― Ai venit de mult?... Trebuia să-mi spui... Excelenţa a întrebat de trei ori de tine...
Dispăru, mititel, pe uşă şi, peste trei secunde, îl introduse în biroul generalului, cu perdelele lăsate şi lampa, în tavan, aprinsă.
Generalul Karg se plimba mulţumit, cu mâinile la spate, cu o ţigară de foi între dinţi, slobozind rotocoale albastre. Avea faţa cam buhăită, ca după un somn lung, cu visuri plăcute. Aghiotantul se strecură la masa de scris şi începu să claseze nişte hârtii. Generalul mai măsură de două ori odaia, parcă şi-ar fi pregătit un discurs, apoi, cu două degete, scoase ţigara din gură şi se opri înaintea lui Apostol. Îl privi câteva clipe, încruntă din sprâncene şi vorbi declamator, dar fără asprime, întocmai ca odinioară, în tren:
― Te-am numit la Curtea Marţială în locul celui bolnav...
bineînţeles provizoriu, fiindcă nu-mi place să descompletez serviciile frontului pentru... din principiu... Azi însă Curtea Marţială a devenit tot atât de importantă ca şi biroul de informaţii, de pildă. Poate chiar mai importantă, căci până ce nu vom distruge nesiguranţa în spate, luptătorii nu vor avea nici o siguranţă în faţă!... Nu doresc să-ţi dau instrucţii şi nici să te îndemn să-ţi îndeplineşti cu sfinţenie obligaţiile reglementare în noua însărcinare. Te-am chemat la raport numai să-ţi atrag atenţia asupra însemnătăţii covârşitoare ce o are în clipele acestea justiţia militară în legătură cu mersul războiului!... Da... Din nenorocire, şi spre ruşinea noastră, s-au ivit aici, în ultimul timp,
numeroase cazuri triste printre civilii care ne înconjoară... Cazurile acestea sunt mult mai periculoase decât duşmanul cu care ne luptăm cavalereşte, faţă în faţă... Împotriva spionilor şi trădătorilor din sânul nostru, vitejii din tranşee ar fi dezarmaţi dacă nu i-ar apăra braţul justiţiei militare... De aceea trebuie să procedăm fără milă
faţă de criminalii dinlăuntru! Asta-i datoria sacră a fiecărui soldat conştiincios şi disciplinat! Noi condamnăm!... Sper deci să-ţi faci datoria şi aici ca în luptele cu inamicul din afară, Bologa! Eşti inteligent şi corect, am toată încrederea în d-ta, şi chiar de aceea te-am însărcinat... Ai avut odată o nesocotinţă, dar am tras cu buretele, am uitat-o. De asemenea n-am ţinut seama de anume reclamaţii despre atitudinea d-tale nemilitărească în concediu. Eu judec pe soldat după cum se poartă pe front, iar acolo d-ta... (se uită la pieptul lui Bologa). Ar trebui să porţi decoraţiile! Le-ai dobândit prin sânge şi vitejie... Prin urmare, atâta aveam să-ţi spun înainte de-a intra în serviciu... N-am obiceiul să mă amestec în dezbaterile Curţii şi nici să călăuzesc braţul justiţiei... Nu cer decât dreptate severă şi fără milă! Atâta, şi nimic mai mult!
Generalul tuşi şi tăcu. Apostol se uita în ochii lui cu o strălucire fixă.
― Ai înţeles? întrebă generalul, ocolindu-i instinctiv privirea.
Apostol Bologa, cu buzele strânse, plecă fruntea.
― Atunci, înainte! strigă generalul şi-i întinse mâna.
Ţigara i se stinsese. Aghiotantul, care nu fuma, dar purta veşnic chibrituri, se repezi, politicos şi fericit, să aprindă ţigara generalului...
10
Afară coborâse întunericul. Jur împrejur, de după dealurile negre, se înălţaseră nouri leneşi, iar din pădure o ceaţă lăptoasă îşi întinsese peste Făget pânzele prin care de-abia licăreau stelele în creştetul încă senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene, şi găleata fântânii plutea în ceaţă ca pe apă...
Apostol Bologa închise bine uşa. Întunericul de afară i se păru atât de amar, că se înfricoşă. Merse spre poartă, ajunse în uliţă şi porni spre sat. Casele îl priveau cu ochi galbeni, miraţi. Drumul mijea ca o chemare stăruitoare. Nici un gând nu-i lumina în minte, inima însă îi poruncea întruna: "Înainte!... Înainte!..." ca un comandant care nu îngăduie nici o şovăire. Îi lipăiau paşii pe uliţă, parc-ar fi fost desculţ, iar pintenii zăngăneau regulat, subţire şi dulce, ca nişte clopoţei de argint într-o depărtare nehotărâtă. Întâi câteva siluete negre şi două căruţe venind de pe front, la pas, cu răniţi...
Îşi iuţea mersul fără să-şi dea seama, ca şi cum ar fi vrut să
ajungă undeva la oră fixă. Şi era cald şi toată căldura i se grămădea în inimă. Trecu pe lângă gara cu coperişul roşu şi ieşi din sat.
Unde se încrucişează şoseaua cu calea ferată îşi aduse aminte că, la întoarcere, Klapka a ocolit pădurea spânzuraţilor. O luă printre
şinele care luceau stins ca două săbii nesfârşit de lungi. Uneori se uita în stânga, dar ceaţa înghiţea zarea, şi întunericul împreuna cerul cu pământul. Se împiedica de traverse şi gâfâia. Pe aici drumul părea mai greu. Când dădu iar în şosea, auzi ropotele râului, aproape, ca nişte şoapte stranii...
Înainte de a intra în Lunca, la gura drumului spre front, se opri brusc, parcă I-ar fi izbit un pumn în piept. Şi în creieri îi zbârnâi întrebarea:
"Adică unde mă duc?... Unde?"
Dar în aceeaşi clipă simţi o strângere de inimă şi murmură
chinuit:
― Am uitat acasă... Doamne, ce-am uitat acasă?...
Şi, drept răspuns, porni mai departe, spre Lunca.
Casa groparului de-abia se desluşea în ogradă. Apostol intră
grăbit, ca şi cum ar fi întârziat. Uşa tinzii era dată de perete ca totdeauna de când se încălzise vremea. Păşi în odaia lui, căută pe masă, în locul obişnuit chibriturile şi le găsi. Aprinse şi văzu în pat pe Ilona, îmbrăcată, cu ochii deschişi, ca şi când I-ar fi aşteptat, sigură
că are să vie. De altfel nici el nu se miră. Chibritul se stinse, dar Apostol, şi prin întuneric, vedea ochii ei. Apoi Ilona se ridică şi Apostol o îmbrăţişă cu disperare, sărutându-i gura, ochii, părul...
Apoi deodată îi dădu drumul, spăimântat, mormăind:
― Am uitat ceva şi nu ştiu... Nu mai merge... nu mai merge...
Auzindu-şi glasul, se linişti, aprinse lumânarea şi o aşeză încet pe masă. Ilona îl privea cu nişte ochi speriaţi, simţind că împrejurul lor pândeşte o primejdie crâncenă.
― Oare ce-am uitat, Doamne, ce-am uitat? zise Apostol, uitându-se întrebător la ea.
Atunci îşi dădu seama că minte şi că numai pentru Ilona a venit.
Dar nu avu puterea să lepede îndată minciuna şi începu să caute cu înfrigurare, răvăşind cărţile pe laviţă, la căpătâiul patului. Din întâmplare îi căzu în mâini harta cu poziţiile frontului, pe care, într-o seară, o completase şi o uitase aici.
― Uite!... Aşa-i c-am găsit? strigă triumfător către Ilona, ca să-şi scuze minciuna.
O desfăşură, îşi aruncă privirea peste însemnările cu creion roşu, o îndoi frumos şi o puse în buzunar. Apoi ridică ochii la Ilona şi se cutremură. Îşi zicea: "Trebuie să-i explic", şi cerul gurii îi era uscat iască. Simţea că "trebuie", mii de gânduri îi furnicau în minte, dar toate se îngrămădeau şi se spărgeau, încât nu putea închega nici o
"explicaţie". Sub vălmăşagul gândurilor însă un puhoi năprasnic îi ducea sufletul departe, zdrobindu-i toate îndoielile şi şovăirile.
― Ilona... Îngână dânsul, îngrozit că nu are ce să-i spuie.
― Eu cunosc munţii mai bine, şopti deodată Ilona, ghicindu-i gândurile. Ştiu toate cotloanele, toate potecile, toate pâraiele... Am să-ţi fiu călăuză!
― Nu, nu! tresări Apostol uimit. Tu nu trebuie să...
