să-i insufle o veselie cât de cât admirativă, - evenimentul care l-a făcut să-si regândească Faust-ul şi, mai mult decât atât, întreaga problemă a „Omului“ l-a constituit apariţia lui Napoleon. Există cuvinte ale lui Goethe în care el se exprimă cu o duritate nerăbdătoare, de parcă ar fi un străin, în privinţa lucrurilor cu care germanii le se mândresc: într-un rând el defineşte renumitul Gemut german ca fiind „toleranţa faţă de slăbiciunile proprii şi cele ale altora“. A greşit el oare? -pe germani îi caracterizează faptul că în privinţa lor arareori poţi greşi pe de-a-ntregul, orice ai spune despre ei. Sufletul german are în el culoare şi galerii, peşteri, tainiţe, temniţe; neorânduiala sa conţine multă atracţie a misterului; germanul se pricepe să
găsească drumurile ascunse ce duc spre haos. şi asemeni tuturor fiinţelor ce-şi iubesc simbolul, germanului îi sunt dragi norii şi toate cele nebuloase, mişcătoare, fumegoase, jilave şi învăluite: tot ceea ce este nesigur, neisprăvit, pe cale de dislocare sau dezvoltare este resimţit de către german ca fiind „profund“. Germanul, el însuşi, nu este, el devine, „evoluează“. Iată de ce „evoluţia“ este adevărata găselniţă şi ispravă ce aparţine germanilor în vastul domeniu al formulelor filozofice: - o noţiune stăpânitoare care, braţ la braţ cu berea germană şi cu muzica germană, lucrează pentru germanizarea întregii Europe. Străinii rămân uimiţi şi cuceriţi în faţa enigmelor pe care le pune natura contradictorie a sufletului german (pe care Hegel a încorporat-o într-un sistem, iar Richard Wagner, recent, şi în muzică). „Blajin şi perfid“ -o astfel de alăturare de cuvinte, absurdă în raport cu oricare alt popor, îşi găseşte justificarea din păcate mult prea des în Germania: n-aveţi decât să zăboviţi o vreme între şvabi pentru a vă convinge de aceasta! Rigiditatea savantului german, lipsa lui de gust în societate se împacă înspăimântător de bine cu o echilibristică
interioară şi cu o cutezanţă dezinvoltă de care toţi zeii s-au deprins deja să se teamă. Pentru a avea o demonstraţie ad oculos a ceea ce este „sufletul german“ e suficient să arunci o privire asupra gustului german, asupra artelor şi moravurilor germane: câtă nepăsare ţărănească în privinţa „gustului“! Cum se împacă suprema nobleţe cu crasa banalitate! Cât de dezordonată şi îmbelşugată este întreaga gospodărie a acestui suflet! Germanul îşi târâie sufletul: el târâie după sine toate evenimentele pe care le trăieşte. îşi digeră cu dificultate întâmplările, neajungând niciodată la „capătul“ acestora; adeseori profunzimea germană nu este decât o .,digestie“ greoaie şi şovăitoare. şi, asemenea tuturor bolnavilor cronici şi tuturor dispepticilor predispuşi la comoditate, germanului îi place „francheţea“ şi „bonomia“: cât e de comod să fii franc şi bonom! - Probabil că, dintre toate deghizările la care se pricepe germanul, aceasta din zilele noastre este cea mai primejdioasă şi mai reuşită, onestitatea a ceasta germană care îţi vine în întâmpinare încrezătoare şi jucând cu cărţile pe faţă: iată adevăratul său talent mefistofelic, cu el poate „ajunge departe“! Germanul nu-şi face prea multe probleme, el priveşte în juru-i cu ochii săi sinceri, albaştri, goi de german - şi pe dată străinătatea îl şi confundă cu halatul său de casă! - Iată ce vreau să spun: indiferent care ar fi adevărul în privinţa „profunzimii germane“, - între patru ochi ne putem permite poate să râdem de ea? - am face bine să continuăm a-i onora aparenta şi bunul renume, fără să ne grăbim să vindem vechea noastră reputaţie de popor profund în schimbul „tupeului“ prusac şi pentru un pumn de nisip şi haz berlinez. E o dovadă de prudenţă din partea unui popor să se lase considerat profund, neîndemânatic, blajin, onest, imprudent: aceasta ar putea fi chiar o dovadă de profunzime!
În fine: poporul german trebuie să-si onoreze renumele pe care îl are, - nu degeaba este el numit poporul înşelător, das täusche Volk.
245
S-au dus vremurile „bune, de altădată“, ele şi-au cântat cântecul de lebădă prin muzica lui Mozart; - ferice de noi, cei cărora rococoul său le mai spune ceva, că tonul său de „bună societate“, delicatul său entuziasm, plăcerea copilărească aflată în ornamentaţiile chinezeşti, politeţea inimii sale, năzuinţa lui spre toate cele graţioase, înamorate, dănţuitoare, înlăcrimate, credinţa lui meridională
mai pot isca un ecou în vreo părticică din noi! Dar vai, într-o bună zi, mai curând sau mai târziu, se va sfârşi cu asta; - însă cine ar putea pune la îndoială faptul că, şi mai curând, Beethoven va înceta să fie înţeles şi gustat! - el, cel care a fost doar acordul final al unei tranziţii stilistice, al unei rupturi stilistice şi nu, precum Mozart, acordul final al unui mare stil european care a dominat timp de secole.
Beethoven este locul de întâlnire dintre un suflet îmbătrânit şi vlăguit care se zdrobeşte neîncetat şi un suflet viitor, mult-prea tânăr, aflat mereu pe punctul de a sosi; muzica lui se scaldă în clarobscurul unei pierzanii veşnice şi al unei speranţe eterne şi extravagante, - aceeaşi Lumină în care se scălda Europa pe vremea când visa împreună cu Rousseau, dănţuia în jurul arborelui libertăţii revoluţionare şi aproape că se închina în faţa lui Napoleon. Dar cât de repede păleşte tocmai acest sentiment, cât de greu ne vine să ştim măcar câte-ceva despre el, - cât de străin răsună în urechile noastre limbajul unui Rousseau, Schiller, Shelley, Byron, limbaj prin care şi-a găsit exprimarea în cuvinte acelaşi destin european cântat de Beethoven! - Muzica germană care a urmat aparţine romantismului, adică unei mişcări care din punct de vedere istoric a fost şi mai scurtă, şi mai trecătoare, şi mai superficială decât marele antract pe care l-a constituit trecerea Europei de la Rousseau la Napoleon şi apoi la apariţia democraţiei. Weber: ce mai înseamnă astăzi pentru noi Freischutz şi Obe ron? Sau Hans Heîling şi Vampirul lui Marschner! Sau chiar Tannhäuser de Wagner! Aceasta e o muzică răsuflată, dacă nu chiar uitată. De altfel, toată această muzică romantică nici nu era îndeajuns de aristocratică. ea nu conţinea suficientă muzică pentru a-şi putea justifica existenţa în altă parte decât în teatru şi în faţa
vulgului; de la bun început, era o muzică de rangul al doilea, neluată prea mult în seamă de adevăraţii muzicieni. Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul lui Felix Mendelssohn, maestrul alcyonian care şi-a dobândit repede celebritatea şi a căzut la fel de repede în uitare, din pricina sufletului său mai uşor, mai pur, mai radios: în muzica germană el constituie un incident fericit. În ceea ce îl priveşte însă pe Robert Schumann, cel care a luat muzica în serios şi a fost luat din capul locului el însuşi în serios -
fiind cel din urmă care a pus bazele unei şcoli : nu e oare pentru noi o fericire, un fel de uşurare, un fel de eliberare faptul că astăzi acest romantism schumanian este depăşit? Schumann, refugiat în „Elveţia saxonă“ a sufletului său, pe jumătate Werther, pe jumătate Jean Paul, în mod cert lipsit de orice trăsătură beethoveniană! de orice byronianism! - muzica sa din Manfred este o nereuşită de o ininteligenţă ce merge până la injustiţie -, Schumann, cu gustul său care era în fond un gust meschin (şi anume, o înclinaţie primejdioasă, îndoit de primejdioasă în cazul unui german, spre lirismul potolit şi spre o anumită beţie sentimentală), retrăgându-se mereu în lături, ţinându-se timid la distanţă, nobil răsfăţat care se complăcea numai în savurarea bucuriilor şi durerilor anonime, un fel de fecioară, un noli me tangere dintotdeauna: în muzică acest Schumann nu constituie decât un eveniment german, nu unul european ca Beethoven sau, într-o măsură şi mai mare, Mozart, - prin el muzica germană era ameninţată de cea mai mare primejdie a sa, aceea de a nu-si mai putea adresa cuvântul sufletului Europei, de a degenera într-un şovinism ordinar.
246
- Câtă caznă presupune citirea cărţilor germane pentru cel care posedă o a treia ureche! Cu câtă
silă zăboveşte el la marginea mlaştinii ce se răscoleşte cu încetineală, scoţând la iveală sunete făr-de sonoritate, ritmuri ce nu se pricep să dănţuiască, mlaştină numită de germani o „carte“! şi ce să mai spunem de germanul care citeşte cărţi! Cât de leneş, cât de scârbit, cât de rău citeşte el! Oare câţi germani au habar şi au pretenţia să aibă habar de faptul că în orice frază bine construită se află un grăunte de artă, - artă ce trebuie ghicită de vrei să-i pătrunzi înţelesul? E suficient să te înşeli bunăoară în privinţa tempoului ei, şi pe dată fraza însăşi ajunge să fie înţeleasă greşit! A fi pe de-a-ntregul convins de importanta ritmului silabelor, a resimţi farmecul rupturii intenţionate a unei simetrii mult-prea stricte, a îndrepta o ureche subtilă şi răbdătoare înspre orişice staccato, orişice rubato, a ghici sensul succesiunii vocalelor şi diftongilor, a şti să le vezi cât de delicat şi de abundent se pot colora şi iriza, înşiruindu-se una în urma celeilalte: există oare cititor german care să fie îndeajuns de dispus să-şi asume astfel de îndatoriri, să se supună unor astfel de exigente, să-şi plece urechea la întreaga artă şi intenţie ce sălăşluieşte în limbaj? Adevărul este că, pentru aceasta, ei n-au „urechi de auzit“: astfel că cele mai puternice antagonisme de stil trec neobservate, iar măiestria cea mai subtilă
este irosită, fiind predicată surzilor. -Acestea fost-au gândurile mele în ziua în care am observat cu câtă grosolănie şi lipsă de pricepere erau confundaţi doi maeştri ai prozei, unul care, şovăitor şi distant, lasă să-i cadă cuvintele ca nişte picături ce se preling de pe bolta unei peşteri umede -
bizuindu-se tocmai pe înăbuşitul lor sunet şi răsunet-, şi un altul care îşi mânuieşte limbajul ca pe o spadă flexibilă, simţind din braţ până-n vârful picioarelor primejdioasa plăcere a lamei vibrânde şi ascuţite care dă să împungă, să şuiere, să spintece...
247
Cât de puţin are de-a face stilul german cu sonoritatea şi cu urechile ni-l arată faptul că până şi cei mai buni muzicieni ai noştri scriu prost. Germanul nu citeşte cu voce tare, pentru urechi, ci doar cu ochii: el şi-a vârât urechile în sertar. Anticii, când citeau - şi aceasta nu se întâmpla prea des -, recitau cu voce tare; de-l vedeau pe vreunul citind în şoaptă, se minunau şi se întrebau pe ascuns de temeiurile acestuia. Cu voce tare: aceasta înseamnă cu toate umflăturile, inflexiunile, schimbările de ton şi de tempo care îmbucurau publicul antic. Pe vremea aceea regulile stilului scris erau aceleaşi cu cele ale stilului oral; iar aceste reguli depindeau pe de o parte de uimitoarea cultură, de exigenţele rafinate ale urechilor şi laringelui, iar, pe de altă parte, de puterea, rezistenţa şi vigoarea plămânilor antici. În concepţia anticilor o frază este înainte de toate o totalitate fiziologică, în măsura în care ea poate fi cuprinsă printr-o singură respiraţie. Fraze ca cele întâlnite la Demostene sau la Cicero, fraze ce se umflă de două ori şi recad de două ori în decursul unei singure respiraţii: iată plăceri hărăzite anticilor, unor oameni care mulţumită propriei lor educaţii erau în stare să preţuiască virtutea, raritatea, dificultatea pe care o incumbă declamarea unei astfel de fraze: - dar noi, modernii, cei care avem respiraţia scurtă atât la propriu cât şi la figurat, noi nu avem dreptul la marile fraze! Aceşti antici erau ei înşişi mai mult sau mai puţin diletanţi în ale oratoriei, deci erau cunoscători, critici, -
prin aceasta ei îşi stimulau la maximum oratorii; la fel precum s-a întâmplat în secolul trecut când, datorită faptului că toţi italienii şi toate italiencele se pricepeau să cânte, virtuozitatea cantoului (si împreună cu ea şi arta melodiei -) ajunse pe culmile ei în Italia. În Germania însă n-a existat de fapt până mai ieri (de când un fel de elocventă de tribună îşi încearcă cu timiditate şi destulă stângăcie aripile-i fragede) decât un soi de discurs public ce se conforma aproximativ regulilor artistice: graiul
amvonului. Predicatorul era singurul din Germania care cunoştea greutatea unei silabe, a unui cuvânt, el ştia cum trebuie mânuită o frază pentru ca aceasta să lovească, să ţâşnească, să se prăvălească, să
curgă, să se reverse, el era singurul care poseda o anumită conştiinţă auditivă, o conştiinţă adeseori necurată: căci nu este lipsit de temei faptul că un german devine arareori, şi aproape întotdeauna prea târziu, un orator iscusit. Iată de ce capodopera prozei germane este totodată, şi pe bună dreptate, capodopera celui mai mare predicator al nostru: până în prezent Biblia rămâne cea mai bună carte germană. În comparaţie cu Biblia lui Luther, aproape toate celelalte cărţi sunt doar „literatură“ - şi anume, o plantă care nu a crescut în Germania şi care, din această cauză, nu a putut prinde rădăcini şi n-a izbutit să crească în inimile germane, aşa cum a făcut-o Biblia.
248
Există două feluri de genii: unul care înainte de toate creează şi vrea să procreeze, şi un altul căruia îi place să se lase fecundat şi să zămislească. La fel, printre popoarele geniale există dintr-acelea cărora le-a revenit partea feminină a gravidităţii şi tainica îndatorire a modelării, a coacerii, a desăvârşirii - grecii bunăoară au fost un astfel de popor, francezii de asemenea -; şi altele care se simt sortite să fecundeze şi să se instituie în origini ale unor noi rânduieli ale vieţii, astfel sunt evreii, romanii şi, mă întreb cu toată modestia, poate şi germanii? -popoare torturate şi extaziate de febre necunoscute, irezistibil constrânse să-şi părăsească propria matcă, înamorate şi dornice de rase străine (dintr-acelea care „se lasă fecundate“ -) şi totodată avide de dominaţie, ca toţi cei care se simt în plină potentă creatoare şi, prin urmare, înzestraţi cu „harul divin“. Aceste două feluri de genii se caută re-ciproc, la fel precum o fac bărbatul şi femeia; dar nici ele nu se înţeleg una pe cealaltă, -
asemeni bărbatului şi femeii.
249
Fiecare popor posedă o anumită tartuferie care îi este proprie şi pe care o numeşte „virtuţile sale“. - Cel mai bun-ul nostru nu-l cunoaştem, - nu-l putem cunoaşte.
250
Ce anume datorează Europa evreilor? - Multe lucruri, bune şi rele, dar mai ales unul care este cel mai bun şi totodată cel mai rău dintre toate: stilul măreţ al moralei, caracterul înspăimântător şi maiestuos al exigentelor nemărginite, al semnificaţiei nemărginite, romantismul sublim al problemelor morale - tocmai aceasta fiind partea cea mai atrăgătoare, cea mai înşelătoare, cea mai delicioasă a acelui joc de culori, ispite ale vieţii, ale cărui reflexe dogorăsc astăzi pe cerul culturii noastre europene, un cer de amurg, - ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi, artiştii şi filozofii, le datorăm pentru aceasta evreilor - recunoştinţă.
251
Există anumite condiţii care trebuie acceptate în cazul unui popor care suferă şi vrea să sufere de febra nervoasă a naţionalismului şi a ambiţiilor politice -, spiritul său va fi umbrit de nori şi perturbaţii de tot felul, pe scurt, de accese trecătoare de nerozie: ca de pildă germanii zilelor noastre, care sunt cuprinşi când de absurdul acces de galofobie, când de antisemitism, când de antipolonezism, sau de creştinismul romantic, sau de wagnerianism, sau de teutomanie, sau de prusianism (priviţi-i pe aceşti Sybel şi Treitschke, bieţi istorici cu capetele umflate de enorme bandaje -) şi de toate celelalte pâcle trecătoare care, oricum s-ar numi, înnegurează spiritul şi conştiinţa germanilor. Fie-mi cu iertare dacă, îndrăznind să zăbovesc pentru scurt timp în acest ţinut deosebit de infectat, n-am fost nici eu scutit pe de-a-ntregul de primejdia contagiunii şi am început să chibzuiesc, ca toată lumea, asupra unor lucruri cu care n-am nici în clin, nici în mânecă: cel dintâi simptom al infecţiei politice.
Problema evreiască bunăoară: ascultaţi-mă. - N-am întâlnit nici măcar un singur german căruia să-i fie pe plac evreii; şi cât ar fi de categorică respingerea antisemitismului propriu-zis, respingere exprimată de unele capete poli-tice prudente, totuşi această prudenţă şi această politică nu iau nicidecum poziţie împotriva sentimentului în sine, ci numai împotriva exceselor sale primejdioase şi mai ales împotriva expresiei dezgustătoare şi abominabile a acestui sentiment necumpătat, - în această privinţă nu ne putem face iluzii. Că Germania e cât se poate de sătulă de evrei, că stomacului german, sângelui german îi vine greu (şi îi va veni greu încă multă vreme de acum înainte) să
asimileze chiar şi acest cuantum „evreiesc“ - în vreme ce italienii, francezii, englezii au reuşit s-o facă, datorită unei capacităţi digestive mai viguroase -; aceasta este afirmarea şi expresia categorică a unui instinct general de care trebuie să se tină seama, „Nu mai lăsaţi alţi evrei să intre în ţară". Închideţi porţile în est, chiar şi în Austria!“, iată ce prescrie instinctul unui popor al cărui soi, încă debil şi nedeterminat, ar putea fi radiat şi nimicit cu uşurinţă sub influenţa unei rase mai viguroase. Or evreii sunt fără doar şi poate rasa cea mai viguroasă, cea mai rezistentă şi cea mai pură dintre toate rasele câte trăiesc azi în Europa; ei se pricep să se impună chiar şi în cele mai dezavantajoase condiţii (chiar mai bine decât în cele favorabile), aceasta mulţumită unor virtuţi a căror stigmatizare în chip de vicii
se încearcă în zilele noastre, - mulţumită mai ales unei credinţe de neclintit care n-are de ce se ruşina pusă faţă-n faţă cu „ideile moderne“; dacă se transformă, ei o fac mereu la fel precum îşi face Imperiul rus cuceririle sale, - ca un imperiu care are timp suficient, şi nu-i de azi, de ieri : şi anume, potrivit principiului „cu cât mai încet, cu atât mai bine!“ Orice gânditor care simte o responsabilitate pentru viitorul Europei va trebui să tină seama în toate proiectele privitoare la acest viitor atât de evrei cât şi de ruşi, doi dintre factorii cei mai siguri şi probabili din marele joc şi conflict al puterilor. Lucrul numit azi în Europa o „naţiune“ şi care-i mai degrabă o res facta decât o res nata (iar uneori se aseamănă ca două picături de apă cu o res ficta et picta -), este doar o realitate aflată în devenire, tânără şi deosebit de labilă, care încă nu este o rasă; şi cu atât mai puţin un aere perennius ca în cazul rasei evreieşti: aceste „naţiuni“ ar trebui deci să se ferească cu grijă de orice concurenţă şi ostilitate nechibzuită! Este limpede că dacă ar vrea - sau dacă ar fi constrânşi, cum par antisemiţii că vor s-o facă -, evreii ar putea de pe acum să cucerească preponderenta şi literalmente dominaţia asupra întregii Europe; este la fel de limpede că ei nu se străduiesc şi nu fac planuri în acest sens.
Deocamdată ei doresc şi năzuiesc mai degrabă, chiar cu o anumită insistenţă, să fie absorbiţi de Europa, să se dizolve în ea, ei sunt însetaţi să găsească în sfârşit un loc stabil în care să fie recunoscuţi şi respectaţi, fixând astfel un ţel vieţii lor nomade de „ovrei rătăcitori“ -; acestei aspiraţii şi tendinţe (care exprimă poate o anumită atenuare a instinctelor evreieşti) ar trebui să i se acorde atenţie şi să i se vină în întâmpinare: pentru aceasta ar fi poate utilă şi legitimă expulzarea din tară a scandalagiilor antisemiţi. Mă gândesc la o favorizare a acestor tendinţe cu toată prudenta posibilă, la o selecţionare, oarecum în genul celei întreprinse de nobilimea engleză. Este evident că indivizii cei mai puternici şi cei mai marcanţi ai Germaniei moderne sunt aceia care ar putea intra în relaţii cu ei fără
inconveniente, de pildă nobilii ofiţeri ai Mărcii: ar fi din mai multe puncte de vedere interesant de văzut dacă prin încrucişare nu s-ar putea cumva obţine îmbinarea artei ereditare a poruncii şi supunerii - ambele talente fiind astăzi clasice în ţinutul amintit - cu geniul banului şi al răbdării (şi, înainte de toate, cu un dram de spiritualitate, a cărei lipsă se resimte amarnic în acea regiune -). Însă
acum se cuvine să-mi contenesc vesela pălăvrăgeală teutomană şi, odată cu ea, această cuvântare solemnă: căci tocmai am atins cea mai gravă problemă a mea, „problema europeană“, în felul în care o înţeleg eu, şi anume selecţionarea unei caste noi care va trebui să cârmuiască destinele Europei.
252
Englezii aceştia - ce rasă lipsită de calităţi filozofice! Bacon reprezintă un atentat la adresa spiritului filozofic în general, iar Hobbes, Hume şi Locke, o înjosire şi depreciere valorică a noţiunii de
„filozof' pentru mai mult de un secol. Hume a fost cel împotriva căruia s-a ridicat Kant, crescând el însuşi prin aceasta; despre Locke şi-a îngăduit Schelling să spună: „je meprise Locke“; împotriva neroadei concepţii a mecaniciştilor englezi au luptat cot la cot Hegel şi Schopenhauer (laolaltă cu Goethe), cei doi inamici, fraţi de geniu ai filozofiei care, tinzând spre poli opuşi ai spiritului german, au mers în direcţii diferite, neîndreptăţindu-se unul pe celălalt aşa cum numai fraţii ştiu să se neîndreptăţească. - Ce anume îi lipseşte şi i-a lipsit dintotdeauna Angliei îl ştia prea bine acel comediant de duzină, acel retor, nesăratul şi zăpăcitul Carlyle care încerca să ascundă sub schimonoselile-i pasionate ceea ce cunoştea despre sine însuşi: ştia care sunt calităţile care îi l ipsesc -
adevărata putere a spiritualităţii, adevărata profunzime a privirii intelectuale, pe scurt, filozofia. - E
ca-racteristic pentru această rasă nefilozofică faptul că rămâne ataşată cu rigurozitate de creştinism: ea are nevoie de disciplina acestuia pentru a se „moraliza“ şi umaniza. Englezul, mai morocănos, mai senzual, mai energic şi mai brutal decât germanul, - fiind totodată şi cel mai vulgar dintre cei doi este tocmai din această cauză mai pios: lui, creştinismul îi este cu atât mai necesar. Adulmecând acest creştinism englez, nările mai sensibile pot distinge şi o mireasmă autentic britanică de spleen şi alcoolism, împotriva căreia creştinismul serveşte drept antidot, - pe bună dreptate, ca otravă mai subtilă împotriva celei mai grosolane: de fapt, în cazul popoarelor necizelate o intoxicaţie mai subtilă
