizare a pubertăţii unei tinere sau a unui tânăr; câteodată, chiar sub semnul isteriei unei fete bătrâne şi a ultimei ei ambiţii: - şi nu o dată, asemenea femei au fost canonizate de Biserică.

51

Până în prezent, cei mai puternici oameni s-au înclinat întotdeauna cu veneraţie în faţa sfântului, ca în faţa unei enigme de autobiruinţă şi supreme privaţiuni deliberate: de ce s-au înclinat oare? În sfânt-şi îndărătul misterului aparenţei sale nevolnice şi jalnice - ei bănuiau forţa superioară

care se punea la încercare pe sine printr-o astfel de subjugare, vigoarea unei voinţe în care ei ştiau să

recunoască şi să cinstească propria lor forţă şi dorinţă de dominaţie: venerându-l pe sfânt, ei venerau ceva din ei înşişi. La aceasta se adăuga faptul că vederea sfântului le inspira un sentiment de suspiciune: nu se poate năzui la o asemenea negaţie monstruoasă, la o astfel de întoarcere împotriva legilor naturii fără un anumit temei, astfel îşi spuneau şi se întrebau ei. Probabil că aici se află o cauză, vreo primejdie deosebit de mare despre care ascetul poate că este mai bine informat, gratie tainicilor săi consolatori şi vizitatori. Pe scurt, de la acest sfânt puternicii acestei lumi au deprins o nouă teamă, au intuit o nouă putere, un duşman necunoscut, încă nebiruit: - „voinţa de putere“ a fost cea care i-a silit să adaste în faţa sfântului. Ei nu s-au putut opri să nu-i pună întrebări –

52

În Vechiul Testament ebraic, cartea justiţiei divine, se pot găsi oameni, lucruri şi cuvinte de un stil într-atât de măreţ, încât sfintele scrieri ale grecilor şi indienilor nici nu se pot compara cu el. În faţa acestor extraordinare vestigii ale omului de odinioară te cuprinde groaza şi respectul, având totodată prilejul de a face reflecţii triste despre Asia antică şi despre Europa, micuţa ei peninsulă care se îndârjeşte să-şi închipuie că ea înseamnă, în comparaţie cu Asia, „progresul umanităţii". Fireşte: cel care este el însuşi doar un animal domestic firav şi docil, cel care cunoaşte exclusiv necesităţile unui animal domestic (asemenea oamenilor noştri instruiţi din prezent, laolaltă cu credincioşii creştinismului „instruit“ -), acela nu va găsi sub aceste ruine nici un temei de uimire, şi cu atât mai puţin de amărăciune - preferinţa pentru Vechiul Testament este o piatră de încercare în privinţa

„măreţiei“ şi a „meschinătăţii“ -, simţind poate mai pe gustul său Noul Testament, cartea îndurării (în care domină un miros dulceag, drăgăstos şi înăbuşitor de bigoţi şi de suflete mărunte). A reuni sub aceeaşi copertă acest Nou Testament, triumf al gustului rococo din toate punctele de vedere, cu Vechiul Testament, în chip de Biblie, de „carte în sine“: iată poate cea mai mare imprudenţă, cel mai mare „păcat faţă de spirit“ pe care îl poartă pe conştiinţă Europa literară.

53

La ce bun să fii ateu în zilele noastre? - Dumnezeu „Tatăl“ e contestat de-a binelea; la fel şi

„Judecătorul“, „Răsplătitorul“, precum şi al său „liber arbitru' : el nu ne aude, - şi chiar dacă ne-ar auzi, nu i-ar sta în putere să ne ajute. Cel mai rău e că el pare să fie incapabil de a se exprima lămurit: aşadar, este obscur? - Aceasta e concluzia la care am ajuns, în urma multor discuţii, întrebând şi ascultând - în ea se află cauza decăderii teismului european; la drept vorbind, îmi pare că instinctul religios se află într-o puternică recrudescentă, - dar că el respinge cu profundă neîncredere împlinirea pe care i-o oferă tocmai teismul.

54

Ce face, la urma urmei, întreaga filozofie modernă? După Descartes - şi mai degrabă pentru a-l sfida decât pentru a-l urma -, toţi filozofii atentează împotriva anticei noţiuni a sufletului, aceasta sub aparenţa unei critici la adresa noţiunilor de subiect şi predicat - ceea ce constituie un atentat împotriva ipotezei fundamentale a doctrinei creştine. În chip de teorie sceptică în privinţa cunoaşterii, filozofia cea nouă este anticreştină_. fie că o tăinuieşte sau o recunoaşte, deşi, pentru urechile mai delicate fie spus, ea nu este în nici un caz antireligioasă. De fapt, odinioară se credea în „suflet“

precum se credea în gramatică şi în subiectul gramatical: se spunea „eu“ este determinant, „gândesc“

este predicat determinat gândirea este o acţiune căreia îi este indispensabil un subiect în chip de

cauză. Apoi, cu o tenacitate şi o şiretenie demne de admiraţie, s-a încercat ieşirea din această plasă, s-a încercat dacă n-ar putea fi cumva adevărat şi contrariul: „gândesc“ - determinant, „eu“ - determinat; aşadar, „eu“ ar fi doar o sinteză ce se efectuează prin gândirea însăşi. Kant a vrut în fond să

demonstreze că, din punctul de vedere al subiectului, subiectul n-ar putea fi demonstrat, - şi nici obiectul: ideea posibilităţii unei existente aparente a subiectului individual, aşadar a „sufletului“, poate că nu i-a fost întotdeauna străină, idee care s-a manifestat deja o dată cu o putere extraordinară

pe pământ, prin filozofia Vedanta.

55

Există o mare scară a cruzimii religioase, o scară cu multe trepte; însă trei din acestea sunt cele mai importante. Odinioară se jertfeau pentru Dumnezeu oameni, poate tocmai cei mai dragi, - dintre aceste jertfe fac parte cele ale primilor născuţi, prezente în toate religiile preistorice, şi, de astmenea, jertfa oferită de împăratul Tiberiu în grota Mithra din insula Capri, cel mai oribil anacronism al istoriei romane. Mai târziu, în epoca morală a umanităţii, îţi jertfeai pentru Dumnezeu instinctele tale cele mai puternice, „natura“' ta: aceasta e bucuri a solemnă ce străluceşte în privirea crudă a ascetului.

a exaltatului anahoret care „s-a împotrivit naturii“. În fine, ce ne-a mai rămas acum de jertfit? n-ar trebui oare jertfite în sfârşit toate cele consolatoare, sacre, tămăduitoare, întreaga speranţă, întreaga credinţă într-o armonie tăinuită, într-o fericire şi dreptate viitoare? N-ar trebui să-l jertfim pe Dumnezeu însuşi şi să divinizăm, din cruzime faţă de el, stânca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generaţiei prezentului: noi, cu toţii, ştim deja câte ceva despre aceasta. -

56

Cel care, asemeni mie, s-a străduit îndelung, îmboldit de nu ştiu ce dorinţă enigmatică, să

pătrundă până în abisurile pesimismului şi să-l elibereze din strâmtorarea şi simplicitatea pe jumătate creştină, pe jumătate germană prin care el s-a manifestat în acest din urmă secol, şi anume, sub înfăţişarea filozofiei schopemhaueriene; cel care a privit vreodată cu adevărat, cu ochi asiatici şi supra-asiatici înlăuntrul şi îndărătul celei mai negativiste concepţii posibile despre lume _ dincolo de Bine şi de Rău, şi nu mai mult, precum au făcut-o Buddha şi Schopenhauer, sub vraja şi mirajul moralei -, acela a zărit, poate fără să vrea, idealul opus: idealul celui mai impulsiv, celui mai viabil om, care consimte la această lume mai mult decât toţi ceilalţi, cel care s-a deprins nu numai să accepte şi să rabde cele ce au fost şi sunt, ci doreşte să le revadă aşa cum au fast şi sunt, în vecii vecilor, cel care, nesăţios, adresează un da capo nu numai lui însuşi, ci întregii piese, întregului spectacol, şi nu doar unui spectacol anume, ci de fapt celui care are nevoie tocmai de acest spectacol - şi îl face necesar: căci are iarăşi şi iarăşi nevoie de el însuşi - şi se face necesar Dar cum? Nu cumva acesta este - circulus vitiosus deus?

57

Pe măsură ce acuitatea percepţiei spirituale şi a perspicacităţii omului creşte, în jurul lui orizontul şi spaţiul se lărgesc deopotrivă: lumea sa devine mai profundă, în faţa privirii sale apar mereu noi stele, enigme şi imagini noi. Poate că toate cele prin care privirea sa spirituală şi-a exersat perspicaci-tatea şi profunzimea până acum au fost pentru el doar un prilej de antrenament, un fel de joacă destinată copiilor şi capetelor puerile; poate că într-o bună zi cele mai solemne noţiuni, cele pentru care s-a luptat şi s-a suferit mai mult, noţiunea de „Dumnezeu“ şi de „păcat“, ne vor părea la fel de puţin importante precum îi par unui bătrân jucăriile şi tristeţile copilăriei, - şi poate că atunci

„bătrânul“ va avea din nou trebuinţă de o altă jucărie, de o altă tristeţe, - mereu copil, etern copil!

58

S-a remarcat oare măsura în care trândăvia sau semitrândăvia este condiţia necesară unei vieţi cu adevărat religioase (atât preferatului travaliu de analiză microscopică a sinelui, cât şi acelei stări de relaxare delicată ce se numeşte „rugăciune“, pregătire permanentă în vederea „venirii lui Dumnezeu“ -

)? Mă refer Ia trândăvia cu conştiinţa împăcată, trândăvia strămoşească, cea pe care o ai în sânge, trândăvia căreia nu îi e pe de-a-ntregul străin sentimentul aristocratic că munca te dezonorează - şi anume, că ea înjoseşte sufletul şi trupul. S-a remarcat oare că, prin urmare, hărnicia modernă, zgomotoasă, care preţuieşte timpul, mândră de ea însăşi, caraghios de mândră, ne educă şi ne pregăteşte mai mult decât toate celelalte, tocmai pentru „necredinţă“? Printre cei care în Germania zilelor noastre de pildă trăiesc în afara religiei, găsesc „liber cugetători“ de diverse soiuri şi origini, dar mai cu seamă o majoritate de oameni a căror muncă asiduă dusă din generaţie în generaţie le-a anihilat instinctele religioase: astfel că ei nu mai au habar la ce servesc religiile, mărginindu-se să le înregistreze existenţa cu un soi de uimire tâmpă. Ei se simt de-acum într-atât de preocupaţi, aceşti oameni cumsecade, fie cu afacerile lor, fie cu plăcerile lor, nemaivorbind de „patrie“, de ziare, de

„îndatoririle de familie“, încât se pare că nu le mai rămâne timp deloc pentru religie, mai ales că ei nu

sunt siguri dacă e vorba cumva de vreo afacere nouă sau de o nouă plăcere, căci e cu neputinţă, spun ei, să mergi la biserică numai şi numai pentru a-ţi strica buna dispoziţie. Ei nu sunt duşmani ai datinilor religioase; dacă în anumite cazuri, spre exemplu în ocazii oficiale, li se cere participarea la asemenea datini, ei fac ceea ce li s-a cerut, la fel cum se fac atâtea şi atâtea -, o fac. cu o seriozitate răbdătoare şi modestă, fără prea multă curiozitate sau jenă: - ei trăiesc prea în afara religiei pentru a mai simţi măcar necesitatea unui pro sau contra faţă de astfel de lucruri. Dintre aceşti indiferenţi face parte astăzi majoritatea protestanţilor germani din clasele mijlocii, îndeosebi în marile şi laborioasele centre de comerţ şi trafic; de asemenea, majoritatea harnicilor savanţi şi întregul personal al universităţilor (cu excepţia teologilor, a căror prezenţă însăşi în universităţi oferă psihologilor enigme din ce în ce mai numeroase şi mai subtile de dezlegat). Cu greu oamenii pioşi sau pur şi simplu bisericoşi îşi pot imagina cât de multă bunăvoinţă, s-ar putea spune chiar voinţă voluntară, îi este necesară unui savant german pentru a trata cu seriozitate problema religioasă; întreaga lui meserie (şi, precum am mai spus, hărnicia meşteşugărească la care îl constrânge conştiinţa sa modernă) îl predispune la o atitudine de superioară şi totodată

binevoitoare seninătate faţă de religie, atitudine în care se amestecă uneori şi un uşor dispreţ faţă de această

„impuritate“ spirituală pe care o presupune la toţi cei care se recunosc a fi enoriaşii unei biserici. Numai recurgând la ajutorul istoriei (aşadar nu la experienţa sa personală) va reuşi savantul să ajungă la a examina religiile cu o seriozitate respectuoasă şi o consideraţie cam sfielnică; şi chiar dacă a ajuns să simtă de-a dreptul recunoştinţă faţă de religii, el însuşi nu s-a apropiat prin aceasta nici măcar cu un pas de acel lucru pe care îl reprezintă încă biserica sau pioşenia: poate chiar dimpotrivă. Indiferenta practică faţă de treburile religioase în care s-a născut şi în spiritul căreia a fost educat obişnuieşte să se sublimeze în el sub forma prudentei şi a gustului pentru curăţenie, care îl fac să se teamă de contactul cu persoanele şi practicile religioase; şi poate că tocmai profunzimea toleranţei şi omeniei sale este cea care îl îndeamnă să evite situaţiile delicate pe care toleranţa însăşi le incumbă. - Fiecare epocă îşi are felul ei propriu de adorabilă naivitate pe care celelalte secole i-o invidiază: - şi cât de multă naivitate respectabilă, puerilă şi infinit de prostească se află în această credinţă a savantului în superioritatea sa, în buna-credinţă a toleranţei sale, în siguranţa neştiutoare şi candidă cu care îl tratează instinctiv pe omul religios ca pe un tip mediocru şi inferior, pe care el l-a întrecut, l-a ocolit, l-a depăşit, - el, micul spiriduş arogant, plebeul sprinten şi harnic, meşteşugarul intelectual şi manual al „ideilor“, al „ideilor moderne“!

59

Cel care a privit în străfundul lucrurilor ghiceşte din plin cât de multă înţelepciune se află în faptul că oamenii sunt superficiali. Instinctul lor de conservare este cel care îi învaţă să fie trecători, uşori şi falşi. Ici şi colo, la filozofi precum şi Ia artişti, se întâlneşte cultul pătimaş şi excesiv al

„formelor pure“: nu încape nici o îndoială că cel care are nevoie într-o asemenea măsură de cultul superficiei a făcut cândva o incursiune neizbutită dedesubtul ei. Poate că există chiar o ierarhie printre aceşti copii mistuiţi de flăcări, artişti înnăscuţi, care nu pot gusta plăcerile vieţii decât străduindu-se să-i falsifice imaginea (oarecum dintr-o dorinţă de îndelungă răzbunare -): s-ar putea deduce gradul în care viaţa le este nesuferită din măsura în care ei doresc să-i vadă imaginea falsificată, diluată, transcendentalizată, zeificată, -artiştii ar putea fi clasificaţi în rândul homines religiosi, ca o categorie supremă a acestora. Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist...

Considerată din acest punct de vedere, pietatea, ,;viaţa întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă şi cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare şi o beţie artistică în faţa celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preţ. Poate că nici n-a existat până acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumuseţarea omului ca pietatea însăşi: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă şi superficie, în joc de culori, în bunătate, încât priveliştea pe care o oferă să nu mai provoace suferinţă.

60

A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu - iată cel mai ales şi cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobândit până acum oamenii. Că iubirea de oameni, lipsită de vreo intenţie ascunsă care să o sfinţească, nu este decât o prostie şi o animalitate în plus, că predispoziţia spre această iubire de oameni trebuie să-şi primească mai întâi măsura, fineţea, bobul de sare şi grăuntele de ambră din partea unei predispoziţii superioare: oricine ar fi fost omul care a simţit şi a „trăit“