180 Există un fel de nevinovăţie în minciună, indiciu al bunei-credinţe în ceva. 181 E inuman să-l binecuvântezi pe cel care te-a blestemat.

182 Familiaritatea din partea unui superior provoacă amărăciune, căci nu ne e îngăduit să-i răspundem la ea.

183 „Nu că m-ai minţit, ci că nu-ţi voi mai putea da crezare, iată, de aceasta mă cutremur“ 184

Există o exuberantă a bunătăţii care se aseamănă la înfăţişare cu răutatea.

185 „Nu-mi place.“ - De ce? - „Pentru că nu sunt la înălţimea lui.“ Răspuns-a vreodată un om astfel?

PARTEA A CINCEA:

contribuţie la istoria naturală a moralei

186

Pe cât de subtil, întârziat, multiplu, irascibil, rafinat este sentimentul moral din Europa zilelor noastre, tot pe atât de necoaptă, novice, neîndemânatică şi nepricepută este „ştiinţa moralei“: - iată un contrast atrăgător ce devine câteodată vizibil şi tangibil în persoana unuia şi aceluiaşi moralist. Însăşi expresia „ştiinţă a moralei“ este mult prea arogantă şi potrivnică bunului-gust, dacă luăm în consideraţie ce se desemnează prin ea; căci acest bun- gust a manifestat întotdeauna o preferinţă

pentru cuvinte mai modeste. Am face mai bine să recunoaştem cu toată rigoarea posibilă ce anume ne lipseşte şi ne va mai lipsi multă vreme de acum înainte, care este adevărata necesitate, deocamdată

singura legitimă: colectarea materialului, definirea conceptuală şi ordonarea unui uriaş tezaur de sentimente rafinate, de nuanţe subtile între valori ce vieţuiesc, cresc, se înmulţesc şi pier, - şi, poate, încercarea de a concretiza formele pe care le iau periodic şi frecvent aceste cristalizări însufleţite, -

toate acestea pentru pregătirea unei tipologii a moralei. Ce-i drept, până acum nu s-a dat dovadă de atâta modestie. Filozofii, cu toţii, şi-au asumat, cu o caraghioasă gravitate rigidă, sarcini cu mult mai elevate, mai pretenţioase, mai solemne din momentul în care s-au îndeletnicit cu morala în chip de ştiinţă: ei doreau să pună bazele moralei, - şi fiecare dintre ei şi-a închipuit că a reuşit; iar morala însăşi trecea drept ceva „dat“. Cât de depărtat de nerodul lor orgoliu se afla sarcina unei descrieri, sarcină ce li se părea prea insignifiantă şi pe care au lăsat-o pradă prafului şi mucegaiului, deşi e puţin probabil că ar fi putut avea cele mai delicate degete şi simţurile îndeajuns de ascuţite pentru aceasta!

Tocmai prin faptul că moraliştii filozofi luau cunoştinţă de facta-ele morale doar grosolan, într-o selecţie arbitrară sau printr-o prescurtare întâmplătoare, ca de pildă în chip de morală a mediului lor înconjurător, a clasei lor sociale, a bisericii lor, a spiritului epocii lor, a climei şi zonei lor geografice -

tocmai prin faptul că ei erau prost informaţi şi chiar prea puţin interesaţi în a cunoaşte popoarele, epocile, trecutul, ei nici măcar n-au întrezărit adevăratele probleme ale moralei: - probleme care, toate, pornesc de la ideea unei comparaţii între diversele feluri de morală. Din întreaga „ştiinţă a moralei“ a lipsit deocamdată, oricât ar părea de ciudat, însăşi problema moralei: a lipsit bănuiala că

aici ar putea exista ceva problematic. Lucrul pe care filozofii îl numeau „punerea bazelor moralei“ şi pe care îl pretindeau de la ei înşişi nu era, în adevărata sa lumină, decât o formă savantă a bunei-credinţe în morala dominantă, un nou mijloc de a o exprima, aşadar o stare de fapt în interiorul unei anumite moralităţi date şi, în ultimă instanţă, chiar un fel de tăgăduire a faptului că aceast ă morală poate fi exprimată în chip de problemă: - în orice caz, era vorba de contrariul unei examinări, al unei analize, al unei contestări, al unei vivisecţii a acestei credinţe înseşi! Să ascultăm bunăoară cu câtă nevinovăţie, aproape venerabilă, îşi mai defineşte Schopenhauer propria sarcină, şi să tragem concluziile în privinţa caracterului ştiinţific al unei „ştiinţe“ ai cărei ultimi maeştri mai vorbesc precum copiii şi muierile bătrâne: - „Principiul, spune el (Grundprobleme der Ethik, p. 137), cu conţinutul căruia toţi moraliştii sunt în fond de acord: neminem laede, immo omnes, quantum potes, juva acesta-i adevăratul principiu pe care toţi moraliştii s-au străduit să-l dovedească... adevăratul fundament al eticii, cel căutat de secole, ca piatra filozofală.“ - Desigur, se prea poate că dificultatea dovedirii principiului enunţat mai sus a fost con-siderabilă - după cum se ştie, nici Schopenhauer n-a izbutit mai mult; iar cel care si-a dat pe de-a-ntregul seama cât de lipsit de bun- gust, cât de fals şi sentimental este acest principiu, într-o lume a cărei esenţă o constituie voinţa de putere -, să facă bine să-şi amintească faptul că Schopenhauer, cât era el de pesimist, cânta totuşi la flaut... În fiecare zi, după masă: citiţi-i pe biografii lui. Şi, în treacăt fie zis: un pesimist, un contestatar al lui Dumnezeu şi al lumii care întâlnind morala se opreşte din drum -, care, cântând din flaut, încuviinţează din cap în faţa ei şi a principiilor de soiul laede neminem: cum? Mai poate fi considerat un adevărat pesimist?

187

Făcând abstracţie de valoarea unor afirmaţii de genul: „în noi se află un imperativ categoric“, ne putem totuşi întreba: ce ne spune o asemenea afirmaţie despre cel care o enunţă? Există morale menite să-l justifice pe autor în ochii altora; unele sunt sortite să-l liniştească şi să-l împace cu el însuşi; altele îi servesc drept mijloc de autocrucificare şi înjosire de sine; cu ajutorul unora el doreşte să se răzbune, cu al celorlalte să se ascundă, ori să se transfigureze şi să se transpună în înalturi şi zări îndepărtate; una îl ajută pe autorul ei să uite, cealaltă să se facă uitat, parţial sau în întregime; câte-un moralist ar vrea să-si exercite puterea şi fantezia creatoare asupra omenirii; alţii, şi însuşi Kant pare să

facă parte dintre aceştia, lasă să se înţeleagă prin morala lor: „ceea ce e respectabil la mine este faptul că eu ştiu să mă supun, - cu voi trebuie să se întâmple la fel!“- pe scurt, moralele, şi ele, sunt doar o semio logie a a fectelor.

188

Orice morală, fiind opusă spiritului laisser aller, este o acţiune tiranică împotriva „naturii“ şi, de asemenea, împotriva ,;raţiunii“: însă această afirmaţie ar constitui o obiecţie doar dacă în numele vreunei alte morale s-ar decreta iar o interdicţie a tuturor felurilor de tiranie şi iraţionalitate. Valoarea esenţială şi inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrângere: pentru a înţelege fenomenul stoicismului, cel al Port- Royal-ului sau cel al puritanismului, trebuie să

ne amintim de constrângerea sub efectul căreia au dobândit vigoare şi libertate toate exprimările verbale de până acum, - constrângere metrică, tiranie a rimei şi a ritmului. Câte greutăţi au avut de întâmpinat poeţii şi oratorii tuturor popoarelor! - fără a face excepţie de la aceasta câţiva prozatori din zilele noastre în al căror auz sălăşluieşte o conştiinţă implacabilă - şi toate acestea, „de dragul unei prostii“, cum spun bădăranii utilitarişti care se consideră prin aceasta inteligenţi, sau „din servilism faţă de legi arbitrare“, cum spun anarhiştii care se consideră prin aceasta „liberi“ şi chiar liber-cugetători. Însă, oricât ar părea de uimitor, tot ceea ce există şi a existat vreodată pe pământ în materie de libertate, fineţe, cutezanţă, dans şi măiastră certitudine, fie în domeniul gândirii propriu-zise sau în cel al guvernării, în domeniul graiului sau în cel al convingerii, în domeniul artelor, precum şi în cel al moralităţii, s-a putut dezvolta numai şi numai sub jugul „tiraniei acestor legi arbitrare“; şi, o spun cu toată seriozitatea, este foarte probabil că de-a dreptul acestea înseamnă „natură“, tocmai felul acestora de a fi este cel ,.natural" - şi nu acel Laisser aller! Toţi artiştii ştiu cât de depărtat de sentimentul nepăsării se află „cea mai naturală“ stare a lor, libera rânduire, dispunere, decizie, construire din momentele de „inspiraţie“, - şi cu Ce străşnicie şi precizie se supun ei, tocmai în acele clipe, ne-număratelor legi care sfidează prin însăşi stricteţea şi exactitatea lor orice formulare prin intermediul noţiunilor (căci până şi cea mai stabilă noţiune, în comparaţie cu aceste legi, rămâne ceva flotant, multiplu, echivoc -). După câte se pare, lucrul esenţial „din cer precum şi pe pământ“ este, s-o spunem încă o dată, supunerea îndelungată, într-o unică direcţie: cu timpul, din aceasta a rezultat şi rezultă întotdeauna ceva, lucruri de dragul cărora merită să trăieşti pe pământ, ca de pildă virtute, artă, muzică, dans, raţiune, spiritualitate - câte ceva transfigurat, rafinat, nebunesc şi divin. îndelunga încătuşare a spiritului, suspicioasa constrângere din comunicarea ideilor, disciplina pe care şi-o impunea gânditorul în strădania de a-şi subordona ideile unei conduite bisericeşti sau curteneşti sau unor ipoteze aristotelice, îndelunga voinţă spirituală de a interpreta tot ceea ce se întâmplă pe baza unei scheme creştine şi de a-l redescoperi şi justifica pe dumnezeul creştin până şi în cea mai neînsemnată întâmplare, - toate aceste sforţări, samavolnicii, durităţi, orori, iraţionalităţi s-au dovedit a fi mijloace prin intermediul cărora spiritului european i s-a inoculat vigoarea, necruţătoarea curiozitate şi subtila-i mobilitate: să recunoaştem totuşi că prin aceasta au fost totodată zdrobite, înăbuşite şi alterate valori de vigoare şi spiritualitate de neînlocuit (căci aici, ca şi pretutindeni,

„natura“ ni se înfăţişează aşa cum este, în întreaga ei măreţie risipitoare şi indiferentă, măreţie care ne revoltă, dar ne şi impresionează prin nobleţea ei). Faptul că secole de-a rândul gânditorii europeni au cugetat numai şi numai pentru a dovedi câte ceva - astăzi, dimpotrivă, orice gânditor care „vrea să

dovedească ceva“ ne pare suspect -, faptul că mai întotdeauna rezultatul la care trebuiau să ajungă

prin cele mai stricte raţionamente ale lor era stabilit dinainte, oarecum ca în astrologia asiatică de odinioară sau ca în zilele noastre în cazul inofensivelor interpretări creştino-morale ale celor mai intime întâmplări ca fiind „întru slava Domnului“ şi „întru mântuirea sufletului": - această tiranie, acest arbitrar, această nerozie riguroasă şi grandioasă au fost cele care au cultivat spiritul; după câte se pare, sclavia, în sens mai grosolan sau mai rafinat, este un mijloc indispensabil şi în creşterea şi educaţia spirituală. Să cercetăm din acest punct de vedere oricare dintre morale: „natura“ care sălăşluieşte în ele este cea care inspiră ura faţă de laisser aller, faţă de libertatea exagerată, inoculând trebuinţa orizonturilor limitate, a sarcinilor imediate, - cea care propovăduieşte îngustarea perspectivei, aşadar, într-un anumit sens, prostia în chip de condiţie indispensabilă vieţii şi dezvoltării. „Tu trebuie să te supui cuiva, şi aceasta, pentru multă vreme: altminteri vei pieri şi vei pierde orice respect faţă de tine însuţi“ - acesta mi se pare a fi impe-rativul moral al naturii, imperativ care desigur că nu e nici pe atât de „categoric“ pe cât pretindea bătrânul Kant (de aici, acel „altminteri“

-), şi nici nu se adresează indivizilor (ce-i pasă naturii de indivizi!), dar cu atât mai mult popoarelor, raselor, epocilor, claselor sociale şi, înainte de toate, întregii specii animale a „omului“, omenirii.

189

Raselor harnice le vine deosebit de greu să îndure trândăvia: a fost o capodoperă a instinctului englez faptul că a izbutit să prefacă duminica într-o zi atât de sfântă şi de plicticoasă încât englezului i se face pe neobservate dor de zilele sale de lucru din timpul săptămânii: - duminica este astfel un fel de post născocit cu şiretenie, intercalat cu ingeniozitate, fenomen ce poate fi observat la tot pasul şi în antichitate (deşi în cazul popoarelor meridionale postul nu se aplică şi muncii). Existenţa mai multor feluri de posturi este necesară; pretutindeni unde domnesc instinctele şi obişnuinţele puternice, legiuitorii nu trebuie să neglijeze intercalarea unor zile suplimentare în care unul din aceste instincte va fi încătuşat şi se va deprinde din nou să flămânzească. Examinând lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, generaţii şi epoci întregi atinse de un fanatism moral oarecare se dovedesc a fi fost asemenea perioade intermediare de constrângere şi de post, în decursul cărora un instinct se învaţă să-şi plece capul şi să se înfrângă pe sine, purificându-se şi ascuţindu-se totodată; chiar şi unele secte filozofice (ca de pildă stoicismul în sânul culturii elene şi în atmosfera supraîncărcată de arome afrodisiace a acestuia) ne îndreptăţesc o astfel de interpretare. Prin aceasta ni s-a oferit totodată şi o indicaţie pentru explicarea acelui fenomen paradoxal prin care, tocmai în perioada creştină a Europei şi abia sub presiunea judecăţilor de valoare creştine, instinctul sexual s-a sublimat în iubire (amour-passion).

190

Există ceva în morala lui Platon ce nu-i aparţine propriu-zis lui, ci care se află în filozofia sa, am putea spune, în ciuda voinţei sale: este vorba de socratismul pentru care, la drept vorbind, el era prea aristocrat. „Nimeni nu vrea să-şi dăuneze sieşi, aşadar toate răutăţile sunt făptuite involuntar. Căci cel rău îşi pricinuieşte sieşi răul: el n-ar mai face-o dacă ar şti că răul este rău. Prin urmare, cel rău este rău doar datorită unei erori; luaţi-i eroarea şi îl veţi face inevitabil -bun.“ - Acest fel de a trage concluzia miroase a plebe, cea care în fapta rea vede doar urmările ei dăunătoare şi opinează că „e un lucru prostesc să faci rău“; totodată, ea identifică pur şi simplu „bunul“ cu „utilul şi plăcutul“. În cazul întregului utilitarism al moralei, putem ghici din capul locului această origine comună şi să ne bizuim pe flerul nostru: nu prea vom da greş. - Platon a făcut tot posibilul pentru a interpreta în felul său teoriile dascălului, introducând în ele un dram de fineţe şi de nobleţe şi, mai ales, pe sine, - el, cel mai temerar dintre toţi interpreţii, cel care l-a luat pe Socrate în întregime drept o temă populară, un cântec din folclor auzit pe uliţi, pentru a-l varia la nesfârşit, la imposibil: şi anume, deghizându-l cu toate măştile lui proprii, cu întreaga lui multiplicitate. În glumă fie spus, şi homeric pe deasupra: ce altceva e Socratele lui Platon decât: πρόσθε Πλάτων όπιθέν τε Πλάτων µέσση τε Χιµαιρα .

191

Vechea problemă teologică a „credinţei“ şi a „ştiinţei“ - sau, mai lămurit spus, a instinctului şi a raţiunii - aşadar întrebarea dacă, în privinţa evaluărilor, instinctualităţii merită a-i fi acordată o mai mare autoritate decât raţionalităţii căreia i se pretinde să aprecieze şi să acţioneze pe baza unor temeiuri, potrivit unui „de ce?“, aşadar în vederea unui scop, a unei necesităţi, - este aceeaşi veche problemă morală care s-a întrupat pentru întâia oară în persoana lui Socrate, dezbinând spiritele cu mult înaintea religiei creştine. Ce-i drept, însuşi Socrate - acest eminent talent dialectic - s-a plasat mai întâi pe poziţiile raţiunii; şi, la drept vorbind, ce altceva a făcut el toată viaţa decât să-şi râdă de neîndemânatica incapacitate a nobililor săi atenieni, oameni instinctuali asemenea tuturor aristocraţilor care nu ştiu să-şi motiveze niciodată îndeajuns temeiurile acţiunilor lor? Însă mai apoi el a ajuns să-şi râdă pe furiş de sine însuşi: în urma unui autointerogatoriu, a unui examen de conştiinţă

mai rafinat, el a descoperit în persoana lui aceeaşi stângăcie şi neputinţă. Dar la ce bun, îşi spuse el, să

renunţăm la instincte din cauza aceasta! Ele trebuie ajutate, şi raţiunea de asemenea, să-şi dobândească drepturile, - instinctelor trebuie să li se dea ascultare, în vreme ce raţiunea trebuie convinsă să le dea acestora o mână de ajutor, oferindu-le motive întemeiate. Aceasta a fost adevărata falsitate a marelui ironic cel plin de mistere; el si-a silit conştiinţa să se mulţumească cu un soi de autoamăgire: în fond, el a întrezărit caracterul iraţional al judecăţilor morale. - Platon, mai nevinovat în astfel de treburi şi lipsit de orice şiretenie plebeiană, şi-a învestit întreaga energie, - cea mai mare energie învestită vreodată de un filozof din vremea aceea! - pentru a-şi demonstra sieşi că raţiunea şi instinctul se îndreaptă de la sine spre unul şi acelaşi ţel, spre Bine, spre „Dumnezeu“; iar de la Platon încoace toţi teologii şi filozofii bat acelaşi drum, - şi anume, afirmând că până acum, în materie de morală, instinctul sau, după cum îl numesc creştinii, „credinţa“ sau, cum îl numesc eu, „turma“ a ieşit biruitoare. Ar trebui să facem o excepţie în cazul lui Descartes, părintele raţionalismului (şi, prin urmare, bunicul revoluţiei), cel care accepta numai şi numai autoritatea raţiunii: însă raţiunea este doar o unealtă, iar Descartes s-a dovedit superficial.

192

Cel care a parcurs istoria unei ştiinţe particulare, găseşte în evoluţia ei un fir călăuzitor care duce spre înţelegerea celor mai vechi şi mai generale fenomene ale „ştiinţei şi cunoaşterii“: şi într-un caz precum şi în celălalt s-au dezvoltat în primul rând ipotezele premature, ficţiunile, buna şi prosteasca voinţă de „a crede“, lipsa de neîncredere şi de răbdare, - simţurile noastre se deprind prea târziu şi niciodată pe de-a-ntregul să constituie organe subtile, fidele şi prudente ale cunoaşterii. Ochiului nostru îi vine mai uşor să reproducă, în urma unui impuls dat, o imagine ce a fost deja reprodusă în repetate rânduri, decât să reţină neasemănarea şi noutatea unei impresii: ar fi necesară pentru aceasta mai multă putere, mai multă „moralitate". Ascultarea unui lucru nou îi provoacă urechii o senzaţie de neplăcere şi dificultate; audiem cu greutate o muzică străină. La auzul unei limbi străine, încercăm fără voie să modelăm sunetele auzite în cuvinte care să ne sune mai apropiat şi mai familiar: aşa a procedat de exemplu germanul de odinioară care auzind cuvântul arcubalista l-a transformat în Armbrust. Simţurile noastre sunt de asemenea potrivnice şi ostile noutăţii; pretutindeni, chiar şi la cele mai „elementare" fenomene ale senzorialităţii, afectele de teamă, iubire, ură, inclusiv afectul pasiv al leneviei, sunt dominante. - La fel precum un cititor din zilele noastre care retine doar câteva cuvinte (sau poate doar silabe) ale unei întregi pagini citite în fugă - el reţine la întâmplare vreo cinci cuvinte din douăzeci şi „ghiceşte“ sensul probabil al acestora -, tot la fel de puţin exact şi complet cercetăm noi cu ochii un arbore în privinţa frunzişului, crengilor, culorii, formei acestuia; ne vine cu mult mai uşor să ne imaginăm în locul său un fel de aproximaţie a arborelui. Chiar şi în cazul celor mai neobişnuite evenimente procedăm la fel: născocim cea mai mare parte a evenimentului, cu greu putând fi convinşi să nu asistăm la desfăşurarea vreunui fenomen în chip de „inventatori“. Ce înseamnă toate acestea?

Că noi suntem din cap până-n picioare, din moşi- strămoşi - obişnuiţi să minţim. Sau, ca să ne exprimăm mai virtuos şi mai făţarnic, adică mai agreabil: oamenii sunt mai artişti decât îşi închipuie.

- În decursul unei conversaţii însufleţite, mi se întâmplă adeseori să văd obrazul interlocutorului meu, fie ca urmare a gândurilor pe care le exprimă, fie a acelora pe care îmi închipui că i le-am suscitat, conturându-se în faţă-mi cu o claritate şi precizie care depăşesc cu mult puterea facultăţilor mele vizuale: - aşadar subtilul joc al muşchilor feţei şi expresia privirii trebuie să fi fost născocite de mine.

Probabil că persoana respectivă avea o expresie cu totul diferită, sau poate chiar nici una.

193

Quidquid luce fuit, tenebris agit: dar şi contrariul este valabil. Evenimentele trăite în vis, presupunând că acestea se repetă deseori, ajung să facă parte în cele din urmă din inventarul general al sufletului nostru, întocmai ca cele trăite „realmente“: datorită visului, noi devenim mai bogaţi sau mai săraci, ne împovărăm sau ne eliberăm de câte o trebuinţă, sfârşind, ziua-n amiaza mare, de-a dreptul în clipele cele mai senine ale spiritului nostru lucid, să ne simţim ţinuţi oarecum în hăţuri de către obişnuinţele noastre din vis. Presupunând că un om a visat în repetate rânduri că ştie să zboare, ajungând să-si închipuie în vis că puterea şi meşteşugul zborului îi aparţin în chip de privilegii, ca o fericire strict personală şi demnă de invidiat: un astfel de om care visează că poate executa printr-an impuls uşor tot felul de rotiri şi întoarceri, cel care cunoaşte sentimentul unei anumite uşurinţe divine, al unei „înălţări“ lipsite de tensiune şi sforţare, al unei „coborâri“ lipsite de condescendenţă şi înjosire - lipsite de greutate! - cum ar putea omul care cunoaşte astfel de întâmplări şi obiceiuri onirice să nu atribuie în cele din urmă, chiar treaz fiind, o altă coloratulară şi semnificaţie cuvântului „fericire“! cum ar putea el să nu năzuiască într-un fel deosebit la fericire? În comparaţie cu acest „zbor“, „nălţarea“ cea zugrăvită de poeţi îi va apărea prea pământeană, prea muşchiuloasă, prea violentă, prea „greoaie“.

194

Deosebirea dintre oameni se manifestă nu numai în diferenţa dintre judecăţile lor de valoare, aşadar în deosebirea dintre lucrurile bune pe care ei le consideră demne de urmărit, în valoarea mai mare sau mai mică, adică în ierarhia pe care o stabilesc intre valorile de către toţi recunoscute, ierarhie în privinţa căreia ei sunt în dezacord: - această deosebire se manifestă şi mai mult în acea posesiune a unui lucru, în acea proprietate care trece pentru ei drept autentică. În cazul unei femei, de exemplu, pentru un om mai modest posibilitatea de a dispune de trupul acesteia în desfătarea sexuală

constituie deja un indiciu satisfăcător şi suficient al posesiunii, al proprietăţii; un altul, mai suspicios şi mai pretenţios în setea sa de posesiune, îşi dă seama de caracterul îndoielnic şi pur fictiv al unei astfel de proprietăţi, şi cere dovezi mai subtile, vrând să ştie înainte de toate dacă femeia i se dăruieşte numai pe sine sau dacă renunţă totodată şi la ceea ce are sau doreşte să aibă: numai în acest din urmă

caz o va considera el „posedată“. Însă un al treilea nu se va opri nici aici şi, în marea lui suspiciune şi dorinţă de posesiune, el se va întreba dacă nu cumva femeia care a renunţat la totul de dragul lui face aceasta pentru un fel de fantomă a sa: el se vrea mai întâi cunoscut temeinic, până un străfundurile sale, pentru a se şti iubit cu adevărat; el îndrăzneşte să se lase ghicit. De abia atunci o va simţi posedată pe de-a-ntregul când ea nu îşi va mai face iluzii în ceea ce-l priveşte, când îl va iubi la fel de

mult pentru caracterul său diabolic şi tăinuita lui aviditate ca şi pentru bunătatea, răbdarea şi spiritualitatea sa. Unul ar dori să posede un popor, şi pentru atingerea acestui scop toate şarlataniile a la Cagliostro sau Catilina i se par îndreptăţite. Un altul, înzestrat cu o sete de posesiune mai rafinată, îşi spune că „nu-i îngăduit să-i amăgeşti pe cei asupra cărora vrei să stăpâneşti“ -, el se irită şi îşi pierde răbdarea la ideea că asupra inimii poporului stăpâneşte o mască a sa: „trebuie aşadar să mă fac cunoscut şi, mai întâi, să mă cunosc pe mine însumi!“ La oamenii caritabili şi filantropi poate fi întâlnită mai întotdeauna acea grosolană şiretenie prin care, vrând să-l ajute pe careva, ei încep prin a-l ajusta după gustul lor, spunând de pildă că respectivul „merită“ să fie ajutat, că are nevoie tocmai de ajutorul lor, că îşi va dovedi profunda recunoştinţă, ataşamentul şi supuşenia pentru o cât de măruntă asistenţă ce îi va fi acordată, - cu astfel de speculaţii ei dispun după bunul lor plac de cei strâmtoraţi ca de o proprietate a lor, dorinţa lor de posesiune fiind de fapt aceea care îi face filantropi şi caritabili. Ei se arată geloşi de îndată ce actul lor de ajutorare este împiedicat sau preîntâmpinat.

Fără să vrea, părinţii fac din copiii lor fiinţe ce li se aseamănă - ei numesc aceasta ;;educaţie“ -, în străfundul inimii nici o mamă nu se îndoieşte de faptul că în copilul pe care l-a adus pe lume ea posedă o proprietate, nici un tată nu-si contestă dreptul de a-i impune acestuia concepţiile şi judecăţile sale de valoare. Odinioară, taţilor li se acorda chiar dreptul să dispună după bunul lor plac de viaţa sau moartea noului născut (ca de pildă la vechii germani). şi precum tatăl, chiar şi astăzi încă, dascălul, clasa socială, preotul, prinţul văd în fiecare nou-născut un prilej de a-şi adjudeca fără

şovăială o nouă posesiune. De unde rezultă că...

195

Evreii-popor „născut pentru sclavie“, cum spune Tacit şi, împreună cu el, întreaga lume antică,

„popor ales între popoare“, după cum spun ei înşişi şi o cred, - evreii au realizat acea miraculoasă