pentru întâia oară aceste lucruri, oricât de mult i s-a împleticit limba în încercarea de a exprima astfel de gânduri delicate, fie ca numele lui să rămână pentru noi veşnic sfânt şi demn de cinste, fiind numele aceluia care a zburat cel mai sus şi s-a rătăcit cel mai frumos până acum!

61

Filozoful, aşa cum îl înţelegem noi, spiritele libere -, adică omul cu cea mai cuprinzătoare responsabilitate, cel care poartă pe conştiinţă evoluţia globală a omenirii: acest filozof, în opera sa de cultivare şi educaţie, se va servi de religii la fel precum se va servi şi de condiţiile politice şi economice respective. Influenţa selectivă, cultivatoare, adică la fel de destructivă pe cât de creatoare şi

constructivă, ce va putea fi exercitată cu ajutorul religiilor este multiplă şi diversă, corespunzând de la caz la caz felului de oameni care vor intra sub dominaţia şi protecţia ei. Pentru cei puternici, independenţi, pentru cei pregătiţi şi predestinaţi să poruncească, în persoana cărora se încarnează

raţiunea şi arta unei rase conducătoare, religia este un mijloc în plus pentru biruirea piedicilor, cu scopul de a putea stăpâni: în chip de legătură care îi uneşte pe stăpânitori cu supuşii, oferind şi destăinuind celor dintâi conştiinţa acestora din urmă, tot ce au ei mai tăinuit şi mai intim şi pe care ar dori să-l sustragă supunerii; iar în cazul în care câte unii de o asemenea obârşie aristocratică se simt predispuşi, prin elevata lor spiritualitate, la o viată mai retrasă şi mai contemplativă, dorind să se limiteze doar la forma cea mai subtilă a dominaţiei (asupra tinerilor aleşi sau a confraţilor din acelaşi ordin), religia însăşi le va putea servi drept mijloc de apărare împotriva zarvei şi caznei pe care le presupune o dominaţie mai grosolană, drept mijloc de a se păstra neatinşi de murdăria inevitabilă a tuturor acţiunilor politice. Astfel au înţeles să o facă brahmanii, de exemplu: cu ajutorul unei organizaţii religioase, ei si-au atribuit prerogativul de a desemna poporului pe regii săi, în vreme ce ei înşişi se menţineau şi se simţeau deoparte şi în afară, ca oameni hărăziţi unor misiuni superioare şi supraregale. Totodată, religia oferă şi unei părţi a celor dominaţi îndrumarea şi posibilitatea de a se pregăti în vederea unei viitoare dominaţii şi porunciri, şi anume acelor clase şi stări sociale aflate într-o lentă ascensiune în care puterea şi plăcerea voinţei, vrerea de autodominaţie se află, datorită unor fericite datini familiale, într-o continuă creştere: acestora religia le oferă din plin imbolduri şi tentaţii pentru a păşi pe calea unei spiritualităţi superioare, pentru a încerca sentimentul marii depăşiri de sine, al liniştii şi al singurătăţii: -ascetismul şi puritanismul sunt mijloace aproape indispensabile de educaţie şi înnobilare în cazul unei rase care doreşte să-şi domine originea plebeiană şi să se ridice prin muncă la viitoarea stăpânire. Iar oamenilor obişnuiţi, în sfârşit, celor mai numeroşi, celor care sunt hărăziţi la a sluji, la utilităţi generale, a căror existentă este îngăduită doar în acest scop, lor religia le oferă o inestimabilă suficientă faţă de condiţia şi felul lor, numeroase seninătăţi ale inimii, o înnobilare a supuşeniei, fericirea şi suferinţa în plus de a trăi laolaltă cu cei asemeni lor, precum şi un fel de transfigurare şi înfrumuseţare, un fel de justificare a întregii banalităţi cotidiene, a întregii meschinării, a întregii sărăcii semianimalice a sufletului lor. Religia şi semnificaţia religioasă a vieţii îi iradiază cu o strălucire solară pe aceşti oameni veşnic istoviţi, ii face să-si suporte propria imagine, ea acţionează, precum obişnuieşte să

acţioneze filozofia epicuriană asupra suferinzilor de un soi mai elevat, şi anume înviorându-i, rafinându-i, făcându-i să tragă foios din suferinţă, ajungând chiar până la a o sanctifica şi justifica. Poate că nu există în creştinism şi în budism nimic mai demn de cinste ca arta acestora de a-i învăţa chiar şi pe cei mai umili felul în care se pot înălţa, prin pietate, !a o fictivă ordine superioară a lucrurilor, resemnându-se prin aceasta cu ordinea reală, în interiorul căreia o duc atât de greu, - tocmai această greutate fiind cea necesară!

62

În fine, pentru a evalua şi părţile negative ale unor astfel de religii şi pentru a scoate la lumină

neliniştitoarea lor periculozitate, trebuie să arătăm că întotdeauna se plăteşte un preţ mare şi teribil în cazul în care religiile sunt folosite nu ca nişte mijloace de cultivare şi educaţie în mâinile filozofilor, ci ajung să acţioneze de capul lor, suverane, dorind să constituie ele însele ţeluri ultime şi nu doar un mijloc printre alte mijloace. La fel ca la toate celelalte specii animale, şi în cazul omului există un surplus de rataţi, bolnavi, degeneraţi, infirmi, inşi hărăziţi suferinţei; şi printre oameni reuşitele constituie întotdeauna excepţia, şi chiar o excepţie rară, dacă avem în vedere faptul că omul este animalul al cărui specific nu este încă fixat. şi chiar mai rău: cu cât tipul uman care îl reprezintă pe un om este de un grad mai înalt, cu atât mai mare este improbabilitatea reuşitei sale: hazardul, legea absurdului ce domneşte în economia globală a umanităţii îşi exercită cea mai înspăimântătoare influenţă distrugătoare de-a dreptul asupra oamenilor superiori ale căror condiţii de viată sunt delicate, complexe şi greu previzibile. Cum se comportă cele două mari religii mai sus pomenite în privinţa acestui surplus de cazuri eşuate? Ele caută să conserve, să menţină în viată tot ceea ce poate fi menţinut, ele iau chiar sistematic atitudine în chip de religii ale suferinzilor, ţin partea tuturor celor care suferă din pricina vieţii ca de o maladie, dorind ca orice alt sentiment al vieţii să treacă drept fals şi să devină cu neputinţă. Scoţând în evidenţă şi faptul că, alături de ceilalţi, de această asistentă

grijulie şi conservatoare a profitat şi profită şi tipul superior de oameni, care până acum a fost mai întotdeauna şi cel mai suferind, în bilanţul general religiile de până acum, şi anume cele suverane, apar printre cauzele principale care au contribuit la menţinerea tipului „om“ pe o treaptă inferioară de dez-voltare, - ele au conservat prea mulţi dintre acei care trebuiau să piară. Pentru binefacerile lor inestimabile li se datorează recunoştinţă; şi nu există om îndeajuns de bogat în recunoştinţă care să

nu sărăcească pus bunăoară în faţa tuturor celor făptuite până în prezent, pentru Europa, de către

„învăţaţii“ creştinismului! Şi totuşi, dacă religiile au dăruit mângâiere suferinzilor, curaj celor oprimaţi şi deznădăjduiţi, un toiag şi un reazem celor care se poticneau, dacă pe cei tulburaţi sufleteşte sau sălbăticiţi i-au ademenit departe de societate, în mănăstiri şi în case de tratament psihic: ce le-a mai rămas de făcut, în străduinţa lor necontenită şi conştientă de a-i conserva pe toţi cei bolnavi şi suferinzi, adică de fapt şi în adevăr, de a lucra la ruinarea rasei europene? Aşezarea tuturor eva-luărilor de-a-ndoaselea - iată, aceasta le-a mai rămas de făcut! şi de a-i zdrobi pe cei puternici, de a infecta marile speranţe, de a mânji cu suspiciune bucuria întru frumuseţe, de a frânge toate cele suverane, virile, cuceritoare, dornice de dominaţie, toate instinctele proprii celui mai înalt şi mai

izbutit tip uman, şi de a le preface în incertitudine, conştiinţă tulburată, autodistrugere, de a perverti până şi iubirea faţă de cele pământene, întreaga dorinţă de a stăpâni cele pământene preschimbându-le în ură faţă de pământ şi pământean aceasta a fost misiunea pe care şi-a fixat-o Biserica, şi a trebuit să şi-o fixeze până în momentul în care a reuşit în fine să contopească într-o unică noţiune

„renunţarea la lume“, „renunţarea la simţuri“ şi „omul superior“. Presupunând că am putea cuprinde cu privirea ironică şi indiferentă a unui zeu epicurian întreaga comedie ciudată, dureroasă, grosolană şi totodată rafinată a creştinismului european, cred că cu greu am mai putea conteni cu râsul şi cu uimirea: n-ar reieşi oare clar că de-a lungul a optsprezece secole Europa a fost stăpânită de o unică voinţă, aceea de a face din om un avorton sublim? Însă cel care ar da peste această formă degenerată şi pipernicită de bunăvoie care îl reprezintă pe creştinul european (Pascal, de exemplu), şi l-ar privi de astă dată neepicurian, ci înarmat cu un fel de baros divin, n-ar exclama el oare cu mânie, milă şi groază: „O, neghiobilor, neghiobi îngâmfaţi şi miloşi, ce aţi făcut aici? Fost-a aceasta o muncă pentru mâinile voastre? În ce chip mi-aţi pocit şi cârpăcit cea mai frumoasă

marmură! Cum de aţi îndrăznit voi s-o faceţi?“ - Vreau să spun că creştinismul a fost cea mai funestă formă de îngâmfare de până acum. Nişte oameni insuficient de înalţi şi de duri ca să le poată fi îngăduit a-l sculpta pe om în chip de artişti; oameni insuficient de puternici şi de clarvăzători pentru a putea ac cepta cu o măreaţă

stăpânire de sine legea primordială care presupune înmiite eşecuri şi pieiri; oameni insuficient de distinşi pentru a putea discerne abisala şi felurita ierarhie şi prăpastie care îl desparte pe un om de celălalt: - astfel de oameni, cu a lor „egalitate în faţa lui Dumnezeu“, au avut în mâinile lor până în prezent destinul Europei, până

când, în cele din urmă s-a prăsit o rasă pipernicită, aproape caraghioasă, un animal de turmă, o fiinţă docilă, bolnăvicioasă şi mediocră, europeanul zilelor noastre...

Partea a patra: aforisme şi interludii

63 Cel care-i dascăl din cap până-n picioare consideră toate lucrurile cu seriozitate doar în raport cu discipolii săi, - chiar şi pe sine însuşi.

64 „Cunoaşterea de dragul cunoaşterii“ - iată ultima cursă pe care ne-o întinde morala: şi ne încâlcim încă o dată de-a binelea în latul ei.

65 Neînsemnată ar fi atracţia cunoaşterii de n-ar exista atât de multă pudoare ce trebuie învinsă

pentru a ajunge până la ea.

65a Faţă de Dumnezeul nostru suntem cei mai neloiali cu ; putinţă: lui nu u este îngăduit să

păcătuiască!

66 Înclinaţia de a se înjosi, de a se lăsa jefuit, înşelat, exploatat ar putea constitui pudoarea unui Dumnezeu care trăieşte printre oameni.

67 A-I iubi pe Unul singur e o barbarie: căci ponoasele acestei iubiri le trag toţi Ceilalţi. Fie ea chiar şi iubirea faţă de Dumnezeu.

68 „Da, am făcut asta“, spune memoria mea. „E cu neputinţă s-o fi făcut“ - spune mândria mea şi rămâne neînduplecată. În cele din urmă - memoria e cea care cedează.

69 Viaţa nu a fost cercetată cu suficientă băgare de seamă, de vreme ce nu s-a zărit şi măna care, plină de menajamente, ucide.

70 A avea caracter înseamnă a avea totodată şi propria-ţi experienţă caracteristică care se repetă

la nesfârşit.

71 Înţeleptul în chip de astronom. - Câtă vreme mai simţi stelele ca pe ceva „deasupra ta“, îţi lipseşte încă privirea cunoscătorului.

72 Nu tăria sentimentului înalt, ci trăinicia lui îl face pe om superior. 73 Cel care îşi atinge idealul, tocmai prin aceasta îl şi depăşeşte

73a Există păuni care îşi ascund evantaiul păunesc din faţa tuturor privirilor - şi numesc aceasta mândria lor.

74 Omul genial este insuportabil dacă nu posedă cel puţin încă două calităţi pe deasupra: recunoştinţă şi puritate.

75 Gradul şi felul sexualităţii unui om reuşesc să se înalte până la cele mai înalte culmi ale spiritului său.

76 În vreme de pace omul războinic se năpusteşte asupra lui însuşi.

77 Principiile servesc la tiranizarea sau la justificarea sau la cinstirea sau la defăimarea sau la tăinuirea obişnuinţelor: - pesemne că doi oameni cu principii identice le pot folosi pe acestea în scopuri fundamental diferite.

78 Cel care se dispreţuieşte pe sine se mai consideră totuşi un dispreţuitor.

79 Sufletul care se ştie iubit şi nu ştie a răspunde, iubind, îşi trădează poleiala: - şi îşi dă arama pe faţă.

80 Ceea ce s-a lămurit încetează să ne mai intereseze. - Ce a vrut să spună zeul care ne-a sfătuit:

„cunoaşte-te pe tine însuţi“? Să însemne oare aceasta: „încetează să te mai interesezi de tine însuti! Fii obiectiv!“? - Dar Socrate? - Dar „omul de ştiinţă“?

81 E îngrozitor să mori de sete în mijlocul mării. De ce trebuie oare să vă săraţi într-atât adevărul, încât el să nu ne mai poată stinge nici măcar setea?

82 „Compătimire faţă de toată lumea“ - aceasta ar însemna duritate şi tiranie faţă de tine însuţi, stimabile vecin!

83 Instinctul: - Când casa ţi-e în flăcări, uiţi până şi de cină. Da: însă te despăgubeşti, dejunând apoi în cenuşă.

84 Femeia învaţă să urască pe măsură ce se dezvaţă - să vrăjească.

85 Aceleaşi pasiuni, la bărbat şi la femeie, se deosebesc ca tempo: iată pricina interminabilelor neînţelegeri dintre ei.

86 Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanităţi personale dispreţul lor impersonal - faţă de „femeie“.

87 Inimă încătuşată, spirit liber: - Dacă îţi încătuşezi inima şi o păstrezi captivă, poţi acorda multe libertăţi spiritului tău: aceasta am mai spus-o. Dar nimeni nu mă crede, poate doar cei care o ştiu deja - 88 Persoane deosebit de inteligente încep să fie tratate cu suspiciune din momentul în care ajung în încurcătură.

89 O viaţă plină de trăiri înspăimântătoare oferă prilej de bănuială că însuşi cel care le-a trăit este înspăimântător.

90 Oamenii gravi şi melancolici devin mai uşori tocmai prin ceea ce pe alţii îi îngreuiază, prin ură şi iubire: şi îi vedem ridicându-se pentru moment la suprafaţa lor.