- Ce necaz! Mereu aceeaşi poveste! Odată ridicată casa, observi că ai învăţat fără să-ti dai seama un lucru pe care trebuia să-l fi ştiut înainte de a începe construcţia. Etern şi odios „Prea târziu!“ -

Melancolia lucrurilor isprăvite!...

278

- Drumeţule, cine eşti? Te văd urmându-ţi drumul, fără de sfidare şi iubire, cu privirea de nepătruns; iată-te umed şi întristat, precum sonda ce se înaltă mereu neostoită la lumină din toate abisurile - ce căutat-a colo jos? - cu pieptu-ti ce nu suspină, cu buzele-ţi ce-şi tăinuiesc dezgustul, cu mâna-ţi ce doar cu şovăială mai apucă: cine eşti? ce ai făcut? Odihneşte-te aici: acest lăcaş e ospitalier cu toţi, întremează-te! şi oricine ai fi, spune-mi: ce îţi pofteşte inima? Ce ţi-ar trebui ca să te întremezi? Spune-o doar: tot ce am, îţi va fi oferit! - „Pentru întremare? Pentru întremare? O, curiosule, ce tot spui! Dă-mi, te rog - -“ Ce să-ţi dau? Ce? spune dar! „Încă o mască! A doua!“

279

Oamenii de o tristeţe profundă se dau de gol când sunt fericiţi: ei au un fel de a se crampona de fericire de parcă ar vrea s-o zdrobească şi s-o înăbuşe, din gelozie, - ah, ei ştiu prea bine că ea le va scăpa printre degete!

280

„Jale! Jale! Dar iată! Ea dă înapoi.“ - Într-adevăr! Dar voi n-o prea înţelegeţi, dacă vă jeluiţi din pricina asta. Ea dă înapoi, dar o face precum cel ce-şi ia avânt pentru un mare salt. -

281

„Fi-voi oare crezut? - dar eu am pretenţia să mi se dea crezare: niciodată n-am cugetat prea temeinic la propria-mi persoană, iar dacă am făcut-o totuşi câteodată, aceasta s-a întâmplat foarte rar, fiind constrâns, mereu dezinteresat de «obiect» şi gata să mă abat de la «mine», mereu neîncrezător în rezultat, aceasta datorită unei suspiciuni de neînvins faţă de posibilitatea cunoaşterii de sine, suspiciune prin care am ajuns să resimt o contradictio în adjecto chiar şi în noţiunea de «cunoaştere nemijlocită» pe care teoreticienii îşi îngăduie s-o folosească: - cam asta ar fi tot ceea ce ştiu în modul cel mai neîndoielnic cu putinţă despre mine însumi. Trebuie că există în mine un fel de aversiune care mă împiedică să cred ceva precis în privinţa persoanei mele. - Se ascunde oare aici vreo enigmă'?

Pesemne că da; dar din fericire nu eu voi fi acela care s-o spargă în dinţi. - Ea vă trădează poate specia din care fac parte? - Mie nu: şi nu pot decât să mă felicit pentru asta -.“

282

„Dar ce ţi s-a întâmplat?“ - „Nu ştiu, spuse el şovăind; poate că nişte harpii au trecut peste masa mea în zbor.“ - Se întâmplă câteodată în zilele noastre că un om blând, cumpătat, discret e cuprins deodată de furie, sparge farfuria, răstoarnă masa, zbiară, tună şi fulgeră, insultă pe toată lumea- şi în cele din urmă se îndepărtează ruşinat, mâniat pe sine, - încotro? la ce bun? Pentru a sta deoparte şi a muri de foame? Pentru a se înăbuşi cu propriile-i amintiri? - Cel care posedă un suflet elevat, exigent şi care arareori îşi găseşte masa pusă şi mâncarea gătită, acela a fost dintotdeauna ameninţat de mari primejdii: astăzi această primejdie e însă uriaşă. Aruncat într-un secol gălăgios şi plebeian cu care nu vrea să mănânce din aceeaşi strachină, el poate pieri lesne de foame şi de sete sau, în caz că se va hotărî în cele din urmă să „întindă mâna“ - de pe urma unui acces de dezgust. - Fără îndoială că

fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să şadă la mese la care nu avea ce căuta; iar spiritele cele mai rafinate şi năzuroase în privinţa hranei cunosc acea primejdioasă dyspepsia care te apucă atunci când îţi cade vălul de pe ochi şi îţi dai seama cu dezamăgire ce ai în farfurie şi cine îţi sunt comesenii, -

greaţa desertului.

283

E o dovadă de subtilă şi totodată aristocratică stăpânire de sine să lauzi - presupunând că doreşti în general să lauzi numai atunci când părerile tale nu concordă cu cele ale interlocutorului: - să

procedezi altminteri ar însemna să te autoelogiezi, ceea ce este un lucru potrivnic bunului gust, - e vorba fireşte de o stăpânire de sine ce oferă semenilor plăcute prilejuri şi imbolduri de a ne înţelege greşit. Pentru a ne putea permite acest autentic lux al gustului şi moralităţii trebuie să trăim nu printre bădăranii spiritului, ci printre oameni ale căror confuzii şi erori ne amuză prin subtilitatea lor,

- sau de nu, va tre-bui să ispăşim amarnic această plăcere! - „EI mă laudă: aşadar îmi dă dreptate!“ -

această concluzie dobitocească ne distruge jumătate din viată, nouă singuraticilor, căci prin ea dobitocul se furişează în vecinătatea şi compania noastră.

284

Trăieşte într-o seninătate imensă şi orgolioasă; mereu dincolo -. Posedă-ţi pasiunile, simpatiile şi antipatiile, ori dispensează-te de ele, aceasta după bunul tău plac, descinde din înălţimi asupră-le pentru câteva ceasuri; încalecă pe ele, de parcă ai încăleca nişte cai sau, adeseori, nişte măgari: - căci trebuie să ştii să uzezi la fel de bine atât de nerozia cât şi de vâlvătaia lor. Păstrează-ţi cele trei sute de faţade; ochelarii negri de asemenea: căci sunt momente în care nimănui nu-i este îngăduit să ne poată

vedea ochii şi, cu atât mai puţin, „străfundurile“. Întovărăşeşte-te cu viciul cel ştrengar şi jovial ce se numeşte curtoazie. Rămâi stăpân asupra celor patru virtuţi, îndrăzneala, comprehensiunea, afecţiunea, singurătatea. Căci la noi singurătatea e o virtute, o înclinare sublimă şi avântată spre curăţenie care ghiceşte tot ceea ce în atingerea dintre un om şi celălalt - „în societate“ - duce inevitabil la necurăţenie. Orice comunitate sfârşeşte prin a te face într-un fel sau intr-altul, într-un domeniu sau într-altul, mai devreme sau mai târziu - „comun“.

285

Cele mai mari evenimente şi idei - dar cele mai mari idei sunt şi evenimentele cele mai mari-sunt înţelese cel mai târziu: generaţiile contemporane acestor evenimente nu ştiu să le trăiască, şi trec pe lângă ele. Lucrurile se petrec la fel ca în împărăţia stelelor. Lumina celei mai îndepărtate stele este cea care întârzie cel mai mult până să ajungă la oameni; până atunci, omul tăgăduieşte că acolo-există

vreo stea. „Câte secole îi sunt necesare unui spirit pentru a fi înţeles?“ - iată încă un criteriu cu ajutorul căruia se poate stabili o necesară ierarhie şi ceremonie: necesară atât spiritelor cât şi stelelor.

286

„Aici perspectiva e nestânjenită, iar spiritul, înălţat.“ Există însă şi oameni de soi contrar, oameni care se află şi ei în înalt, care se bucură şi ei de o perspectivă nestânjenită - dar care privesc în jos.

287

Ce este aristocratic? Ce semnificaţie are astăzi pentru noi cuvântul „aristocrat“? Prin ce se trădează, după ce poate fi recunoscut aristocratul, sub cerul acesta apăsător şi acoperit al dominaţiei plebeiene ce se instaurează şi sub ai cărui nori totul devine opac şi plumburiu? - Nu acţiunile sunt cele care îl revelează, - acţiunile sunt totdeauna echivoce, mereu de nepătruns -, nici „operele“. Printre artiştii şi savanţii zilelor noastre pot fi găsiţi destui dintr-acei care prin operele lor îşi trădează

profunda aspiraţie la aristocratism: însă tocmai această dorinţă ce tinde spre aristocratism este fundamental diferită de dorinţele sufletului aristocratic, ea fiind de-a dreptul indiciul cel mai elocvent şi cel mai primejdios al absenţei acestuia. În acest domeniu nu operele, ci credinţa este cea care are cuvântul hotărâtor, cea care stabileşte ierarhia, pentru a relua o veche formulă religioasă într-un sens nou, mai profund: o anumită certitudine fundamentală pe care un suflet aristocratic o nutreşte în privinţa lui însuşi, ceva imposibil de căutat, de găsit şi, poate chiar, de pierdut. - Sufletul aristocratic posedă respectul de sine.

288

Există oameni dăruiţi cu spirit, fie că o vreau, fie că nu; oricât s- ar suci şi s-ar învârti, oricât şi-ar acoperi cu mâinile ochii care îi trădează (- de parcă mâinile nu i-ar trăda şi ele! -): în cele din urmă

reiese întotdeauna că ei posedă un lucru pe care îl ascund şi care se numeşte spirit. Unul din cele mai subtile mijloace pentru a induce în eroare, cât se poate, cu scopul de a trece drept mai prost decât eşti

- reputaţie care în viaţa comună este de multe ori la fel de dezirabilă ca o umbrelă -, se numeşte entuziasm: laolaltă cu anexele acestuia, ca de pildă virtutea. Căci, precum spune Galiani, şi el se pricepea doar -: vertu est enthousiasme.

289

Din scrierile unui pustnic răzbat întotdeauna sunete ce amintesc de ecoul desertului, de şoaptele şi privirile speriate, circumspecte ale singurătăţii; chiar şi din cele mai violente cuvinte ale sale, chiar şi din strigătul său răzbate o manieră nouă, mai primejdioasă de a tăcea, de a trece sub tăcere. Cel care a trăit an de an, zi de zi şi noapte de noapte singur cu sufletul său, purtând cu acesta confidenţiale certuri şi dialoguri, cel care retras în peştera sa - care poate ti un labirint, dar şi o mină de aur - s-a preschimbat într-un urs de peşteră sau un căutător de comori sau un balaur păzitor de comori: înseşi ideile aceluia vor dobândi în cele din urmă o coloraţie crepusculară, un iz de pivniţă şi de mucegai, ceva incomunicabil şi respingător, care îi izbeşte pe trecători cu adierea-i rece. Pustnicul nu crede că

există filozof - presupunând că întotdeauna filozoful a început prin a fi un pustnic - care să-si fi exprimat în cărţi opiniile sale adevărate şi ultime: nu se scriu oare cărţi tocmai pentru a tăinui cele ce sălăşluiesc în adâncul sufletului? - el se va îndoi chiar şi de faptul că un filozof poate avea opinii

„ultime şi adevărate“, întrebându-se dacă nu se ascunde, dacă nu trebuie să se ascundă îndărătul fie-

cărei peşteri o altă peşteră, şi mai profundă - o lume mai vastă, mai străină, mai bogată deasupra unei suprafeţe, un străfund îndărătul fiecărui fundament, al fiecărei „fundamentări“. Orice filozofie este o superficie - aceasta-i sentinţa pustnicului: „este ceva arbitrar în faptul că el a adăstat aici, că a privit îndărăt, în juru-i, că de aici a renunţat să sape mai adânc şi a lăsat cazmaua din mână, - aici e ceva suspect“. Orice filozofie ascunde o altă filozofie; orice opinie este totodată un ascunziş. orice cuvânt - o mască.

290

Oricărui gânditor profund îi este mai mult teamă de a fi înţeles decât de a ajunge un neînţeles.

În cazul din urmă poate că vanitatea lui este cea care va suferi; însă în primul caz suferă inima, compasiunea sa care spune necontenit: „o, vai, de ce vreţi să-mi purtaţi şi voi povara?“

291

Omul, animalul complex, ipocrit, nenatural şi opac care nelinişteşte animalele mai puţin prin forţă şi mai degrabă prin şiretenia şi inteligenta sa, a inventat conştiinţa împăcată pentru a se bucura măcar o dată de sufletul său aşa cum te bucuri de ceva simplu; iar întreaga morală este o falsificare îndelungată şi îndrăzneaţă fără de care n-am putea savura nici un fel de plăcere în contemplarea sufletului nostru. Din acest punct de vedere, există probabil mai multe lucruri ce fac parte din sfera noţiunii de „artă“ decât se crede în mod curent.

292

Filozoful e un om care trăieşte, vede, aude, bănuieşte, speră, visează fără încetare lucruri extraordinare; un om împresurat de propriile-i gânduri ce vin parcă din afară, de sus sau de jos, nimerindu-l în chip de întâmplări şi trăsnete hărăzite de-a dreptul lui; un om care este poate el însuşi o furtună ce înaintează îngreuiat de noi fulgere; un om fatal împresurat întotdeauna de bubuituri, vâjâituri şi abisuri ce se cască înspăimântătoare. Un filozof: e o fiinţă care, vai, se îndepărtează

adeseori de ea însăşi, se teme adeseori de ea însăşi, - dar care e mult prea curioasă pentru a nu

„reveni“ iarăşi şi iarăşi „la sine“.

293