aievea oboseala. Îl dureau picioarele, şi genunchii parcă-i erau străini. Se dezvăţase de marşuri şi azi a umblat atât de mult. Părul îi era ud şi de sub casca înfierbântată i se scurgeau pe tâmple şiroaie.
Scoase casca din cap fiindcă îl strângea de n-o mai putea răbda. O
luă de cureluşă, cu mâna stângă, legănând-o în ritmul paşilor.
Deodată casca se lovi de ceva, cu zgomot metalic. Apostol se opri mirat. Pipăi. Un trunchi de brad, răşinos, încât îşi murdări degetele...
Şi iar sârmă ghimpată... Trei rânduri, cu împletituri dese... Bologa se tulbură. A nimerit tocmai cărarea pe care umblă patrulele care cercetează valea dintre liniile vrăjmaşe. Dacă s-ar întâlni pe aici cu vreo patrulă de recunoaştere... O clipă se gândi să se întoarcă înapoi până unde se isprăveşte gardul de sârmă şi acolo să coboare în vale, să-şi piarză urmele. În pădure ar putea chiar aştepta să se facă
ziuă... ferit şi adăpostit... Totuşi, îşi continuă drumul ca şi cum gândul de întoarcere ar fi privit pe altcineva, nu pe el.
Cărarea ocoli iar un picior de stâncă şi Apostol Bologa se ciocni piept în piept cu un om care, sărind brusc înapoi, strigă înfundat:
― Halt! Wer da?
Lui Apostol i se păru cunoscut glasul şi răspunse:
― Offizier...
Urmă o tăcere scurtă, gâtuită. Ochii lui Bologa sfredeleau întunericul cu priviri curioase. Apoi deodată, dintr-o lampă electrică
de buzunar, ţâşni o suliţă de lumină albă şi glasul de adineaori răsună iar, mai limpede, cu mirare şi satisfacţie:
― A, Bologa!...
Acum Apostol recunoscu glasul lui Varga şi, sub casca ce licărea în reflexele razelor, îi zări şi ochii rotunzi ca două mărgele de sticlă
neagră. Şi în aceeaşi clipă, se cutremură ca un lunatic care s-ar fi deşteptat din somn pe marginea unei prăpăstii.
Locotenentul Varga şovăi câteva secunde, mormăind. În dreapta lui, ţeava revolverului tremura cu gura spre Bologa. Pe urmă strigă
cu o voce ca o lamă de cuţit ce pătrunde în carne vie:
― Ia-i armele, caporal!
Din spatele lui Varga ieşi un soldat pirpiriu. Apostol murmură
leneş:
― N-am arme...
Omul se opri la doi paşi. Varga sâsâi nerăbdător, furios:
― Caporal, percheziţie corporală!
Apostol nu mai zise nimic. Mâinile soldatului pipăiră buzunarele, repede, speriate.
― Trăiţi, don' locotenent, n-are...
― Patru oameni la escortă! strigă iar Varga, sec, rece. Caporalul rămâne la urmă!
Apostol Bologa se lipi cu spatele de stâncă, să facă drum locotenentului. In trecere Varga se întoarse cu faţa spre Apostol care-i simţi respiraţia aspră, tăioasă, înţepătoare.
Apoi fâşia de lumină muri în potopul de întuneric...
CARTEA A PATRA
1
Apostol Bologa mergea liniştit, parc-ar fi scăpat de toate grijile.
Sudorile i se uscaseră pe faţă şi pe gât. Îi trecu prin minte c-ar putea răci şi îşi puse casca în cap potrivindu-şi bine cureluşa sub bărbie.
Se gândea la gardul de sârmă ghimpată, îi era frică să nu se zgârie, şi nu mişca deloc braţul drept. Privea numai înainte, cu capul sus, cu ochii mari sorbind numai întuneric. În spate auzea gâfâiri obosite şi uneori câte-un clinchet de armă. În faţa lui păşea un soldat mărunt, iar peste casca soldatului zărea silueta lui Varga, mai neagră decât bezna. Mereu atingea cu botul cizmelor călcâiul soldatului şi mereu voia să-i ceară iertare, dar nu-şi putea descleşta fălcile să
vorbească. De altfel nici o şoaptă nu mai şoptea nimeni ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi nici nu se va întâmpla. Numai când desluşea silueta locotenentului, în sufletul lui Apostol scotea capul veşnic acelaşi cuvânt, ca un cadavru la marginea apei:
"În sfârşit... În sfârşit..."
Simţea o uşurare ciudată, întocmai ca după o primejdie mare trecută cu bine. Drumul i se părea mai uşor înapoi, la deal, de cum fusese înainte, la vale. Numai vremea nu se clintea din loc, parcă o mână grea ar fi oprit minutarele ceasului ceresc.
Într-un târziu trosniră câteva împuşcături, aproape, în faţă.
Zgomotul se prelungi cu ecouri din ce în ce mai moi.
"Am ajuns!... Slavă Domnului!" îşi zise Bologa, ca şi când pocnetele de arme i-ar fi vestit bucurie.
Dar bucuria i se înecă pe dată într-un noian de gânduri dezmorţite de ecourile împuşcăturilor. Îşi dădu seama că a fost prins pe când voia să treacă dincolo şi se spăimântă. În aceeaşi vreme îşi imputa că a plecat fără măcar să chibzuiască ce face şi chiar fără
