înşelăciunea, bucuria pe care i-o provoacă orice incertitudine şi orice echivoc, plăcerea triumfătoare de a se retrage de bunăvoie în strâmtorarea şi tainiţa unui ungher, de a privi lucrurile din imediata lor apropiere, cercetându-le doar la suprafaţă, de a le vedea mărite, micşorate, dislocate, înfrumuseţate, plăcerea secretă pe care i-o provoacă arbitrarul tuturor acestor manifestări ale puterii. În sfârşit, e vorba aici de acea predispoziţie nu lipsită de inconveniente a spiritului de a induce în eroare celelalte spirite şi de a se preface în faţa lor, acea permanentă presiune şi constrângere a unei forţe creatoare aflată în continuă metamorfoză şi fluctuaţie: prin aceasta, spiritul îşi savurează multitudinea măştilor, şiretenia şi, de asemenea, sentimentul său de siguranţă, - tocmai arta sa proteică este cea care îl protejează şi îl disimulează cu adevărat! - Această vrere de aparenţă, de simplificare, de mască, de mantie, pe scurt, de superficie - căci toate cele superficiale sunt o mantie - acţionează împotriva sublimei porniri a cunoaşterii care îl face pe om să vadă, să vrea să vadă lucrurile în profunzimea, în complexitatea, în esenţa lor: este vorba aici de un fel de cruzime a conştiinţei şi gustului intelectual pe care orice gânditor curajos îl va recunoaşte în el însuşi, presupunând că şi-a ascuţit şi şi-a întărit suficient privirea pentru a se putea scruta pe sine, presupunând că s-a deprins cu disciplina strictă şi, de asemenea, cu cuvintele aspre. El va spune „există o anumită cruzime în pornirile spiritului meu“: -
virtuoşii şi amabilii n-au decât să încerce să-l dezbare de ea! De fapt, s-ar da dovadă de mai multă
amabilitate dacă, în locul cruzimii, s-ar bârfi, s-ar şuşoti, s-ar lăuda un fel de „onestitate excesivă“, - a noastră, a spiritelor libere, foarte libere: - şi oare chiar astfel va fi formulat într-o bună zi - panegiricul nostru? Deocamdată - căci mai e vreme până atunci - suntem cei din urmă care dorim să ne împopoţonăm cu astfel de zorzoane şi franjuri de cuvinte morale: întreaga noastră trudă de până
acum ne-a dezgustat tocmai de acest gust şi de vesela lui opulentă. Ce vorbe alese, sclipitoare, zornăitoare, solemne: onestitate, dragoste de adevăr, dragoste de înţelepciune, jertfire pe altarul cunoaşterii, eroismul veridicităţii, - ele îl pot face pe fitecine să nu-şi mai încapă în piele de mândrie.
Însă noi, pustnici şi marmote, noi ne-am convins de mult, în tainiţa conştiinţelor noastre sihastre, că
această venerabilă pompă verbală aparţine şi ea vechilor găteli şi boarfe şi poleieli înşelătoare ale inconştientei vanităţi umane, că sub astfel de zugrăveli şi retuşuri măgulitoare trebuie să fie desluşit şi recunoscut acelaşi înspăimântător text primordial homo natura. A-l reintegra pe om în natură; a te înstăpâni peste numeroasele, deşartele şi exaltatele interpretări şi sensuri secundare care au fost scrijelite şi mâzgălite până acum peste acel text original homo natura; a face ca de acum înainte omul să adopte faţă de om aceeaşi atitudine pe care, călit prin disciplina ştiinţei, a adoptat-o deja faţă de cealaltă natură, a-l face să reziste cu ochi neînfricaţi de Oedip şi cu urechi astupate de Odiseu la cântecele ademenitoare ale bătrânilor păsărari metafizicieni care prea îndelung i-au murmurat în
urechi: „tu eşti mai mult! tu eşti mai mare! tu eşti de o altă origine!“ - se prea poate că aceasta e o misiune bizară şi nebunească, dar ea este o misiune - cine ar putea s-o nege! De ce ne-am ales noi această misiune nebunească? Sau, cu alte cuvinte: „de ce tocmai cunoaşterea?“ - Toată lumea ne va pune această întrebare. Iar noi, încolţiţi fiind astfel, noi, cei care ne-am pus deja de nenumărate ori aceeaşi întrebare, n-am găsit şi nu găsim răspuns mai bun decât...
231
Învăţătura ne transformă, precum se întâmplă în cazul tuturor alimentelor care nu se limitează nici ele doar la a „întreţine“ organismul -: fiziologii o ştiu asta. Însă în străfundul nostru, în „profunzime“ există
fireşte ceva cu neputinţă de instruit, un granit de fatum spiritual alcătuit din hotărâri prealabile şi răspunsuri la întrebări prealabile, selecţionate. Orice problemă cardinală se izbeşte de un nestrămutat
„aşa sunt eu“: în legătură cu bărbatul şi femeia, de pildă, un gânditor nu-şi poate schimba părerea, el poate doar să şi-o definitiveze, - să descopere până la capăt acele lucruri asupra cărora îşi
„consolidase“ în prealabil concepţia. Pentru moment se găsesc soluţionări care mai ales nouă ne inspiră o mare încredere; de acum înainte ele vor fi numite poate „convingerile“ noastre. Mai târziu -
vom vedea în ele doar nişte urme pe calea ce duce spre cunoaşterea de sine, indicatoare ce ne ghidează
înspre problema care suntem noi înşine, - sau, mai bine zis, înspre marea neghiobie care suntem noi înşine, înspre fatumul nostru spiritual, înspre acel lucru ineducabil de acolo, din „profunzime“. - După
aceste amabilităţi pe care mi le-am adresat din plin mie însumi, îmi va fi poate îngăduit să spun pe şleau câteva adevăruri despre „femeia în sine“: presupunând că se mai poate şti de acum înainte în ce măsură sunt ele - adevărurile mele.
232
Femeia doreşte să-şi cucerească independenţa: pentru aceasta, ea se porneşte să-i lămurească pe bărbaţi în privinţa „femeii în sine" - iată unul dintre cele mai funeste progrese pe calea urâţirii generale a Europei. Câte şi mai câte nu vor să scoată la iveală aceste neîndemânatice încercări de ştiinţificitate şi exhibiţionism feminin! Femeia are atâtea temeiuri pentru a se ruşina! În ea e atâta pedanterie, superficialitate, sâcâială şcolărească, îngâmfare meschină, desfrânare meschină şi lipsă de modestie meschină - uitaţi-vă numai la comportamentul ei faţă de copii -, toate acestea fiind de fapt înăbuşite şi înfrânate până acum mai ales prin teama faţă de bărbat. Vai de noi dacă într-o bună zi
„eternul plictis feminin“ - şi se găseşte din belşug! - se va încumeta să iasă la iveală! Vai, dacă femeia va începe să se dezveţe radical şi principial de subtilitatea şi arta ei, arta gratiei, a jocului, a alungării grijilor, a alinării, a nepăsării, când îşi va uita delicata disponibilitate de a răspunde plăcutelor dorinţi!
Se fac de pe-acum auzite voci feminine care, pe sfântul Aristofan! ne umplu de spaimă; pe un ton ameninţător şi cu o francheţe medicală, ni se aduce la cunoştinţă ce anume pretinde înainte de toate şi la urma urmei femeia din partea bărbatului. Nu-i oare aceasta dovada celui mai prost gust, că femeia se pregăteşte astfel să se iniţieze în ştiinţă? Până în prezent, din fericire, astfel de clarificări erau treburi bărbăteşti, privilegii ale bărbaţilor ele se discutau „între noi, bărbaţii“; citind toate cele scrise de femei despre „femeie“, ne putem întreba în cele din urmă, cu o doză bună de neîncredere, dacă
femeia vrea oare într-adevăr să se clarifice asupra ei însăşi - şi dacă o poate voi... În cazul în care femeia nu-şi caută prin aceasta o nouă găteală - căci găteala face parte, nu-i aşa, din eternul feminin?
- ei bine, în-seamnă că ea vrea să inspire teamă: - sau să obţină poate dominaţia. Dar nu încape nici o îndoială, ea nu vrea adevărul: ce-i pasă femeii de adevăr! Nu există nimic m străin, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decât adevărul, - marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenta şi frumuseţea. S-o recunoaştem, bărbaţilor: în femeie noi preţuim şi iubim tocmai această artă, tocmai acest instinct: noi, cei care o ducem greu şi care ne găsim alinarea lângă aceste fiinţe ale căror mâini, priviri şi gingaşe nebunii fac ca seriozitatea, gravitatea şi profunzimea noastră să ne pară tot pe atâtea rătăciri. În sfârşit, mă întreb: a recunoscut vreodată o femeie profunzimea unei inteligenţe feminine, justeţea unui sentiment feminin? şi nu-i oare adevărat că, privind lucrurile în mare, „femeia“ a fost mai cu osebire desconsiderată tocmai de către femei - şi nici pe departe de către noi? - În ceea ce ne priveşte, noi bărbaţii am dori ca femeia să înceteze de a se mai compromite prin clarificarea ei: din grijă faţă de bărbaţi şi din cruţare faţă de femei s-a întâmplat că biserica a decretat: mulier taceat in ecclesia! În folosul femeii s-a întâmplat că Napoleon a dat de înţeles mult-prea elocventei Madame de Staël: mulier taceat in politicis! - iar eu îl consider un adevărat feminist pe cel care le strigă astăzi femeilor: mulier taceat de muliere!
233
E un indiciu al corupţiei instinctelor - nemaivorbind despre faptul că este şi un indiciu al prostului gust -, când o femeie o invocă tocmai pe Madame Roland sau pe Madame de Staël sau pe Monsieur George Sand, de parcă ele ar constitui un argument în favoarea „femeii în sine“. În ochii bărbaţilor, mai sus amintitele sunt trei femei comice în sine - nimic mai mult! - ele fiind de-a dreptul cele mai bune contraargumente involuntare împotriva emancipării şi suveranităţii feminine.
234
Prostia în bucătărie; femeia în chip de bucătăreasă; îngrozitoarea nechibzuinţă cu care se asigură hrănirea familiei şi a capului ei! Femeia nu cunoaşte importanta mâncării: şi vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi fost o creatură gânditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gătitului marile legi fiziologice, şi ar fi anexat arsenalului ei şi arta tămăduirii! Bucătăreasa lipsită de har-absenţa totală a raţiunii în bucătărie a fost cea care a întârziat şi a prejudiciat cel mai mult evoluţia omului: nici în zilele noastre situaţia nu e mai bună. - Aviz fetelor mari.
235
Există întorsături de frază şi sclipiri ale spiritului, există sentinţe în care, prin intermediul câtorva cuvinte puţine la număr, se cristalizează pe neaşteptate o întreagă civilizaţie, o întreagă
societate. Astfel sunt bunăoară cuvintele spuse întâmplător de Madame de Lambert fiului ei: „mon ami, ne vous permettez jamais que des folies qui vous feront grand plaisir!“ - în treacăt fie zis, iată
vorba cea mai maternă şi mai înţeleaptă din câte au fost adresate vreodată unui fiu.
236
Felul în care Dante şi Goethe au gândit în privinţa femeilor - unul cântând ella, guardava suso, ed io în lei, celălalt traducând acest vers prin das Ewig-Weibliche zieht uns hinan: nu mă îndoiesc că
această credinţă stârneşte protestele tuturor femeilor de origine aleasă, căci ele gândesc aşijderea în privinţa Eternului - masculin...
237ŞAPTE PANSEURI DE FEMEIE
De pregeţi mult la a lui dorinţă, îl vezi târâs, în suferinţă!
E vârsta, vai! dar ale ştiinţei brate dau puteri virtutii slabe.
Scumpetea-n vorbă, negre veşminte - dau femeii multă minte.
Că-s fericită, mulţumesc, dar cui? Lui Dumnezeu - şi croitorului.
Tânăr: o peşteră-nflorată. Bătrân: un balaur se-arată.
Glezne fine, nume de neam, şi chiar bărbat - ce-aş vrea să-l am!
Vorbă scurtă, sens profund - măgăriţa cade-n fund!
