„ideile moderne“ şi pe care, din această cauză, nouă, celor din ziua de azi, ne vine greu s-o resimţim şi chiar s-o dezgropăm, s-o descoperim. - Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de al doilea tip de
morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriţii, oprimaţii, suferinzii, robii, şi chiar cei nedecişi şi istoviţi de ei înşişi se îndeletnicesc cu morala: care va d oare numitorul comun al evaluărilor lor morale? Probabil că ele vor exprima o suspiciune pesimistă faţă de condiţia umană în totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolaltă cu condiţia sa. Sclavul priveşte cu invidie virtuţile celor puternici: el este sceptic şi suspicios, posedând chiar un rafinament al bănuielii faţă de tot acel „bun“
preţuit de cei puternici -, el încearcă să se convingă că nici măcar fericirea acestora nu este autentică.
Dimpotrivă, calităţile menite să uşureze existenţa suferinzilor sunt evidenţiate şi scăldate în lumină: sclavul preţuieşte compătimirea, mâna serviabilă şi săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea-, căci acestea sunt calităţile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existentei. Morala sclavilor este esenţialmente o morală a utilităţii. Acesta-i locul de obârşie al vestitului antagonism dintre „bun“ şi „rău“: - rău este considerat cel puternic şi primejdios, cel care inspiră teamă, cel care posedă subtilitate şi vigoare, nelăsând teren dispreţului. Aşadar, potrivit moralei sclavilor, „răul“ este cel care inspiră teamă; în morala stăpânilor, dimpotrivă, cel care inspiră teamă şi vrea să inspire teamă este de-a dreptul „bunul“, în vreme ce omul „stricat“ este considerat demn de dispreţ. Antagonismul atinge apogeul în momentul în care, conform logicii moralei sclavilor, se ajunge în cele din urmă până acolo încât chiar şi noţiunii de om „bun“ i se ataşează un dram de desconsiderare - oricât de uşoară şi binevoitoare ar fi aceasta, căci cel bun, potrivit felului de a gândi al sclavilor, este în orice caz un om inofensiv: el este blajin, uşor de păcălit, poate cam prostuţ, într-un cuvânt un bonhomme. Pretutindeni unde morala sclavilor prevalează, limbajul prezintă tendinţa de a apropia sensurile cuvintelor „bun“ şi „prost“. - În fine, o ultimă
deosebire fundamentală: pe cât de inevitabil năzuinţa de libertate, instinctul fericirii şi varietatea rafinată a sentimentelor de libertate aparţin moralei şi moralităţii sclavilor, la fel de simptomatic şi regulat apar arta şi exaltările în manifestarea respectului şi a devotamentului în cadrul unui mod de a gândi şi de a preţui aristocratic. - De acum va fi lesne de înţeles de ce iubirea în chip de pasiune -
specialitatea noastră europeană - este evident de origine aristocratică: după cum se ştie, ea este invenţia cavalerilor-poeţi provensali, oameni minunaţi şi ingenioşi ai lui gai saber, cărora Europa le datorează atât de mult, poate chiar şi propria-i existentă.
261
Printre lucrurile care pentru un aristocrat sunt poate cel mai greu de înţeles se numără şi vanitatea: el va fi tentat să-i nege existenta, chiar şi atunci când alţii sunt convinşi că o ţin strâns cu ambele mâini. Pentru el problema care se pune este aceea de a-şi reprezenta fiinţe care încearcă să
provoace în semeni o părere bună în privinţa lor, părere pe care nu o au despre sine - şi deci nici nu o
„merită“ -, urmând ca apoi să creadă ei înşişi în această părere bună. Aceasta îi va apărea aristocratului ca fiind o atitudine atât de lipsită de gust şi de respect de sine, şi de o absurditate atât de barocă, încât va avea tendinţa să considere vanitatea o excepţie şi s-o pună la îndoială în majoritatea cazurilor. El va spune bunăoară: „eu pot să mă înşel în privinţa propriei mele valori şi să pretind totuşi ca ea să-mi fie recunoscută de ceilalţi aşa cum o apreciez eu, - însă aceasta nu e vanitate (ci înfumurare sau, cum este numită adeseori, „umilinţă“, „modestie“). Sau va spune: „mă pot bucura dintr-o mulţime de cauze de părerea bună pe care o au ceilalţi despre mine, poate pentru că îi respect şi îi iubesc, şi bucuriile lor sunt şi bucuriile mele, poate şi pentru că buna lor părere îmi confirmă şi îmi întăreşte propria părere bună despre mine însumi, poate pentru că părerea bună a altora, chiar dacă eu nu o împărtăşesc, îmi aduce totuşi avantaje sau promite să mi le aducă, - dar toate acestea nu sunt vanitate.“ - Aristocratul izbuteşte doar prin constrângere, respectiv cu ajutorul istoriei, să-si reprezinte faptul că din timpuri imemoriale, în toate păturile sociale cât de cât dependente, omul obişnuit n-a avut mai multă valoare decât aceea care i se atribuia: - nefiind obişnuit să-si acorde el însuşi vreo valoare, nu şi-a atribuit nici el vreo altă valoare în afară de aceea pe care i-o atribuiau stăpânii (a crea valori este un drept eminamente seniorial). Faptul că şi în zilele noastre omul de rând continuă să aştepte mai întâi părerea pe care ceilalţi o au despre el şi se supune apoi instinctiv acestei păreri, trebuie probabil considerat ca fiind rezultatul unui atavism monstruos: această părere nu trebuie să fie neapărat o părere „bună“, ea poate fi chiar şi una rea, nedreaptă (gândiţi-vă, de pildă, la majoritatea aprecierilor şi subaprecierilor pe care femeile credincioase se învaţă să le nutrească prin duhovnicii lor despre ele însele, la fel precum o face creştinul în general prin biserica sa). Fapt este că
în prezent, ca urmare a lentei înălţări a ordinii democratice (şi a cauzei acesteia, amestecarea sângelui stăpânilor cu cel al sclavilor), tendinţa iniţial aristocratică şi rară de a-ţi atribui o anumită valoare şi de „a gândi de bine“ despre tine este din ce în ce mai mult încurajată şi răspândită: însă acestei tendinţe i s-a împotrivit din toate timpurile o înclinaţie mai veche, mai răspândită şi mai profund înrădăcinată, - iar în fenomenul „vanitate“ această înclinaţie mai veche se înstăpâneşte asupra celei mai recente. Vanitosul se bucură de orice părere bună exprimată la adresa lui (făcând cu totul abstracţie de criteriile utilităţii acesteia, precum şi de adevăr şi falsitate) şi suferă din pricina tuturor părerilor defavorabile: căci el se supune amândurora, el simte că le este supus în virtutea acelui
străvechi instinct de subordonare care se manifestă în fiinţa sa. - „Sclavul“ din sângele vanitosului, un rest din şiretenia sclavului - şi cât de mult „sclav“ a mai rămas în femeie, de pildă -, este cel care caută
să ne ispitească să ne facem o părere bună despre el: şi tot sclavul este acela care se şi prosternează în faţa acestor păreri, de parcă nu el ar fi fost cel care le-a suscitat. - S-o spunem încă o dată: vanitatea este un atavism.
262
O specie ia fiinţă, un tip se consolidează şi devine puternic în cursul îndelungatei lupte împotriva condiţiilor defavorabil e şi constante în esenţă. Dimpotrivă, experienţa crescătorilor ne arată că speciile cărora li se acordă o alimentaţie supraabundentă şi un plus de protecţie şi îngrijire în general vor manifesta în curând o puternică înclinaţie pentru variaţia tipului, dând naştere unui mare procent de ciudăţenii şi monstruozităţi (şi unor vicii monstruoase, de asemenea). Să examinăm puţin o comunitate aristocratică, de pildă un Polis al Greciei antice sau Veneţia - ca pe o organizaţie, voluntară sau involuntară, care are ca scop selecţia: se află aici oameni, unul lângă celălalt, depinzând de ei înşişi, care caută să-şi impună propria specie, pentru că ei trebuie să se impună cu orice preţ, dacă nu doresc să se expună îngrozitoarei primejdii de a fi exterminaţi. Lipseşte aici îngrijirea, belşugul, ocrotirea care favorizau variaţia; trebuie să supravieţuiască specia în sine care, în lupta permanentă cu vecinii şi cu asupriţii răzvrătiţi sau pe cale de răzvrătire, se poate impune şi perpetua mulţumită durităţii, uniformităţii, simplităţii formei sale. Experienţa cea mai variată o învaţă care sunt principalele calităţi cărora le datorează supravieţuirea şi triumful până acum, în pofida tuturor zeilor şi oamenilor: va numi aceste calităţi virtuţi, mărginindu-se să le cultive exclusiv pe ele. şi o va face cu duritate, o duritate intenţionată; orice morală aristocratică este intolerantă în privinţa educaţiei tineretului, a condiţiei femeii, a moravurilor conjugale, a relaţiilor dintre bătrâni şi tineri, a legilor penale (acestea din urmă vizându-i doar pe cei care se îndepărtează de specie): ea va clasifica până şi intoleranţa în rândul virtuţilor, numind-o „justiţie“. Un tip cu trăsături mai puţin numeroase, dar puternic accentuate, un soi
de oameni se' veri, războinici, taciturni şi precauţi, închişi şi rezervaţi (si ' în acelaşi timp deosebit de sensibili la farmecele şi acele nuances ale vieţii de societate) va ajunge astfel să se consolideze, indiferent de succesiunea generaţiilor; lupta permanentă cu condiţiile defavorabile mereu identice este, după cum am mai spus, obârşia consolidării şi întăririi unui anumit tip. Însă în cele din urmă apare pe neaşteptate o situaţie favorabilă, tensiunea cumplită cedează; poate că nu mai există duşmani printre vecini, iar mijloacele de existentă şi chiar plăcerile existentei se oferă din abundentă. Dintr-o , singură lovitură, lanţul şi constrângerea vechii discipline sunt rupte: ea nu se mai simte necesară, indispensabilă existenţei, - chiar dacă ar dori să persiste, ar putea s-o facă doar sub forma unui lux, a unui gust arhaizant. Variaţia, fie în chip de distanţare de tipul original (spre un tip mai elevat, mai rafinat, mai rar), fie în chip de degenerare şi monstruozitate, se etalează de îndată în cea mai mare opulentă şi splendoare, individul cutează să-şi exprime individualitatea şi să se detaşeze.
În acest moment crucial al istoriei apare o floră minunată, variată, adeseori încâlcită şi bălţată, amintind de jungla virgină şi înălţată înspre cer, un fel de tempo tropical al rivalităţii şi zelului dezvoltării, iar concomitent eu aceasta, colosale pieiri şi nimiciri ca urmare a egoismelor ce se opun cu violenţă, gata să explodeze în crâncena lor luptă „pentru soare şi lumină“, morala anterioară
neimpunându-le vreo limită, vreo frână, vreun menajament. Însăşi această morală a fost cea care a produs imensa acumulare de energie, cea care a întins arcul într-un mod atât de ameninţător: - de-acum ea este, ea va fi „depăşită“. S-a atins punctul primejdios şi neliniştitor în care viaţa, mai vastă, mai complexă, mai amplă, depăşeşte pragul vechii morale; „individul“ se vede silit să-si promulge o legislaţie proprie, să-şi născocească propriile sale meşteşuguri şi vicleşuguri pentru a se conserva, înălţa şi elibera pe sine. Pretutindeni se fac auzite noi „De ce“-uri, noi „Cu ce“-uri, nu mai există nici un fel de formule comune, neînţelegerea umblă braţ la braţ cu desconsiderarea, decadenţa, corupţia, năzuinţele cele mai sublime se încâlcesc într-un nod oribil, geniul rasei se revarsă din toate cornurile abundenţei Binelui şi Răului, primăvara şi toamna apar într-o funestă simultaneitate, pline de noi farmece şi văluri proprii unei depravări juvenile, inepuizate, neobosite. Şi se arată iar primejdia, mama moralei, marea primejdie, strămutată de astă dată în fiinţa individului, în vecin şi în prieten, pe stradă, în propriul copil, în propria inimă, în cele mai intime şi mai tainice unghere ale dorinţei şi voinţei: ce credeţi că vor propovădui filozofii moralei care îşi fac apariţia în această perioadă? Aceşti ageri observatori gură-cască vor descoperi apropierea sfârşitului, şi că toate lucrurile din jurul lor sunt corupătoare şi corupte, că nimeni şi nimic nu va mai apuca ziua de poimâine, cu excepţia unui singur soi de oameni, incurabilii mediocrii. Numai mediocrii au şanse de a se perpetua, de a se reproduce, -
ei sunt oamenii viitorului, singurii supravieţuitori; „fiţi la fel ca ei! deveniţi mediocri!“, iată unica morală care mai are vreun sens şi mai găseşte ascultare de acum înainte. - Însă această morală a mediocrităţii e greu de propovăduit! - căci nu poate mărturisi niciodată ce este şi ce doreşte de fapt! ea
trebuie să vorbească despre măsură şi demnitate şi datorie şi dragoste de semeni, si-i va veni cam greu să-şi ascundă ironia!
263
Există un instinct al rangului care este deja, mai mult decât orice altceva, indiciul unui rang înalt; există un gust a l nuanţelor respectului care vădeşte o origine distinsă şi habitudini aristocratice.
Fineţea, bunătatea şi elevaţia unui suflet sunt puse la grea încercare în momentul în care pe lângă el trece ceva de prim rang, un lucru care n-a fost încă pus la adăpost prin grija autorităţilor de familiarităţile indiscrete şi neîndemânatice: ceva neconturat, nedescoperit, ispititor, învăluit şi travestit de bunăvoie, un fel de piatră de încercare însufleţită care îşi urmează drumul. Cel care practică investigarea sufletelor, în chip de a sa îndatorire ' şi îndemânare, se va folosi tocmai de acest meşteşug sub diversele sale forme pentru a determina valoarea ultimă a unui suflet, ierarhia imuabilă
şi înnăscută din care acesta face parte: el îi va pune la încercare instinctul respectului. Difference engendre haine: vulgaritatea câte-unei naturi iese brusc la iveală, ca o ţâşnitură de apă murdară, la trecerea convoiului purtând în braţe vreun vas sfinţit, vreun giuvaier scos din scrinuri ferecate, vreo carte însemnată cu pecetea marelui destin; dimpotrivă, o amuţire involuntară, o şovăială a privirii, o domolire a tuturor gesturilor este însemnul unui suflet care simte apropierea celor mai venerabile lucruri din lume. Felul în care s-a menţinut în Europa până în zilele noastre respectul faţă de Biblie este poate cel mai bun exemplu de disciplină şi rafinament al moravurilor pe care Europa le datorează
creştinismului; astfel de cărţi profunde, de o supremă importantă, necesită protecţia unei autorităţi tiranice exterioare pentru a-si putea dobândi acea durabilitate milenară trebuincioasă epuizării şi dezlegării lor. Poate fi considerată o mare reuşită dacă prin educaţie li s- a inoculat în sfârşit maselor largi (superficialilor şi intestinelor prea iuti la digestie) sentimentul că nu le e îngăduit să se atingă de orice; că există simţăminte sacre în faţa cărora ele trebuie să-şi scoată încălţările şi să-şi ţină la distanţă mâinile murdare, - aceasta fiind oarecum cea mai înaltă treaptă a umanizării la care ele pot ajunge. Dimpotrivă, în cazul aşa-numiţilor instruiţi, adepţii „ideilor moderne“, nimic nu este poate mai dezgustător ca neruşinarea, neobrăzarea ochilor şi mâinilor lor cu care ating, ling şi pipăie toate lucrurile; şi se prea poate să în popor, mai ales printre ţărani, găseşti în zilele noastre mai multă
distincţie relativă a gustului şi tactului în privinţa respectului decât în lumea galantă a spiritului, în rândul cititorilor de gazete şi al instruiţilor.
264
Din sufletul unui om nu pot fi şterse acele lucruri care au constituit obiectul celor mai dragi şi mai constante preocupări ale strămoşilor săi: fie că aceştia au fost oameni harnici şi strângători, simple accesorii ale unei mese de scris sau ale unei case de bani, modeşti şi burghezi în dorinţele lor, şi la fel de modeşti în virtuţile lor; fie că erau dintr-acei care au trăit cu obişnuinţa de a porunci din zori şi până-n noapte, amatori de plăceri brutale şi, pe lângă acestea, de îndatoriri şi responsabilităţi poate şi mai brutale; fie că şi-au sacrificat vreodată vechi privilegii bazate pe origine sau pe avere pentru a-şi închina întreaga viaţă credinţei lor, - „dumnezeului“ lor- oameni cu o conştiinţă implacabilă şi delicată, care roşeşte în faţa oricărui compromis. În ciuda aparentelor, este cu desăvârşire imposibil ca un om să nu îşi poarte în trup calităţile şi preferinţele părinţilor şi străbunilor. Iată, aceasta e problema rasei. Cele cunoscute despre părinţi ne îngăduie să tragem concluzii în privinţa copilului: o anumită necumpătare detestabilă, o invidie tăinuită, o manieră grosolană de autoîndreptăţire - trei trăsături care laolaltă au caracterizat în toate timpurile tipul plebeian -, acestea se transmit cu siguranţă copilului, precum sângele stricat; chiar şi prin cea mai bună educaţie şi cultură s-ar obţine doar o amăgire în privinţa unei astfel de eredităţi. - şi ce altceva îşi propune astăzi educaţia şi cultura?
În epoca noastră deosebit de populară, vreau să spun deosebit de plebeiană, „educaţia“ şi „cultura“
trebuie să fie esenţialmente arta de a amăgi, - de a induce în eroare în privinţa originii, a moştenirii plebeiene transmise trupului şi sufletului. Un educator care ar propovădui în zilele noastre veridicitatea înainte de toate, îndemnându-şi necontenit elevii „fiţi sinceri! fiţi naturali! arătaţi-vă aşa cum sunteţi!“ - mai devreme sau mai târziu chiar şi un astfel de măgar virtuos şi candid s-ar vedea nevoit să recurgă la furca lui Horaţiu, pentru ca naturam expellere: şi care ar fi rezultatul? „Plebea“
usque recurret.
265
Cu riscul de a indispune nişte urechi inocente, vreau să arăt că egoismul aparţine esenţei sufletului aristocratic, şi mă refer la credinţa de nezdruncinat potrivit căreia nişte fiinţe „ca noi“ au absolută trebuinţă de alte fiinţe care să li se supună şi să se jertfească pentru ele. Sufletul aristocratic îşi acceptă egoismul ca pe o stare de fapt, fără să-şi pună nici cea mai mică întrebare, fără să resimtă
nici un sentiment de duritate, de constrângere, de arbitrariu, ci mai degrabă ca pe un fenomen ale cărui temeiuri trebuie să se afle în legea primordială a lucrurilor: - dacă ar căuta să denumească într-un fel acest sentiment, ar spune că „este justeţea însăşi“. În anumite situaţii, care îl fac la început să
şovăie, îşi mărturiseşte că există oameni care au drepturi egale cu el; din momentul în care s-a lămurit în privinţa acestei probleme a rangului, se mişcă neşovăielnic în cercul acestor semeni şi egali, manifestând faţă de ei aceeaşi pudoare şi acelaşi respect delicat pe care şi-l acordă sieşi, -potrivit unei înnăscute mecanici celeste pe care o cunosc toate astrele. Această fineţe, această reţinere în relaţiile cu cei de o ' seamă cu el este o prelungire a egoismului său - toate stelele 'sunt asemenea egoiste-: el îşi respectă propria persoană în ceilalţi şi în drepturile pe care le acordă lor, fără să se îndoiască de faptul că schimbul de onoruri şi drepturi face parte şi el din condiţia firească a lucrurilor, în chip de esenţă a tuturor relaţiilor. Sufletul aristocratic dă la fel precum ia, mânat de instinctul pasionat şi susceptibil al răsplăţii pe care îl poartă în străfundurile sale. Noţiunea de „îndurare“ n-are nici sens, nici aromă
inter pare; se prea poate că există un chip sublim de a lăsa să se reverse asupră-ti daruri de sus, pentru a le sorbi apoi însetat strop cu strop: dar sufletul aristocratic nu e înzestrat pentru această artă
şi atitudine.
Egoismul său este cel care îl împiedică: în general, lui nu-i place să privească în „sus“, - ci drept î nainte, orizontal, domol, sau în jos: - căci el se ştie în înalt.
266
„Poate fi stimat cu adevărat doar cel care nu se caută pe sine însuşi“ - Goethe către consilierul Schlösser.
