a exaltatului anahoret care „s-a împotrivit naturii“. În fine, ce ne-a mai rămas acum de jertfit? n-ar trebui oare jertfite în sfârşit toate cele consolatoare, sacre, tămăduitoare, întreaga speranţă, întreaga credinţă într-o armonie tăinuită, într-o fericire şi dreptate viitoare? N-ar trebui să-l jertfim pe Dumnezeu însuşi şi să divinizăm, din cruzime faţă de el, stânca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generaţiei prezentului: noi, cu toţii, ştim deja câte ceva despre aceasta. -
56
Cel care, asemeni mie, s-a străduit îndelung, îmboldit de nu ştiu ce dorinţă enigmatică, să
pătrundă până în abisurile pesimismului şi să-l elibereze din strâmtorarea şi simplicitatea pe jumătate creştină, pe jumătate germană prin care el s-a manifestat în acest din urmă secol, şi anume, sub înfăţişarea filozofiei schopemhaueriene; cel care a privit vreodată cu adevărat, cu ochi asiatici şi supra-asiatici înlăuntrul şi îndărătul celei mai negativiste concepţii posibile despre lume _ dincolo de Bine şi de Rău, şi nu mai mult, precum au făcut-o Buddha şi Schopenhauer, sub vraja şi mirajul moralei -, acela a zărit, poate fără să vrea, idealul opus: idealul celui mai impulsiv, celui mai viabil om, care consimte la această lume mai mult decât toţi ceilalţi, cel care s-a deprins nu numai să accepte şi să rabde cele ce au fost şi sunt, ci doreşte să le revadă aşa cum au fast şi sunt, în vecii vecilor, cel care, nesăţios, adresează un da capo nu numai lui însuşi, ci întregii piese, întregului spectacol, şi nu doar unui spectacol anume, ci de fapt celui care are nevoie tocmai de acest spectacol - şi îl face necesar: căci are iarăşi şi iarăşi nevoie de el însuşi - şi se face necesar Dar cum? Nu cumva acesta este - circulus vitiosus deus?
57
Pe măsură ce acuitatea percepţiei spirituale şi a perspicacităţii omului creşte, în jurul lui orizontul şi spaţiul se lărgesc deopotrivă: lumea sa devine mai profundă, în faţa privirii sale apar mereu noi stele, enigme şi imagini noi. Poate că toate cele prin care privirea sa spirituală şi-a exersat perspicaci-tatea şi profunzimea până acum au fost pentru el doar un prilej de antrenament, un fel de joacă destinată copiilor şi capetelor puerile; poate că într-o bună zi cele mai solemne noţiuni, cele pentru care s-a luptat şi s-a suferit mai mult, noţiunea de „Dumnezeu“ şi de „păcat“, ne vor părea la fel de puţin importante precum îi par unui bătrân jucăriile şi tristeţile copilăriei, - şi poate că atunci
„bătrânul“ va avea din nou trebuinţă de o altă jucărie, de o altă tristeţe, - mereu copil, etern copil!
58
S-a remarcat oare măsura în care trândăvia sau semitrândăvia este condiţia necesară unei vieţi cu adevărat religioase (atât preferatului travaliu de analiză microscopică a sinelui, cât şi acelei stări de relaxare delicată ce se numeşte „rugăciune“, pregătire permanentă în vederea „venirii lui Dumnezeu“ -
)? Mă refer Ia trândăvia cu conştiinţa împăcată, trândăvia strămoşească, cea pe care o ai în sânge, trândăvia căreia nu îi e pe de-a-ntregul străin sentimentul aristocratic că munca te dezonorează - şi anume, că ea înjoseşte sufletul şi trupul. S-a remarcat oare că, prin urmare, hărnicia modernă, zgomotoasă, care preţuieşte timpul, mândră de ea însăşi, caraghios de mândră, ne educă şi ne pregăteşte mai mult decât toate celelalte, tocmai pentru „necredinţă“? Printre cei care în Germania zilelor noastre de pildă trăiesc în afara religiei, găsesc „liber cugetători“ de diverse soiuri şi origini, dar mai cu seamă o majoritate de oameni a căror muncă asiduă dusă din generaţie în generaţie le-a anihilat instinctele religioase: astfel că ei nu mai au habar la ce servesc religiile, mărginindu-se să le înregistreze existenţa cu un soi de uimire tâmpă. Ei se simt de-acum într-atât de preocupaţi, aceşti oameni cumsecade, fie cu afacerile lor, fie cu plăcerile lor, nemaivorbind de „patrie“, de ziare, de
„îndatoririle de familie“, încât se pare că nu le mai rămâne timp deloc pentru religie, mai ales că ei nu
sunt siguri dacă e vorba cumva de vreo afacere nouă sau de o nouă plăcere, căci e cu neputinţă, spun ei, să mergi la biserică numai şi numai pentru a-ţi strica buna dispoziţie. Ei nu sunt duşmani ai datinilor religioase; dacă în anumite cazuri, spre exemplu în ocazii oficiale, li se cere participarea la asemenea datini, ei fac ceea ce li s-a cerut, la fel cum se fac atâtea şi atâtea -, o fac. cu o seriozitate răbdătoare şi modestă, fără prea multă curiozitate sau jenă: - ei trăiesc prea în afara religiei pentru a mai simţi măcar necesitatea unui pro sau contra faţă de astfel de lucruri. Dintre aceşti indiferenţi face parte astăzi majoritatea protestanţilor germani din clasele mijlocii, îndeosebi în marile şi laborioasele centre de comerţ şi trafic; de asemenea, majoritatea harnicilor savanţi şi întregul personal al universităţilor (cu excepţia teologilor, a căror prezenţă însăşi în universităţi oferă psihologilor enigme din ce în ce mai numeroase şi mai subtile de dezlegat). Cu greu oamenii pioşi sau pur şi simplu bisericoşi îşi pot imagina cât de multă bunăvoinţă, s-ar putea spune chiar voinţă voluntară, îi este necesară unui savant german pentru a trata cu seriozitate problema religioasă; întreaga lui meserie (şi, precum am mai spus, hărnicia meşteşugărească la care îl constrânge conştiinţa sa modernă) îl predispune la o atitudine de superioară şi totodată
binevoitoare seninătate faţă de religie, atitudine în care se amestecă uneori şi un uşor dispreţ faţă de această
„impuritate“ spirituală pe care o presupune la toţi cei care se recunosc a fi enoriaşii unei biserici. Numai recurgând la ajutorul istoriei (aşadar nu la experienţa sa personală) va reuşi savantul să ajungă la a examina religiile cu o seriozitate respectuoasă şi o consideraţie cam sfielnică; şi chiar dacă a ajuns să simtă de-a dreptul recunoştinţă faţă de religii, el însuşi nu s-a apropiat prin aceasta nici măcar cu un pas de acel lucru pe care îl reprezintă încă biserica sau pioşenia: poate chiar dimpotrivă. Indiferenta practică faţă de treburile religioase în care s-a născut şi în spiritul căreia a fost educat obişnuieşte să se sublimeze în el sub forma prudentei şi a gustului pentru curăţenie, care îl fac să se teamă de contactul cu persoanele şi practicile religioase; şi poate că tocmai profunzimea toleranţei şi omeniei sale este cea care îl îndeamnă să evite situaţiile delicate pe care toleranţa însăşi le incumbă. - Fiecare epocă îşi are felul ei propriu de adorabilă naivitate pe care celelalte secole i-o invidiază: - şi cât de multă naivitate respectabilă, puerilă şi infinit de prostească se află în această credinţă a savantului în superioritatea sa, în buna-credinţă a toleranţei sale, în siguranţa neştiutoare şi candidă cu care îl tratează instinctiv pe omul religios ca pe un tip mediocru şi inferior, pe care el l-a întrecut, l-a ocolit, l-a depăşit, - el, micul spiriduş arogant, plebeul sprinten şi harnic, meşteşugarul intelectual şi manual al „ideilor“, al „ideilor moderne“!
59
Cel care a privit în străfundul lucrurilor ghiceşte din plin cât de multă înţelepciune se află în faptul că oamenii sunt superficiali. Instinctul lor de conservare este cel care îi învaţă să fie trecători, uşori şi falşi. Ici şi colo, la filozofi precum şi Ia artişti, se întâlneşte cultul pătimaş şi excesiv al
„formelor pure“: nu încape nici o îndoială că cel care are nevoie într-o asemenea măsură de cultul superficiei a făcut cândva o incursiune neizbutită dedesubtul ei. Poate că există chiar o ierarhie printre aceşti copii mistuiţi de flăcări, artişti înnăscuţi, care nu pot gusta plăcerile vieţii decât străduindu-se să-i falsifice imaginea (oarecum dintr-o dorinţă de îndelungă răzbunare -): s-ar putea deduce gradul în care viaţa le este nesuferită din măsura în care ei doresc să-i vadă imaginea falsificată, diluată, transcendentalizată, zeificată, -artiştii ar putea fi clasificaţi în rândul homines religiosi, ca o categorie supremă a acestora. Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist...
Considerată din acest punct de vedere, pietatea, ,;viaţa întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă şi cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare şi o beţie artistică în faţa celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preţ. Poate că nici n-a existat până acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumuseţarea omului ca pietatea însăşi: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă şi superficie, în joc de culori, în bunătate, încât priveliştea pe care o oferă să nu mai provoace suferinţă.
60
A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu - iată cel mai ales şi cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobândit până acum oamenii. Că iubirea de oameni, lipsită de vreo intenţie ascunsă care să o sfinţească, nu este decât o prostie şi o animalitate în plus, că predispoziţia spre această iubire de oameni trebuie să-şi primească mai întâi măsura, fineţea, bobul de sare şi grăuntele de ambră din partea unei predispoziţii superioare: oricine ar fi fost omul care a simţit şi a „trăit“
pentru întâia oară aceste lucruri, oricât de mult i s-a împleticit limba în încercarea de a exprima astfel de gânduri delicate, fie ca numele lui să rămână pentru noi veşnic sfânt şi demn de cinste, fiind numele aceluia care a zburat cel mai sus şi s-a rătăcit cel mai frumos până acum!
61
Filozoful, aşa cum îl înţelegem noi, spiritele libere -, adică omul cu cea mai cuprinzătoare responsabilitate, cel care poartă pe conştiinţă evoluţia globală a omenirii: acest filozof, în opera sa de cultivare şi educaţie, se va servi de religii la fel precum se va servi şi de condiţiile politice şi economice respective. Influenţa selectivă, cultivatoare, adică la fel de destructivă pe cât de creatoare şi
constructivă, ce va putea fi exercitată cu ajutorul religiilor este multiplă şi diversă, corespunzând de la caz la caz felului de oameni care vor intra sub dominaţia şi protecţia ei. Pentru cei puternici, independenţi, pentru cei pregătiţi şi predestinaţi să poruncească, în persoana cărora se încarnează
raţiunea şi arta unei rase conducătoare, religia este un mijloc în plus pentru biruirea piedicilor, cu scopul de a putea stăpâni: în chip de legătură care îi uneşte pe stăpânitori cu supuşii, oferind şi destăinuind celor dintâi conştiinţa acestora din urmă, tot ce au ei mai tăinuit şi mai intim şi pe care ar dori să-l sustragă supunerii; iar în cazul în care câte unii de o asemenea obârşie aristocratică se simt predispuşi, prin elevata lor spiritualitate, la o viată mai retrasă şi mai contemplativă, dorind să se limiteze doar la forma cea mai subtilă a dominaţiei (asupra tinerilor aleşi sau a confraţilor din acelaşi ordin), religia însăşi le va putea servi drept mijloc de apărare împotriva zarvei şi caznei pe care le presupune o dominaţie mai grosolană, drept mijloc de a se păstra neatinşi de murdăria inevitabilă a tuturor acţiunilor politice. Astfel au înţeles să o facă brahmanii, de exemplu: cu ajutorul unei organizaţii religioase, ei si-au atribuit prerogativul de a desemna poporului pe regii săi, în vreme ce ei înşişi se menţineau şi se simţeau deoparte şi în afară, ca oameni hărăziţi unor misiuni superioare şi supraregale. Totodată, religia oferă şi unei părţi a celor dominaţi îndrumarea şi posibilitatea de a se pregăti în vederea unei viitoare dominaţii şi porunciri, şi anume acelor clase şi stări sociale aflate într-o lentă ascensiune în care puterea şi plăcerea voinţei, vrerea de autodominaţie se află, datorită unor fericite datini familiale, într-o continuă creştere: acestora religia le oferă din plin imbolduri şi tentaţii pentru a păşi pe calea unei spiritualităţi superioare, pentru a încerca sentimentul marii depăşiri de sine, al liniştii şi al singurătăţii: -ascetismul şi puritanismul sunt mijloace aproape indispensabile de educaţie şi înnobilare în cazul unei rase care doreşte să-şi domine originea plebeiană şi să se ridice prin muncă la viitoarea stăpânire. Iar oamenilor obişnuiţi, în sfârşit, celor mai numeroşi, celor care sunt hărăziţi la a sluji, la utilităţi generale, a căror existentă este îngăduită doar în acest scop, lor religia le oferă o inestimabilă suficientă faţă de condiţia şi felul lor, numeroase seninătăţi ale inimii, o înnobilare a supuşeniei, fericirea şi suferinţa în plus de a trăi laolaltă cu cei asemeni lor, precum şi un fel de transfigurare şi înfrumuseţare, un fel de justificare a întregii banalităţi cotidiene, a întregii meschinării, a întregii sărăcii semianimalice a sufletului lor. Religia şi semnificaţia religioasă a vieţii îi iradiază cu o strălucire solară pe aceşti oameni veşnic istoviţi, ii face să-si suporte propria imagine, ea acţionează, precum obişnuieşte să
acţioneze filozofia epicuriană asupra suferinzilor de un soi mai elevat, şi anume înviorându-i, rafinându-i, făcându-i să tragă foios din suferinţă, ajungând chiar până la a o sanctifica şi justifica. Poate că nu există în creştinism şi în budism nimic mai demn de cinste ca arta acestora de a-i învăţa chiar şi pe cei mai umili felul în care se pot înălţa, prin pietate, !a o fictivă ordine superioară a lucrurilor, resemnându-se prin aceasta cu ordinea reală, în interiorul căreia o duc atât de greu, - tocmai această greutate fiind cea necesară!
62
În fine, pentru a evalua şi părţile negative ale unor astfel de religii şi pentru a scoate la lumină
neliniştitoarea lor periculozitate, trebuie să arătăm că întotdeauna se plăteşte un preţ mare şi teribil în cazul în care religiile sunt folosite nu ca nişte mijloace de cultivare şi educaţie în mâinile filozofilor, ci ajung să acţioneze de capul lor, suverane, dorind să constituie ele însele ţeluri ultime şi nu doar un mijloc printre alte mijloace. La fel ca la toate celelalte specii animale, şi în cazul omului există un surplus de rataţi, bolnavi, degeneraţi, infirmi, inşi hărăziţi suferinţei; şi printre oameni reuşitele constituie întotdeauna excepţia, şi chiar o excepţie rară, dacă avem în vedere faptul că omul este animalul al cărui specific nu este încă fixat. şi chiar mai rău: cu cât tipul uman care îl reprezintă pe un om este de un grad mai înalt, cu atât mai mare este improbabilitatea reuşitei sale: hazardul, legea absurdului ce domneşte în economia globală a umanităţii îşi exercită cea mai înspăimântătoare influenţă distrugătoare de-a dreptul asupra oamenilor superiori ale căror condiţii de viată sunt delicate, complexe şi greu previzibile. Cum se comportă cele două mari religii mai sus pomenite în privinţa acestui surplus de cazuri eşuate? Ele caută să conserve, să menţină în viată tot ceea ce poate fi menţinut, ele iau chiar sistematic atitudine în chip de religii ale suferinzilor, ţin partea tuturor celor care suferă din pricina vieţii ca de o maladie, dorind ca orice alt sentiment al vieţii să treacă drept fals şi să devină cu neputinţă. Scoţând în evidenţă şi faptul că, alături de ceilalţi, de această asistentă
grijulie şi conservatoare a profitat şi profită şi tipul superior de oameni, care până acum a fost mai întotdeauna şi cel mai suferind, în bilanţul general religiile de până acum, şi anume cele suverane, apar printre cauzele principale care au contribuit la menţinerea tipului „om“ pe o treaptă inferioară de dez-voltare, - ele au conservat prea mulţi dintre acei care trebuiau să piară. Pentru binefacerile lor inestimabile li se datorează recunoştinţă; şi nu există om îndeajuns de bogat în recunoştinţă care să
nu sărăcească pus bunăoară în faţa tuturor celor făptuite până în prezent, pentru Europa, de către
„învăţaţii“ creştinismului! Şi totuşi, dacă religiile au dăruit mângâiere suferinzilor, curaj celor oprimaţi şi deznădăjduiţi, un toiag şi un reazem celor care se poticneau, dacă pe cei tulburaţi sufleteşte sau sălbăticiţi i-au ademenit departe de societate, în mănăstiri şi în case de tratament psihic: ce le-a mai rămas de făcut, în străduinţa lor necontenită şi conştientă de a-i conserva pe toţi cei bolnavi şi suferinzi, adică de fapt şi în adevăr, de a lucra la ruinarea rasei europene? Aşezarea tuturor eva-luărilor de-a-ndoaselea - iată, aceasta le-a mai rămas de făcut! şi de a-i zdrobi pe cei puternici, de a infecta marile speranţe, de a mânji cu suspiciune bucuria întru frumuseţe, de a frânge toate cele suverane, virile, cuceritoare, dornice de dominaţie, toate instinctele proprii celui mai înalt şi mai
izbutit tip uman, şi de a le preface în incertitudine, conştiinţă tulburată, autodistrugere, de a perverti până şi iubirea faţă de cele pământene, întreaga dorinţă de a stăpâni cele pământene preschimbându-le în ură faţă de pământ şi pământean aceasta a fost misiunea pe care şi-a fixat-o Biserica, şi a trebuit să şi-o fixeze până în momentul în care a reuşit în fine să contopească într-o unică noţiune
„renunţarea la lume“, „renunţarea la simţuri“ şi „omul superior“. Presupunând că am putea cuprinde cu privirea ironică şi indiferentă a unui zeu epicurian întreaga comedie ciudată, dureroasă, grosolană şi totodată rafinată a creştinismului european, cred că cu greu am mai putea conteni cu râsul şi cu uimirea: n-ar reieşi oare clar că de-a lungul a optsprezece secole Europa a fost stăpânită de o unică voinţă, aceea de a face din om un avorton sublim? Însă cel care ar da peste această formă degenerată şi pipernicită de bunăvoie care îl reprezintă pe creştinul european (Pascal, de exemplu), şi l-ar privi de astă dată neepicurian, ci înarmat cu un fel de baros divin, n-ar exclama el oare cu mânie, milă şi groază: „O, neghiobilor, neghiobi îngâmfaţi şi miloşi, ce aţi făcut aici? Fost-a aceasta o muncă pentru mâinile voastre? În ce chip mi-aţi pocit şi cârpăcit cea mai frumoasă
marmură! Cum de aţi îndrăznit voi s-o faceţi?“ - Vreau să spun că creştinismul a fost cea mai funestă formă de îngâmfare de până acum. Nişte oameni insuficient de înalţi şi de duri ca să le poată fi îngăduit a-l sculpta pe om în chip de artişti; oameni insuficient de puternici şi de clarvăzători pentru a putea ac cepta cu o măreaţă
stăpânire de sine legea primordială care presupune înmiite eşecuri şi pieiri; oameni insuficient de distinşi pentru a putea discerne abisala şi felurita ierarhie şi prăpastie care îl desparte pe un om de celălalt: - astfel de oameni, cu a lor „egalitate în faţa lui Dumnezeu“, au avut în mâinile lor până în prezent destinul Europei, până
când, în cele din urmă s-a prăsit o rasă pipernicită, aproape caraghioasă, un animal de turmă, o fiinţă docilă, bolnăvicioasă şi mediocră, europeanul zilelor noastre...
Partea a patra: aforisme şi interludii
63 Cel care-i dascăl din cap până-n picioare consideră toate lucrurile cu seriozitate doar în raport cu discipolii săi, - chiar şi pe sine însuşi.
64 „Cunoaşterea de dragul cunoaşterii“ - iată ultima cursă pe care ne-o întinde morala: şi ne încâlcim încă o dată de-a binelea în latul ei.
