Credinţa pe care o pretindea creştinismul la începuturile sale, şi pe care ades a şi obţinut-o din partea unei lumi sceptice de liber-cugetători meridionali care purtau în ei şi îndărătul lor lupta seculară a şcolilor filozofice, fără a mai pune la socoteală educaţia de toleranţă dată de imperium Romanum, - această credinţă nu este credinţa candidă şi ursuză de supuşenie care îl ataşa pe un Luther sau pe un Cromwell sau pe vreun alt barbar nordic al spiritului de al său Dumnezeu şi de al său creştinism; este vorba mai degrabă de credinţa lui Pascal, care se aseamănă teribil cu o sinucidere lentă a raţiunii, - a unei raţiuni îndărătnice, longevive, asemenea unui vierme ce nu poate fi ucis dintr-o dată, cu o singură lovitură. De la bun început, credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus, ea este o subjugare, autobatjocorire şi automutilare. Există şi o doză de cruzime şi de fenicianism religios în această
credinţă pretinsă din partea unei conştiinţe macerate, complicate şi prea alintate: ea porneşte de la premisa că supunerea spiritului trebuie să fie indescriptibil de dureroasă, că întregul trecut şi toate deprinderile unui astfel de spirit se opun acestui absurdissimum care îl înfruntă în chip de „credinţă“.
Oamenii moderni, deveniţi insensibili faţă de întreaga terminologie creştină, nu mai resimt culmea de oroare pe care o exercită asupra unui gust antic paradoxala formulă „Dumnezeu răstignit“. Nicăieri şi niciodată nu a mai existat o răsturnare atât de îndrăzneaţă, de sinistră, de neliniştitoare, de enigmatică precum această formulă: ea anunţa o reconsiderare a tuturor valorilor antice. Acesta este Orientul, Orientul cel profund, este sclavul oriental care se răzbuna astfel pe Roma şi pe toleranţa ei aristocratică şi frivolă, pe „catolicismul“ roman al credinţei: - şi niciodată n-a fost credinţa aceea care i-a ridicat pe sclavi la nivelul stăpânilor şi i-a răzvrătit împotriva lor, ci indiferenţa faţă de toate credinţele, acea nepăsare pe jumătate stoică, pe jumătate zâmbitoare faţă de seriozitatea religiei.
„Iluminismul“ revoltă: căci sclavul doreşte absolutul, el înţelege doar ceea ce este tiranic, chiar şi în morală, el iubeşte la fel precum urăşte, fără nuance, până în străfunduri, până la durere, până la boală, - întreaga sa suferinţă tăinuită se revoltă împotriva gustului aristocratic care pare să nege suferinţa. Scepticismul faţă de suferinţă, în fond doar o atitudine a moralei aristocratice, a avut şi el un rol, şi nu dintre cele mai mici, în izbucnirea ultimei mari revolte a sclavilor care a început o dată cu Revoluţia franceză.
47
În orice regiune a globului a apărut până acum nevroza religioasă, o găsim îmbinată cu trei prescripţii dietetice primejdioase: solitudine, post şi abstinenţă sexuală, - dar fără a putea discerne cu certitudine care este aici cauza şi care e efectul, sau dacă, în general, există cumva vreo relaţie între cauză şi efect. Ceea ce ne îndreptăţeşte această din urmă îndoială este faptul că, atât la popoarele sălbatice, cât şi la cele domestice, printre cele mai constante simptome ale acestei nevroze se află şi o subită explozie de senzualitate neînfrânată care se transformă, la fel de subit, în convulsii de pocăinţă
şi într-o renunţare la lume şi la voită: să fie oare explicabile amândouă printr-o epilepsie deghizată?
Dar în acest domeniu, mai mult ca în oricare altul, trebuie să ne abţinem de la orice interpretări: nici un alt fenomen de până acum nu a mai favorizat o asemenea abundentă de iraţionalitate şi de superstiţie, nici un altul nu a mai suscitat într-o asemenea măsură interesul oamenilor, chiar al filozofilor, - ar fi timpul de a contempla lucrurile cu mai multă răceală, de a deprinde prudenţa, mai mult: de a privi în lături, de a pleca în lături. - Chiar şi cea mai recent apărută filozofie, cea schopenhaueriană, mai păstrează pe planul al doilea, aproape ca o problemă esenţială, acest îngrozitor semn de întrebare al crizei şi al renaşterii religioase. În ce fel este posibilă nimicirea voinţei? în ce chip poate apărea sfântul? - se pare că aceasta a fost de fapt întrebarea prin care Schopenhauer a devenit filozof şi de la care a pornit. Astfel că, printr-o consecvenţă pur schopenhaueriană, Richard Wagner, cel mai convins partizan al său (şi poate şi cel din urmă, cel puţin în Germania -), ajuns la încheierea propriei sale opere, a avut de înfruntat aceeaşi problemă, încarnând-o în cele din urmă în personajul înspăimântător şi etern al lui Kundry, type vecu în carne şi oase; şi aceasta în vreme ce psihiatrii din mai toate ţările Europei aveau prilejul s-o studieze îndeaproape, pretutindeni unde nevroza religioasă
- sau „fenomenul religios“, cum îl numesc eu îşi manifesta ultima ei erupţie şi procesiune epidemică, în chip de „Armată a Salvării“. - Însă dacă ne vom întreba care anume a fost de fapt lucrul care a suscitat într-o asemenea măsură interesul oamenilor de toate categoriile şi din toate timpurile, chiar şi al filozofilor, în fenomenul sanctităţii, cauza o vom găsi fără îndoială în aparenta de miracol inerentă
lui, şi anume în succesiunea imediată a contrariilor, a stărilor de spirit cărora li se atribuie valori morale opuse: se credea că se asistă în acest caz la transformarea palpabilă şi subită a unui „om rău“
într-un „sfânt“, într-un om bun. Psihologia de până acum a naufragiat în acest loc: nu s-a întâmplat oare astfel mai ales din cauză că ea s-a plasat sub dominaţia moralei, din cauză că ea însăşi credea în opoziţia morală a valorilor, văzând-o, citind-o, tălmăcind-o în texte şi în fapte? - Cum? Să fie oare
„miracolul“ doar o eroare de interpretare? O deficienţă filologică?
48
Se pare că rasele latine sunt mult mai pătrunse de catolicismul lor decât noi, nordicii, de creştinism, în totalitatea sa; şi că prin urmare, necredinţa din ţările catolice are o semnificaţie cu totul diferită de aceea din ţările protestante - fiind un fel de revoltă împotriva spiritului rasei, în vreme ce la noi ea semnifică mai degrabă o reîntoarcere la spiritul (sau la absenta spiritului -) rasei. Nu încape îndoială că noi, nordicii, ne tragem din rase barbare, acest lucru fiind vizibil chiar şi în atitudinile noastre religioase: noi suntem rău înzestraţi pentru religie. Se poate considera că celţii fac excepţie, ei fiind cei care au furnizat prin aceasta cel mai propice teren infecţiei creştine în ţările nordului: -
Franţa a fost tara în care idealul creştin a înflorit, în măsura în care i-a îngăduit-o soarele palid al Nordului. Ce impresie ciudată de pietate ne provoacă chiar şi aceşti ultimi sceptici francezi, dacă în vinele lor curge un dram de sânge celtic! Ce aer catolic, negerman exală în nările noastre sociologia lui Auguste Comte, cu logica ei romană a instinctelor! Cât de iezuit e acel Sainte-Beuve, amabilul şi înţeleptul Cicerone din Port-Royal, în ciuda ostilităţii sale faţă de iezuiţi! şi în sfârşit, Ernest Renan: cât de inaccesibil ne pare nouă, nordicilor, limbajul acestui Renan, cel la care un fleac de tensiune religioasă tulbură în fiece moment echilibrul unui suflet tolănit confortabil şi voluptuos, în înţelesul bun al cuvântului! Să repetăm dar frumoasele-i fraze care urmează - şi vom vedea numaidecât ce tresărire de maliţiozitate şi orgoliu vor naşte ele, în chip de răspuns, în sufletele noastre pesemne mai puţin frumoase, mai dure, mai germane! - „disons donc hardiment que la religion est un produit de l'homme normal, que l'homme est le plus dans le vrai quand îl est de plus religieux et le plus assure d'une destinee infinie... C'est quand îl est bon qu'il veut que la vertu corresponde â une ordre eternel, c'est quand îl contemple les choses d'une maniere desinteressee qu'il trouve la mort revoltante et absurde.
Comment ne pas supposer que c'est dans ces moments-lâ que l'homme voit le mieux?“... Aceste fraze par atât de străine urechilor mele, ele se află într-atât la antipodul obişnuinţelor mele încât, citindu-le pentru întâia oară, am scris la margine, într-un moment de mânie „la niaiserie religieuse par excellence!“ - până când, în cele din urmă, mânia mea ajunse chiar să îndrăgească aceste rânduri care aşează adevărul de-a-ndoaselea! E un lucru atât de elegant, de distins să-ţi ai proprii tăi antipozi!
49
Lucrul surprinzător în religiozitatea grecilor antici este abundenta nestăvilită de recunoştinţă ce se revarsă din ea: - cât de nobilă este umanitatea cu o astfel de atitudine faţă de natură şi viată“. - Mai târziu, când plebea va deveni majoritară în Grecia, teama năpădeşte şi religia; este semnul creştinismului care apare la orizont.
50
Pasiunea pentru Dumnezeu: o găsim în forme rustice, candide şi indiscrete, ca în cazul lui Luther întreg protestantismul este lipsit de delicatezza meridională. Există şi forme de excesivitate orientală, exaltarea sclavului graţiat sau eliberat pe nemeritate, de exemplu cazul sfântului Augustin, căruia îi lipseşte într-un mod izbitor orice nobleţe a atitudinilor şi dorinţelor. Găsim în această
pasiune tandreţe şi lubricitate feminină, care, pudică şi ignorantă, năzuieşte la unio mystica et physica: cazul Madame de Guyon. În numeroase cazuri ea apare, într-un mod îndeajuns de ciudat, în chip de deghizare a pubertăţii unei tinere sau a unui tânăr; câteodată, chiar sub semnul isteriei unei fete bătrâne şi a ultimei ei ambiţii: - şi nu o dată, asemenea femei au fost canonizate de Biserică.
51
Până în prezent, cei mai puternici oameni s-au înclinat întotdeauna cu veneraţie în faţa sfântului, ca în faţa unei enigme de autobiruinţă şi supreme privaţiuni deliberate: de ce s-au înclinat oare? În sfânt-şi îndărătul misterului aparenţei sale nevolnice şi jalnice - ei bănuiau forţa superioară
care se punea la încercare pe sine printr-o astfel de subjugare, vigoarea unei voinţe în care ei ştiau să
recunoască şi să cinstească propria lor forţă şi dorinţă de dominaţie: venerându-l pe sfânt, ei venerau ceva din ei înşişi. La aceasta se adăuga faptul că vederea sfântului le inspira un sentiment de suspiciune: nu se poate năzui la o asemenea negaţie monstruoasă, la o astfel de întoarcere împotriva legilor naturii fără un anumit temei, astfel îşi spuneau şi se întrebau ei. Probabil că aici se află o cauză, vreo primejdie deosebit de mare despre care ascetul poate că este mai bine informat, gratie tainicilor săi consolatori şi vizitatori. Pe scurt, de la acest sfânt puternicii acestei lumi au deprins o nouă teamă, au intuit o nouă putere, un duşman necunoscut, încă nebiruit: - „voinţa de putere“ a fost cea care i-a silit să adaste în faţa sfântului. Ei nu s-au putut opri să nu-i pună întrebări –
52
În Vechiul Testament ebraic, cartea justiţiei divine, se pot găsi oameni, lucruri şi cuvinte de un stil într-atât de măreţ, încât sfintele scrieri ale grecilor şi indienilor nici nu se pot compara cu el. În faţa acestor extraordinare vestigii ale omului de odinioară te cuprinde groaza şi respectul, având totodată prilejul de a face reflecţii triste despre Asia antică şi despre Europa, micuţa ei peninsulă care se îndârjeşte să-şi închipuie că ea înseamnă, în comparaţie cu Asia, „progresul umanităţii". Fireşte: cel care este el însuşi doar un animal domestic firav şi docil, cel care cunoaşte exclusiv necesităţile unui animal domestic (asemenea oamenilor noştri instruiţi din prezent, laolaltă cu credincioşii creştinismului „instruit“ -), acela nu va găsi sub aceste ruine nici un temei de uimire, şi cu atât mai puţin de amărăciune - preferinţa pentru Vechiul Testament este o piatră de încercare în privinţa
„măreţiei“ şi a „meschinătăţii“ -, simţind poate mai pe gustul său Noul Testament, cartea îndurării (în care domină un miros dulceag, drăgăstos şi înăbuşitor de bigoţi şi de suflete mărunte). A reuni sub aceeaşi copertă acest Nou Testament, triumf al gustului rococo din toate punctele de vedere, cu Vechiul Testament, în chip de Biblie, de „carte în sine“: iată poate cea mai mare imprudenţă, cel mai mare „păcat faţă de spirit“ pe care îl poartă pe conştiinţă Europa literară.
53
La ce bun să fii ateu în zilele noastre? - Dumnezeu „Tatăl“ e contestat de-a binelea; la fel şi
„Judecătorul“, „Răsplătitorul“, precum şi al său „liber arbitru' : el nu ne aude, - şi chiar dacă ne-ar auzi, nu i-ar sta în putere să ne ajute. Cel mai rău e că el pare să fie incapabil de a se exprima lămurit: aşadar, este obscur? - Aceasta e concluzia la care am ajuns, în urma multor discuţii, întrebând şi ascultând - în ea se află cauza decăderii teismului european; la drept vorbind, îmi pare că instinctul religios se află într-o puternică recrudescentă, - dar că el respinge cu profundă neîncredere împlinirea pe care i-o oferă tocmai teismul.
54
Ce face, la urma urmei, întreaga filozofie modernă? După Descartes - şi mai degrabă pentru a-l sfida decât pentru a-l urma -, toţi filozofii atentează împotriva anticei noţiuni a sufletului, aceasta sub aparenţa unei critici la adresa noţiunilor de subiect şi predicat - ceea ce constituie un atentat împotriva ipotezei fundamentale a doctrinei creştine. În chip de teorie sceptică în privinţa cunoaşterii, filozofia cea nouă este anticreştină_. fie că o tăinuieşte sau o recunoaşte, deşi, pentru urechile mai delicate fie spus, ea nu este în nici un caz antireligioasă. De fapt, odinioară se credea în „suflet“
precum se credea în gramatică şi în subiectul gramatical: se spunea „eu“ este determinant, „gândesc“
este predicat determinat gândirea este o acţiune căreia îi este indispensabil un subiect în chip de
cauză. Apoi, cu o tenacitate şi o şiretenie demne de admiraţie, s-a încercat ieşirea din această plasă, s-a încercat dacă n-ar putea fi cumva adevărat şi contrariul: „gândesc“ - determinant, „eu“ - determinat; aşadar, „eu“ ar fi doar o sinteză ce se efectuează prin gândirea însăşi. Kant a vrut în fond să
demonstreze că, din punctul de vedere al subiectului, subiectul n-ar putea fi demonstrat, - şi nici obiectul: ideea posibilităţii unei existente aparente a subiectului individual, aşadar a „sufletului“, poate că nu i-a fost întotdeauna străină, idee care s-a manifestat deja o dată cu o putere extraordinară
pe pământ, prin filozofia Vedanta.
55
Există o mare scară a cruzimii religioase, o scară cu multe trepte; însă trei din acestea sunt cele mai importante. Odinioară se jertfeau pentru Dumnezeu oameni, poate tocmai cei mai dragi, - dintre aceste jertfe fac parte cele ale primilor născuţi, prezente în toate religiile preistorice, şi, de astmenea, jertfa oferită de împăratul Tiberiu în grota Mithra din insula Capri, cel mai oribil anacronism al istoriei romane. Mai târziu, în epoca morală a umanităţii, îţi jertfeai pentru Dumnezeu instinctele tale cele mai puternice, „natura“' ta: aceasta e bucuri a solemnă ce străluceşte în privirea crudă a ascetului.
