Când îşi dădu seama ce speranţe se împletesc în gândul acesta, îl părăsi mormăind:

"Prostii... Uite ce prostii mă apucă..."

Îşi aruncă pe pat casca şi râse scurt, sec, fals, frecându-şi coşul pieptului cu palmele, ca şi când ar fi încercat să-şi mulcomească

bătăile inimii. Simţi în buzunarul tunicii fâşâit de hârtie şi se opri voios:

― Acuma să vedem scrisoarea mamei, s-o înţelegem...

Doamna Bologa îi scria numai mărunţişuri de prin Parva, despre cunoscuţi şi necunoscuţi. Că Pălăgieşu se laudă că Apostol i-a cerut iertare, că Marta vine mereu pe la ea şi se consideră tot logodnica lui, că Domşa îi zice tot "cuscră", că a făcut multe bunătăţi de sărbătorile Paştilor şi că o să-i rămâie neatinse fiindcă e singură şi amărâtă, că l-a visat în noaptea de Vinerea Mare foarte urât şi a dat o slujbă chiar în ziua întâia de Paşti ca să-l ferească bunul Dumnezeu de primejdii...

"Biata mamă! îşi zise Apostol cu un zâmbet umed. De-ar şti ea în ce primejdie mă zbat eu acuma!... când va afla vestea... Trebuie s-o

afle de la mine... să afle barem că tot ea mi-a alinat inima în ceasurile din urmă, ca şi în cele dintâi ale vieţii mele pământeşti!"

Trase scaunul lângă masă şi, gustând din mâncările răcite ce-l aşteptau de mult, mai citi de câteva ori scrisoarea oprindu-se de fiecare dată la visul urât şi căutând să ghicească ce anume o fi visat maică-sa.

Când veni plutonierul cu un soldat să ia vesela, Apostol ceru hârtie şi cerneală. Peste câteva minute hârtia albă râdea pe masă ca o pată de speranţă, dar el nu se mai grăbi să scrie. Alerga de ici-colo, cu mâinile la spate, cu gândurile vălmăşag... De câte ori zărea hârtia, îi fulgera prin minte cum, totdeauna înaintea luptelor grele, când simţea în suflet frica morţii, a scris mamei sale scrisori lungi, luându-şi rămas bun... Le scria cu teamă şi îngrijorare, şi totuşi printre rândurile întristate, scriind, citea numai speranţe bune.

Dragostea de viaţă era atunci mai tare ca frica de moarte. Pe urmă, după ce trecea primejdia, recitea "testamentul" şi zâmbea fericit şi rupea în bucăţi foarte mici foaia cu gândurile posomorâte. Câte

"testamente" de acestea a rupt?... Pe când acuma trebuie să scrie un testament definitiv... Acuma, din moment în moment, poate să

vie pretorul, să-i citească nişte paragrafe şi să-l anunţe că la ora cutare va muri negreşit, cu deplină siguranţă, fără pic de nădejde.

Iar la ora hotărâtă, precis, nişte oameni vor sili sufletul său tânăr să

se despartă de trup pentru totdeauna, la o oră precisă... Acuma, când va sfârşi scrisoarea, va şti că mâinile care au scris-o nu vor mai rupe-o şi nici ochii nu vor mai vedea-o, pentru că mâine, pe vremea aceasta, corpul lui va fi îngropat în pământ sau va atârna undeva, iar mintea lui, care îşi dă seama de toate acestea, mâine nu va mai naşte nici un gând, ci va fi grămăjoară de creieri morţi, năpădiţi de sânge închegat...

Şi totuşi hârtia râdea pe masă, parcă ar mai fi fost vreo speranţă

undeva... Apostol Bologa depăna amintiri de prin romane şi cronici, unde, în clipa supremă, soseşte în goana calului solul aducător de iertare şi de viaţă. Descoperirea îl bucură numai câteva clipe, pe urmă se înfurie şi rosti răspicat:

― Voi muri negreşit peste... Peste câte ore?

Atunci îl îmbrăţişă groaza, din ce în ce mai strâns şi mai sălbatic, îngheţându-i sângele. Şi în vreme ce groaza îl tortura, mintea lui căuta să o alunge cu "inexorabilitatea morţii", cu "dezgustul" de viaţa aceasta pe care el însuşi, conştiinţa lui împăcată, a azvârlit-o, cu credinţa în viaţa de dincolo, unde sufletul mântuit se va uni cu Dumnezeu... Dar toate închipuirile minţii se prăbuşeau pe rând, ca nişte castele de cărţi de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, şoptindu-i în suflet un singur cuvânt, în faţa căruia se sfarmă tot: moartea... Îi venea să plângă mereu şi nu putea. Se uită

la ceas: patru după-amiază...

"Şi încă nu mi-au comunicat sentinţa... De ce nu vine pretorul?...

Cel puţin să ştiu sinur... Adică de ce să ştiu?"

Siguranţa ar spori doar chinurile groazei. Mai bine aşa. Orice întârziere e un câştig, chiar de suferinţă. Apoi întârzierea poate avea

şi motive bune. Adică de n-ar fi înţeles Curtea că e nevinovat? Ar fi fost poate mai bine să vorbească, să dovedească...

Dar ce nevoie e de vorbe când trecutul lui vorbeşte singur, barem prin cele patru medalii de vitejie? în asemenea cazuri Curtea e datoare să trimită la plimbare pe pretorul dobitoc şi să hotărască

achitarea în unanimitate... Sau cel puţin cu majoritate de voturi.

Colonelul i-a luat apărarea şi în faţa generalului, atunci... Gross nu poate să voteze pentru condamnare. Apoi de partea preşedintelui trebuie să mai fie cineva... Şi uite majoritatea!... Uite şi pricina întârzierii!

Hârtia, sub o călimară ruginită şi murdară, râdea întruna.

Apostol, înviorat, se duse la masă, se aşeză pe scaun, luă tocul şi încercă peniţa. Îi tremurau degetele cumplit şi nici un gând nu i se arăta limpede.

"Mai târziu... mai e vreme!" îşi zise după un răstimp, liniştit, pornind iar să umble de ici-colo.

Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fără

urme de sânge în obraz, cu privirea spre uşa în care cheia se învârtea scârţâind mai ascuţit ca totdeauna.

"Acuma vine siguranţa!" îi ţâşni prin creieri ca un fior de foc, încât parcă simţea cum îi sfârâie celulele cenuşii.

Era plutonierul cu un soldat care aducea cina.

― Aţi isprăvit de scris? întrebă, vrând să strângă masa, fără să

se uite la Bologa.

― Nu, nu... nici n-am înce... zise Apostol deodată foarte agitat, adăugând repede, cu nişte ochi ieşiţi din orbite: Aşa-i de mare graba?... S-a hotărât sentinţa, s-a...

― Sentinţa desigur că s-a hotărât de mult, răspunse plutonierul tărăgănat şi parcă cu glas neobişnuit. Se aşteaptă numai aprobarea de sus... de la Marele Cartier... Aşa-i regulamentul pentru domnii ofiţeri... Dar mult nu mai durează, nu, nu... Trebuie să pice răspunsul din minut în minut, căci în război şi în cazuri d-astea merge repede...

În război toate merg repede...

Apostol Bologa vedea că omul acesta îi cunoaşte soarta, dorea să-l întrebe şi nu cuteza. Soldatul se strecură afară, în vârful picioarelor, ca dintr-o casă de mort. Plutonierul zise mai încet:

― Fetiţa plânge şi se zbate, vai de sufletul ei... Dar nu mai pot, domnule locotenent, să mă iertaţi şi să nu vă supăraţi!... Eu aş fi lăsat-o, ca şi ieri... dar domnul căpitan tot prin ogradă se învârteşte şi, dacă ne-ar prinde, Doamne fereşte... Am să vă aprind lampa când o veni băiatul să ia farfuriile, că încă nu s-a întunecat de tot.

Glasul plutonierului rămase în sufletul lui Apostol ^i după ce se închise uşa, ca un izvor de speranţe luminoase. Ii bătea inima năvalnic, voioasă. Îi părea rău că n-a trimis o vorbă bună pentru Ilona, dar se mângâia că poate în curând îi va spune el însuşi mai multe.

"Cine ştie? îngână cu bucurie. Numai Dumnezeu ştie ce poate aduce ceasul..."

Se uită încrezător pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul trăgea

pe furiş obloanele întunericului.

8

După miezul nopţii, Apostol Bologa, istovit, se întinse pe pat. O

tăcere imensă îl împresură, parcă toată lumea ar fi încremenit întrun somn de mormânt. Liniştea galbenă din tavan îi picura în ochi şi îl ustura. Aţipi.

Deodată se trezi. Afară răsunau paşi, pe trepte, în coridor. Sări în mijlocul odăiţei şi rămase pironit acolo, cu inima zgribulită, murmurând din buzele-i albe:

― Doamne-Dumnezeule... Dumnezeule...