Chiar şi astăzi Franţa continuă să fie sediul celei mai spirituale şi celei mai rafinate culturi din Europa, o înaltă şcoală a gustului: dar trebuie să ştii s-o găseşti, această „Franţă a bunului gust“.

Reprezentanţii ei se ascund cu dibăcie: - pesemne că ea se încarnează şi trăieşte într-un număr redus de indivizi care se pare că nici măcar nu se ţin prea bine pe picioare, unii dintre ei fiind fatalişti, pesimişti, bolnavi, iar alţii nişte răsfăţaţi şi afectaţi al căror orgoliu constă în a sta ascunşi. O trăsătură

le e comună tuturora: ei îşi astupă urechile la auzul neroziei turbate şi a pălăvrăgelii zgomotoase a democraţilor bourgeois. Ceea ce se vântură în prim-plan este de fapt o Franţă prostită şi abrutizată, -

deunăzi, cu ocazia funerariilor lui Victor Hugo ea s-a dedat la o adevărată orgie de prost gust şi de autoadulare. Ei mai au încă ceva în comun: dorinţa lăudabilă de a se opune germanizării spiritului francez - împreună cu şi mai lăudabila incapacitate de a reuşi s-o facă! Se poate spune deja că în momentul de faţă Schopenhauer este mai aclimatizat şi mai naturalizat în această Franţă a spiritului, care e şi o Franţă a pesimismului, decât a fost vreodată în Germania; nemaivorbind de Heinrich Heine, de care liricii parizieni mai subtili şi mai exigenţi s-au pătruns deja de mult din cap până-n picioare, sau de Hegel, care în persoana lui Taine - adică în persoana primului istoric în viaţă -

exercită astăzi în Franţa o influentă aproape tiranică. În ceea ce îl priveşte pe Richard Wagner: cu cât muzica franceză se va deprinde mai bine să se modeleze pe potriva cerinţelor reale ale a celui âme moderne, cu atât se va „wagneriza“ mai mult, aceasta putem s-o prezicem, - căci ea o face deja! Cu toate acestea există trei lucruri cu care francezii se mai pot încă mândri la chip de moştenire şi particularitate care le aparţine, indieni intact al unei vechi superiorităţi culturale asupra Europei, în pofida germanizării şi plebeizării voluntare sau involuntare a gustului lor: în primul rând, aptitudinea de a se deda pasiunilor de ordin artistic, de a se dărui pe altarul „formei“, pasiune pentru care a fost născocită, printre alte mii, expresia L'art pour L'art: - de trei secole încoace Franţa n-a dus niciodată

lipsă de astfel de născociri care, datorită respectului ce i s-a acordat „minorităţii“, au înlesnit apariţia în literatură a unui gen de muzică de cameră pe care zadarnic ham căuta în restul Europei. Al doilea lucru pe care îşi pot întemeia francezii superioritatea asupra Europei este vechea şi multipla lor cultură moralistică, graţie căreia chiar şi mărunţii romanciers ai ziarelor şi ocazionalii boulevardiers de Paris dau dovadă de o anumită sensibilitate şi curiozitate psihologică de care Germania de pildă

nici măcar nu are habar (darmite s-o posede!). Germanilor le lipsesc pentru aceasta câteva secole de travaliu moralistic de care, după cum am spus, Franţa nu s-a cruţat defel; cel care din această cauză îi numeşte pe germani „naivi“, le elogiază un defect. (În chip de contrast cu inexperienţa şi inocenta germanilor în voluptate psychologica, calităţi destul de strâns înrudite cu anostitatea vieţii de societate germane, - şi, totodată, în chip de cea mai fericită expresie a unei curiozităţi şi ingeniozităţi autentic franceze în acest domeniu al fiorurilor delicate, poate fi citat Henri Beyle, acest om uimitor,

anticipator şi premergător care, într-un tempo napoleonian, a cutreierat în lung şi lat ţara sa Europa şi numeroasele secole ale sufletului european, ca un adevărat explorator şi descoperitor al acestui suflet:

- au fost necesare două generaţii pentru a-l ajunge oarecum din urmă, pentru a dezlega o mică parte a enigmelor care l-au torturat şi extaziat pe acest straniu şi enigmatic epicurian, cel din urmă dintre marii psihologi ai Franţei -). Mai există şi un al treilea motiv care justifică pretenţia la superioritate: în caracterul francezilor se realizează o sinteză destul de reuşită între Nord şi Sud, ceea ce le dă

posibilitatea să înţeleagă multe lucruri şi îi îndeamnă la înfăptuirea multor altora, lucruri pe care un englez nu va fi în stare să le priceapă vreodată; temperamentul lor, orientat periodic în direcţia Sudului, în care se revarsă în răstimpuri clocotul sângelui provensal şi liguric, îi ocroteşte de oribilul orizont searbăd-cenuşiu al Nordului, de fantomaticele noţiuni lipsite de soare şi de sânge, - boala noastră germană, maladia gustului, împotriva crizelor căreia am prescris pentru moment şi cu cea mai mare fermitate o cură de sânge şi de fier, vreau să spun: „,marea politică“ (conform unei terapeutici periculoase care m-a deprins cu aşteptarea îndelungă, dar nu încă şi cu speranţa-). Chiar şi acum în Franţa mai pot găsi înţelegere şi ecou acei oameni rari şi arareori satisfăcuţi al căror spirit e mult-prea cuprinzător pentru a se mulţumi cu un patriotism oarecare, oameni care ştiu să îndrăgească

Sudul atunci când sunt în nord, ştiu să iubească Nordul aflându-se în sud, - mediteranieni înnăscuţi,

„buni europeni“. - Lor le-a închinat muzica Bizet, acest ultim geniu care a întrezărit o frumuseţe nouă, o seducţie nouă, - cel care a descoperit un crâmpei de Sud al muzicii.

255

Cred că e nimerit ca muzicii germane să i se opună o doză bună de prudenţă. Un om care iubeşte Sudul precum îl iubesc eu, ca pe o mare şcoală a vindecării, atât a spiritului cât şi a simţurilor, ca pe o imensă abundentă şi transfiguraţie solară ce se aşterne asupra unei existenţe suverane şi încrezătoare în sine: ei bine, un astfel de om se va feri oarecum de muzică germană, căci ea, pervertindu-i din nou gustul, ameninţă să-i distrugă odată cu acesta şi sănătatea abia dobândită. Un astfel de meridional de credinţă şi nu de obârşie, visând la viitorul muzicii, va trebui să viseze implicit şi la eliberarea ei de sub influenta Nordului, el va auzi răsunând în fiinţa sa preludiul unei muzici mai profunde, mai puternice, poate mai crude şi mai misterioase, a unei muzici supragermane care să nu se stingă, să nu se ofilească, să nu pălească, ca întreaga muzică germană, în faţa mării albastre şi voluptuoase şi a seninătăţii cerului mediteranean, o muzică supraeuropeană care îşi va păstra frumuseţile chiar şi în faţa asfinţitului ruginiu al desertului, o muzică al cărei suflet e înrudit cu palmierul şi care se va simţi ca acasă printre marile, frumoasele şi solitarele animale de pradă, şi va cutreiera pustiul alături de ele ......

Îmi pot imagina o muzică al cărei farmec ar fi acela de a nu mai şti nimic despre Bine şi Rău, poate cel mult un soi de dor de casă, vagi umbre aurii şi slăbiciuni gingaşe adiind deasupra-i: o artă

care, scrutând zările îndepărtate, ar vedea venind spre ea culorile unei lumi morale aproape ininteligibile aflate pe pragul declinului, o muzică îndeajuns de ospitalieră şi de profundă pentru primirea acestor fugari întârziaţi.

256

Din cauza înstrăinării bolnăvicioase dintre popoarele Europei pe care a provocat-o şi o provoacă

şi în zilele noastre delirul naţional, din cauza politicienilor miopi dar îndemânatici care au parvenit cu ajutorul ei pe culmi fără să bănuiască cât de lipsită de durabilitate este politica de diviziune pe care o practică, - din cauza acestor lucruri şi a altor câteva care azi mai sunt încă absolut inexprimabile, se întâmplă că semnele prevestitoare cele mai univoce cu putinţă sunt trecute cu vederea sau sunt răstălmăcite într-un mod samavolnic şi eronat, semne care prevestesc dorinţa de unificare a Europei.

Adevărata direcţie generală spre care tindea tainicul travaliu sufletesc al tuturor oamenilor profunzi şi cuprinzători din secolul acesta a fost aceea de a deschide drumul ce duce spre această

nouă sinteză

şi de a-l anticipa, cu titlu de experienţă, pe europeanul viitorului: dacă acei oameni s-au raliat vreodată unei „patrii“, aceasta s-a întâmplat doar într-un mod superficial, sau în momentele lor de slăbiciune, sau poate la bătrâneţe, - deveneau „patrioţi“ doar pentru a se deconecta de ei înşişi. Mă

refer la oameni ca Napoleon, Goethe, Beethoven, Stendhal, Heinrich Heine, Schopenhauer; sper că

nu-mi va fi luat în nume de rău dacă îl voi trece în rândul lor şi pe Richard Wagner, în privinţa căruia nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de confuzia pe care a făcut-o cu propria-i persoană, - geniilor de felul său arareori le e dat dreptul să se înţeleagă pe sine. Cu atât mai puţin trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de zarva necuviincioasă prin care se încearcă stăvilirea influentei lui Richard Wagner în Franţa:

- orice s-ar întâmpla, e un fapt de netăgăduit că între romantismul târziu francez al anilor '40 şi Richard Wagner există o înrudire dintre cele mai strânse şi mai intime. Ei sunt înrudiţi fundamental prin întreaga elevaţie şi profunzime a aspiraţiilor lor: Europa, unica Europă e cea al cărei suflet se avântă şi năzuieşte spre înalturi în arta lor complexă şi tumultuoasă - încotro? spre o nouă lumină?

Spre un soare nou? Dar cine poate formula cu exactitate ideea pe care aceşti maeştri ai noilor mijloace de expresie n-au ştiut s-o rostească lămurit? Cert este că ei, aceşti ultimi mari exploratori, au fost zguduiţi de aceleaşi vijelii şi imbolduri revoluţionare, că şi-au îndreptat căutările în aceleaşi direcţii!

Cu toţii, posedaţi ai literaturii până-n măduva oaselor - cei dintâi artişti cu o cultură literară

universală -, adeseori ei înşişi scriitori, inovatori, mediatori şi mozaicari ai artelor şi simţurilor (Wagner trebuie considerat un muzician printre pictori, un poet printre muzicieni, în general un artist printre actori); cu toţii, fanatici ai expresiei „cu orice preţ“ - l-aş aminti în special pe Delacroix, artistul cel mai îndeaproape înrudit cu Wagner -, cu toţii, mari descoperitori în domeniul sublimului, dar şi în cel al urâtului şi al oribilului, şi mai mari inventatori în materie de efecte, de mizanscenă, în arta expunerii, cu toţii artişti al căror talent le întrece cu mult geniul -, virtuoşi din cap până-n picioare, posedând o dibăcie înspăimântătoare de a folosi toate mijloacele menite să seducă, să ademenească, să constrângă, să zguduie, inamici înnăscuţi ai logicii şi ai liniei drepte, ahtiaţi de tot ceea ce e străin, exotic, monstruos, întortocheat, contradictoriu; ca oameni, tantali ai voinţei, plebei parveniţi care atât în viată cât şi în creaţie se simt incapabili de un tempo aristocratic, de un lento - gândiţi-vă, de pildă, la Balzac, - lucrători înverşunaţi ajungând prin muncă aproape până la autodistrugere; antinomişti şi rebeli în materie de moravuri, ambiţioşi şi nesăţioşi lipsiţi de echilibru Şi de bucurii; cu toţii sfârşind prin a se zdrobi şi prăbuşi la picioarele crucii (şi pe bună dreptate: căci care dintre ei ar fi putut fi îndeajuns de profund şi de original pentru a zămisli o filozofie de Antihrist?) -, în general, un soi de oameni superiori, îndrăzneţi şi temerari, splendizi şi violenţi, oameni ai marilor înălţimi şi ai înălţărilor năvalnice, care au propovăduit pentru întâia oară secolului lor - secolul mulţimii! -

noţiunea de „om superior“... Să binevoiască prietenii germani ai lui Richard Wagner să-şi pună

întrebarea dacă există oare în arta wagneriană vreun grăunte cât de mic de germanism, sau dacă nu cumva distincţia ei constă tocmai în faptul că ea îşi are obârşia în izvoare şi impulsuri supragermane: nu trebuie să uităm nici cât de indispensabil i-a fost Parisul lui Wagner pentru a-şi desăvârşi caracterul, tocmai Parisul la care, prin instinctele sale profunde, tânjea în perioada sa cea mai decisivă; să nu uităm de asemenea că întreaga sa atitudine, apostolatul pentru propriile-i idei n-ar fi putut atinge perfecţiunea dacă el n-ar fi avut în faţa ochilor exemplul socialiştilor francezi. Se prea poate ca pe baza unei comparaţii mai subtile să se descopere, în favoarea temperamentului german al lui Richard Wagner, că în tot ceea ca a înfăptuit, el s-a dovedit mai puternic, mai cutezător, mai dur şi mai mare decât ar fi putut fi un francez din secolul al XIX-lea, - aceasta din cauză că noi germanii suntem mai apropiaţi de barbarie decât francezii-; poate că cea mai uimitoare creaţie a lui Richard Wagner va rămâne de-a pururi inaccesibilă, străină, inimitabilă pentru întreaga rasă latină pe cale de decădere: e vorba de personajul lui Siegfried, al acelui om deosebit de Liber, probabil mult prea liber, prea dur, prea jovial, prea sănătos, prea anticatol ic ca să fie pe gustul bătrânelor şi slăbitelor popoare civilizate. Se prea poate ca acest Siegfried antiromanic să constituie de-a dreptul un sacrilegiu faţă de romantism; ei bine, Wagner si-a răscumpărat din plin acest păcat în zilele sumbre ale bătrâneţii când -

anticipând un gust care a devenit între timp o politică - cu vehemenţa ce îi era proprie s-a pornit să

predice, dacă nu chiar să urmeze drumul spre Roma. - Pentru ca aceste ultime cuvinte să nu-mi fie înţelese greşit, as vrea să iau într-ajutor câteva versuri viguroase care vor lămuri chiar şi urechilor mai puţin subtile ceea ce vreau să spun, - ceea ce vreau să-i reproşez lui „Wagner cel din ultimii ani“ şi muzicii Parsifalului său:

- Mai e ceva german aici?

Germană-i inima ce plânge-n sumbru scrâşnet?

German să fie trupul ce singur se sfâşie?

Germane, aceste blagosloviri popeşti,

Această tămâiere de simţuri aţâţate?

Aceste lânceziri, căderi şi ameţeli

Si- a clopotelor dulci bălăngăneli?

Aceste ochiade monahale, acest dangăt chemând la rugăciune,

Extazuri măsluite cu ochii-n ceruri, peste ceruri?...

- Mai e ceva german aici?

Chibzuiţi dar fără grabă!

Staţi în prag, luaţi aminte...

E-al Romei glas ce auziţi

- credinţa ei, fără cuvinte!

Partea a noua: ce este aristocraţia?

257

Toate înălţările tipului „Om“ au fost şi vor fi şi de acum înainte opera unei societăţi aristocratice, a unei societăţi care crede într-o lungă scară a ierarhiei şi a diferenţelor valorice dintre un om şi celălalt şi care, într-un sens sau altul, are nevoie de sclavagism. Fără patosul distantei care ia naştere din deosebirile înrădăcinate dintre clasele sociale, din necontenita privire de sus în jos pe care casta stăpânitoare o îndreaptă asupra supuşilor şi uneltelor, din exercitarea neîncetată a supunerii şi poruncirii, a menţinerii la distanţă şi în subordine, fără patosul acesta n-ar putea lua naştere nici celălalt patos, mai tainic, dorinţa de a realiza noi şi noi distanţări în interiorul sufletului însuşi, de a produce stări din ce în ce mai elevate, mai rare, mai îndepărtate, mai ample, mai cuprinzătoare, adică

tocmai înălţarea tipului „Om“, permanenta „depăşire de sine a omului“, ca să dăm unei formule morale un sens supramoral. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii umanitariste cu privire la istoricul apariţii unei societăţi aristocratice (aşadar a condiţiilor necesare înălţării tipului „Om“): adevărul e crud. să recunoaştem dar fără menajamente care au fost până acum începuturile oricărei civilizaţii superioare! Oameni cu o fire care era încă naturală, barbari în toate sensurile înspăimântătoare ale cuvântului, oameni de pradă posesori încă ai unei vreri şi ai unor dorinţi de putere intacte s-au aruncat asupra unor rase mai slabe, mai şlefuite, mai paşnice, rase de negustori sau de crescători de animale de pildă, sau asupra unor civilizaţii bătrâne şi epuizate care îşi risipeau ultimele forţe vitale în sclipitoare jocuri de artificii ale spiritului şi corupţiei. Dintotdeauna casta aristocratică a fost la începuturi o castă a barbarilor: superioritatea lor consta în primul rând în forţa psihică, şi nu în cea fizică, - ei erau oameni mai com pleţi (ceea ce înseamnă şi „brute mai desăvârşite“ din toate punctele de vedere) decât ceilalţi.