Hedonism, pesimism, utilitarism, eudemonism: toate aceste modalităţi de gândire care măsoară
valoarea lucrurilor în funcţie de gradul de plăcere şi de durere, adică în funcţie de stările şi faptele secundare care le însoţesc, sunt nişte concepţii superficiale, naivităţi pe care orice om conştient de puterile sale constructive şi de conştiinţa sa artistică le poate privi doar de sus, cu ironie şi compătimire. Compătimirea cu voi! desigur, nu e vorba despre compătimire aşa cum o înţelegeţi voi: ea nu are nimic de-a face cu compătimirea faţă de „sărăcia socială", faţă de „societatea“ cu ai săi bolnavi şi schilozi, cu vicioşii şi infirmii din născare care zac pe pământ jur-împrejurul nostru; cu atât mai puţin e vorba de compătimirea faţă de păturile de sclavi nemulţumiţi, oprimaţi, agitaţi care năzuiesc la dominaţie - sau, după cum o numesc ei, la „libertate“. Compătimirea noastră este o compătimire mai elevată, mai departe-văzătoare; - noi vedem în ce fel se micşorează omul, în ce fel îl micşoraţi voi! - şi sunt momente în care compătimirea voastră ne provoacă o angoasă de nedescris şi ne împotrivim ei, - momente în care seriozitatea voastră ne pare mai primejdioasă decât toate frivolităţile. Voi aţi vrea, dacă s-ar putea - şi nu există vreun „dacă s-ar putea“ mai nebunesc ca acesta
- să desfiinţaţi suferinţa; iar noi? - noi vrem mai degrabă să trăim mai elevat şi mai greu decât am trăit vreodată! Bunăstarea, în felul în care o înţelegeţi voi - nu constituie un scop, nouă ea ne pare a h
un sfârşit! O stare prin care omul devine pe dată ridicol şi detestabil, - şi care ne face să-i dorim.
dispariţia! Disciplina suferinţei, a marii suferinţe - ştiţi oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălţările de până acum ale omului? Tensiunea sufletului în nefericire, care îi inoculează vigoare, fiorul pe care îl resimte la vederea marii pieiri, inventivitatea şi îndrăzneala de care dă dovadă în purtarea, răbdarea, tălmăcirea, exploatarea nefericirii, şi toate cele ce i-au fost dăruite din domeniul profunzimii, misterului, măştii, spiritului, vicleniei, măreţiei: -n-au fost oare toate acestea obţinute prin suferinţă, prin disciplina marii suferinţe? În om se află îmbinate creatura şi creatorul: în om se află materie, fragment, prisos, lut, noroi, nebunie, haos; dar în el sălăşluieşte şi un creator, un sculptor, duritatea barosului, contemplaţia divină şi ziua a şaptea pricepeţi voi această
contradicţie? şi că a voastră compătimire se adresează „creaturii din om“, celei care va trebui modelată, zdrobită, forjată, dăltuită, arsă, topită, purificată, celei care trebuie să sufere şi care, inevitabil, va suferi? Iar compătimirea noastră - înţelegeţi dar către cine se îndreaptă compătimirea noastră inversată, de vreme ce ea se împotriveşte compătimirii voastre, celei mai rele dintre toate moleşirile şi slăbiciunile? - Aşadar, compătimire împotriva compătimirii! - Însă, s-o spunem încă o dată, există alte chestiuni, superioare tuturor acestor probleme ale plăcerii, durerii şi compătimirii; şi orice filozofie care se reduce la acestea din urmă rămâne o naivitate.
226
Noi, imoraliştii! Această lume a noastră, în care noi suntem cei cărora le e dat să se teamă şi să
iubească, această lume aproape invizibilă şi inaudibilă a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a „Aproximativ“-ului din toate punctele de vedere, lume ţepoasă, amăgitoare, tăioasă, afectuoasă: cu adevărat, lumea aceasta e straşnic protejată împotriva spectatorilor grosolani şi a curiozităţii indiscrete! Strâns în juru-ne s-a ţesut plasa şi cămaşa deasă a îndatoririlor, şi noi nu ne putem elibera din ea -, tocmai prin aceasta suntem, şi noi, „oameni ai datoriei!“ E adevărat, dănţuim uneori în „lanţurile“ noastre şi printre „paloşele“ noastre; mai adeseori, nu-i mai puţin adevărat, scrâşnim din dinţi din pricina lor, exasperaţi de duritatea tăinuită a sorţii noastre. Dar orice am face, e-n zadar: prostănacii şi aparenţa ni se opun, spunând despre noi că am fi „oameni lipsiţi de îndatoriri“ - prostănacii şi aparenţa vor fi întotdeauna împotriva noastră!
227
Onestitatea - presupunând că ea e virtutea noastră, de care noi, spirite libere, nu ne putem descotorosi - ei bine, vom porni de-acum s-o dezvoltăm cu întreaga noastră maliţiozitate şi iubire şi nu vom osteni vreodată în a ne „desăvârşi“ întru onestitate, singura virtute care ne-a mai rămas: fie ca odată strălucirea ei să adaste precum un ironic crepuscul auriu, peste această civilizaţie îmbătrânindă
şi gravitatea ei înăbuşitoare, posomorâtă! Şi dacă totuşi într-o bună zi onestitatea ne va osteni şi va suspina şi se va tolăni şi îi vom părea mult prea duri şi şi-ar dori o viaţă mai bună, mai uşoară, mai delicată, asemenea unui viciu agreabil: să rămânem duri, noi, cei din urmă stoici! şi să-i trimitem întrajutor toate cele diabolice din lăuntrul nostru - dezgustul faţă de grosolănie şi aproximaţie, nitimur in vetitum-ul nostru, aventuroasa îndrăzneală, curiozitatea noastră şireată şi alintată, cea mai subtilă, cea mai camuflată, cea mai spirituală voinţă a noastră de putere şi de biruinţă universală, cea care, plină de dor, dă târcoale şi forfoteşte în jurul tuturor împărăţiilor viitorului, - să-i venim într-ajutor
„Dumnezeului“ nostru cu toţi „diavolii“ noştri! Pesemne că din pricina asta vom fi confundaţi cu alţii -
ce-are a face! Se va spune: „«onestitatea» lor - e de fapt diabolismul lor şi nimic mai mult“ - ce-are a face! şi chiar de-ar avea dreptate! N-au fost oare toţi zeii de până acum diavoli sanctificaţi şi rebotezaţi? şi, la urma urmei, ce ştim noi despre propria noastră fiinţă? şi ce nume binevoieşte să
poarte spiritul care ne călăuzeşte (e o chestiune de denumire)? Câte spirite sălăşluiesc oare în noi?
Onestitatea noastră, - să luăm aminte, noi, spirite libere, ca nu cumva ea să devină vanitatea noastră, găteala şi trufia noastră, mărginirea noastră, nerozia noastră! Toate virtuţile înclinată spre nerozie, toate neroziile înspre virtute; „ca sfântul de prost“, se spune în Rusia, - să luăm aminte să nu devenim până la urmă, din pricina onestităţii, nişte sfinţi plicticoşi! Nu-i oare viaţa însutit de prea scurtă ca să
ne mai putem - şi plictisi? Ar trebui să credem de-a dreptul în viaţa veşnică.
228
Fie-mi iertată descoperirea că întreaga filozofie morală de până acum a fost plicticoasă şi a făcut parte dintre somnifere - şi că prin nimic „virtutea“ n-a fost mai compromisă în ochii mei decât prin această plicticoşenie a avocaţilor ei: ceea ce nu înseamnă că aş nesocoti utilitatea generală a acestui ca-racter plictisitor. Este important ca oamenii care meditează asupra moralei să fie cât se poate mai puţini, - prin urmare, este deosebit de important ca morala să nu devină cumva, într-o bună zi, interesantă! Dar fiţi fără grijă! Situaţia de astăzi este la fel precum a fost dintotdeauna: nu văd pe nimeni în Europa care ar putea nutri (sau sugera) ideea că meditaţia asupra moralei ar putea deveni primejdioasă, riscantă, ademenitoare, - că în ea ar putea exista vreun dram de fatalita te! Cercetaţi-i bunăoară pe neobosiţii şi inevitabilii utilitarişti englezi, priviţi-i cum umblă ei de colo-colo, greoi şi
respectabili, păşind pe urmele lui Bentham (o parabolă homerică ar spune-o mai lămurit), precum a păşit el însuşi, la rândul lui, pe urmele respectabilului Helvetius (nu, acest Helvetius, ce senateur Pococurantel nu era un om primejdios, ca să ne exprimăm ca Galiani -). Nici o idee nouă, nimic care să semene cât de cât cu o întorsătură şi încreţitură mai subtilă a vreunei idei vechi, nici măcar o istorie efectivă a celor gândite anterior: în general, o literatură imposibilă, în caz că nu te pricepi s-o condimentezi cu o picătură de maliţiozitate. De fapt, chiar şi în aceşti moralişti (care trebuie citiţi cu gânduri ascunse, dacă trebuie citiţi cu tot dinadinsul -) s-a strecurat vechiul viciu englez ce se numeşte cant, tartuferia morală disimulată de această dată sub forma nouă a spiritului ştiinţific; nu lipsesc nici respingerile secrete ale remuşcărilor de care o rasă de foşti puritani va suferi de bună-seamă, în pofida oricăror îndeletniciri ştiinţifice cu morala. (Nu e oare moralistul opusul puritanului? şi anume, un gânditor care consideră morala discutabilă, plasată sub semnul întrebării, pe scurt, o problemă? A te îndeletnici în acest chip cu morala nu e aşadar - imoral?) La urma urmei, cu toţii ei nu doresc decât să
îndreptăţească moralitatea engleză: căci prin ea va fi slujită cel mai bine umanitatea, sau „interesul general“, sau „fericirea celor mulţi“, ba nu! fericirea Angliei; din toate puterile ei dau să se convingă că
năzuinţa după fericirea englezească, vreau să spun, după confort şi fashion (şi pe deasupra, un fotoliu în Parlament) ar fi totodată calea cea mai bună a virtuţii, mai mult, că tot ceea ce a existat până acum în lume în materie de virtute a constat tocmai dintr-o asemenea năzuinţă. Nici una dintre aceste greoaie animale de turmă cu conştiinţa neliniştită (care pledează cauza egoismului întocmai ca şi pe aceea a bunăstării generale -) nu vrea să ştie şi nici să audă că „bunăstarea generală“ nu este un ideal, un ţel, o noţiune cât de cât sesizabilă, ci doar un vomitiv, - că ceea ce îi convine unuia nu-i poate conveni nici pe departe celuilalt, că revendicarea unei morale valabile pentru toată lumea nu constituie altceva decât prejudicierea oamenilor superiori, pe scurt, că între oameni, şi, prin urmare, şi între morale există o ierarhie. Aceşti utilitarişti englezi sunt un soi de oameni modeşti şi mediocri din cap până-n picioare şi, precum am mai spus: în măsura în care ei sunt plictisitori, nu găsim cuvinte suficiente de laudă pentru a le preţui marea utilitate. Ei ar trebui stimulaţi: oarecum în felul în care se încearcă aceasta în poezioara care urmează:
Cinste vouă, bravi hamali de ricşă,
Cu cât mai mult durează, cu-atât vă-i mai pe plac,
capul şi genunchii mereu mai ţepeni vi se fac,
lipsiţi de zel şi fără haz,
Incurabili mediocri,
Sans genie et sans esprit!
229
În secolele târzii care semândresc pe bună dreptate cu umanitatea lor, persistă încă o teamă atât de mare şi de superstiţioasă faţă de „animalele sălbatice fioroase“, (tocmai dominaţia asupra lor constituind mândria acelor secole mai umanitare) încât până şi adevărurile evidente au fost trecute sub tăcere, rămânând, oarecum printr-o înţelegere tacită, inexprimate secole la rând, deoarece ele aveau aerul că trezesc la viaţă acele fiare în sfârşit ucise. Poate că mă expun la anumite riscuri lăsând să-mi scape un astfel de adevăr: n-au decât să-i captureze alţii şi să-i dea de băut „laptele gândirii blajine“, până ce se va reîntoarce, liniştit şi uitat, în cuşca în care dormita. - Trebuie să ne revizuim ideile privitoare la cruzime şi să deschidem bine ochii; trebuie să ne deprindem cu nerăbdarea, pentru ca astfel de erori arogante şi grosolane să înceteze o dată pentru totdeauna să se mai fâţâie virtuoase şi impertinente în faţă-ne, cum sunt de pildă erorile întreţinute de către vechii şi noii filozofi în privinţa tragediei. Aproape tot ceea ce numim noi „civilizaţie superioară" are la bază spiritualizarea şi aprofundarea cruzimii - aceasta e convingerea mea; „fiara sălbatică“ n-a fost nicidecum ucisă, ea trăieşte, freamătă, numai că - s-a zeificat. Cruzimea este cea care produce voluptatea dureroasă a tragediei; senzaţiile plăcute în savurarea aşa-numitei compasiuni tragice şi, de fapt, în toate cele sublime, până la culmile celor mai subtile fioruri ale metafizicii, îşi datorează dulceaţa numai şi numai grăuntelui de cruzime amestecat în ele. Ce îl atrage pe roman în arenă, pe creştin în extazul crucii, pe spaniol în faţa rugurilor sau la luptele de tauri, pe japonezul zilelor noastre care dă năvală la tragedii, pe lucrătorul suburbiilor pariziene care duce dorul revoluţiilor sângeroase, pe wagneriana care cu voinţa inhibată se lasă „copleşită“ de Tristan şi Isolda? Cu toţii, ei savurează şi năzuiesc să soarbă în ei cu o ardoare misterioasă tocmai licorile aromate ale marii Circe pe nume „Cruzimea“. Fireşte că
trebuie izgonită totodată şi neghioaba psihologie de odinioară care ştie să ne înveţe doar că cruzimea ia naştere la vederea suferinţei altcuiva: se poate afla plăcere, o plăcere cât se poate de mare, chiar şi în propria-ţi suferinţă, în a-ţi-provoca-suferinţă, - şi ori de câte ori omul se lasă înduplecat la lepădarea de sine, în sensul religios al cuvântului, sau la automutilare, precum o practicau fenicienii şi asceţii, sau, în general, la renunţarea la nevoile simţurilor şi ale cărnii, la umilinţă, la convulsii puritanice de pocăinţă, la vivisecţia conştiinţei şi la pascaliana sacrifizio dell'inteletto, cruzimea sa este aceea care în taină îl ademeneşte şi îl îmboldeşte, fiorul cel primejdios al cruzimii îndreptate
împotriva lui însuşi. În fine, luaţi în consideraţie şi recunoaşteţi faptul că însuşi cunoscătorul, aplicând constrângerea asupra spiritului său, potrivnic înclinaţiei acestuia şi adeseori împotriva dorinţelor inimii sale - şi anume, spunând Nu atunci când ar dori să aprobe, să iubească, să adore -, acţionează în chip de artist şi adept al cruzimii: orice coborâre spre profunzimile şi temeliile lucrurilor constituie prin ea însăşi o siluire, o vrere de îndurerare a voinţei fundamentale a spiritului, care se avântă fără încetare spre aparenţă şi suprafaţă, - în orice vrere de cunoaştere se află şi câte o picătură
de cruzime.
230
Probabil că nu se va putea înţelege prea mult din câte am spus până acum despre o „voită
fundamentală a spiritului“: fie-mi îngăduită o explicaţie. - Acel lucru poruncitor, pe care norodul îl numeşte „spirit“, vrea să fie şi să se simtă stăpân peste cele ce sălăşluiesc înlăuntrul şi în jurul său: el nutreşte vrerea de a preschimba multiplicitatea în simplicitate, o vrere ce îmbină, subjugă, domină, o vrere cu adevărat suverană. În această privinţă, necesităţile şi posibilităţile sale sunt identice cu cele pe care fiziologii le constată în cazul tuturor celor ce vieţuiesc, cresc şi se înmulţesc. Aptitudinea spiritului de a-şi apropria cele ce-i sunt străine se manifestă printr-o puternică înclinaţie de a asimila noul vechiului, de a simplifica complexul, de a neglija sau de a îndepărta de la sine cele absolut contradictorii: de asemenea, el accentuează arbitrar anumite trăsături şi linii ale fragmentului de
„lume exterioară“ străin de el, scoţându-le în evidenţă, falsificându-le potrivit nevoilor sale. În afară
de acestea, în vederile sale intră asimilarea de noi „experienţe“, rânduirea lucrurilor noi în serii vechi,
- aşadar, creşterea; mai precis, sentimentul creşterii, sentimentul puterii sporite. Tot acestei vreri îi slujeşte şi un instinct al spiritului în aparenţă opus, o hotărâre bruscă şi eruptivă de a ignora, de a se izola de bunăvoie, de a-şi zăvorî ferestrele, un refuz intim adresat unuia sau altuia dintre lucruri, o respingere a oricărei apropierii, o atitudine de defensivă faţă de multe lucruri ce ar putea fi cunoscute, o stare de mulţumire cu obscuritatea, cu orizontul ce se limitează, o acceptare şi încuviinţare a ignorantei: toate acestea îi sunt necesare în funcţie de gradul pe care l-a atins puterea sa de asimilaţie,
„capacitatea sa de digestie“, ca să ne exprimăm în pilde - şi, într-adevăr, „spiritul“ se aseamănă cel mai mult cu un stomac. Tot aici trebuie amintită şi voinţa ocazională a spiritului de a se lăsa înşelat, poate cu şăgalnica bănuială că lucrurile stau altfel şi nu astfel, prefăcându-se că nu bagă de seamă
