nouă. Îşi plimbă ochii pe masa lipită de perete, pe patul aşternut, în colţ, pe scaunul de la picioare, fără spetează, pe lavoarul din cellalt colţ... Îşi scoase casca încet, fără zgomot, şi o aşeză cu băgare de seamă pe scaun. Îşi netezi părul pe tâmple, cu amândouă palmele, de multe ori, parc-ar fi vrut să-şi potolească o durere. Apoi merse până la uşă, patru paşi, se întoarse lângă masă. Peretele era văruit cam de mult şi varul plesnise. Se rezemă cu mâinile de dunga mesei. Scândurile nu se împreunau bine şi crăpătura dintre ele era astupată, neagră, deşi tabla trebuie să fi fost frecată de curând cu leşie şi nisip. Pe marginea dinspre perete, în litere săpate cu briceag, scria: "Aici am suferit... zile".

"Stegarul bosniac, se gândi Apostol, amintindu-şi vorbele primarului. Oare de ce nu spune câte zile?"

Simţi atâta lene în creieri, că nu-şi mai urmări gândul. Îşi dădu seama de aceasta şi făcu câţiva paşi, să-şi vie în fire. Îi apăru în minte figura pretorului şi se aşeză pe pat, legănându-şi picioarele din genunchi în jos. Acuma fereastra era o cruce de lemn într-un pătrat alb.

"Trebuie să fie peretele cancelariei pretorului, îşi zise dânsul şi, închipuindu-şi iar înfăţişarea pretorului, continuă ritmic: Dobitoc...

dobitoc... dobitoc..."

Apoi veniră amintiri rânduite frumos, una după alta, toate numai din clipa întâlnirii cu Varga încoace. Îi defilau prin suflet secundele, fiecare plină cu viaţă, cu nişte băşici de sticlă, văzându-le conţinutul.

Treceau însă cu o iuţeală vertiginoasă, ca un film învârtit nebuneşte, şi totuşi se deosebeau precis, ameţitor de precis... Erau mii, poate milioane, şi se scurgeau într-o singură clipire, şi reveneau în momentul imediat următor, neîncetat, neobosite... Şi el răscolea prin ele ca într-un joc bizar şi, privindu-le, murmura:

"O secundă mai puternică decât o viaţă de om..."

Peste câteva clipe i se păru că a greşit şi adăugă, clătinând din cap:

"Viaţa omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet... Ce-i afară e indiferent... nu există... numai sufletul există... Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul... restul..."

Prin geam văzu, în ogradă, doi soldaţi care treceau ţinându-se de mână. Atunci îşi schimbă firul gândului, urmând:

"Şi totuşi restul hotărăşte soarta sufletului meu... Şi restul depinde de alt rest... Pretutindeni dependenţă... Un cerc de dependenţe în care fiecare verigă se mândreşte cu independenţa cea mai perfectă!... Numai Dumnezeu..."

Cheia se învârti de două ori în broască, uşa se deschise şi un soldat puse pe masă o tavă încărcată. Plutonierul, înainte de-a zăvorî, zise respectuos:

― Aveţi şi cafea, şi ceai... la alegere...

Cu mâinile sprijinite pe marginea patului, cu picioarele atârnând nemişcate, Apostol se uită lung la tava de pe masă. Îşi aduse aminte că n-a mâncat de ieri de la prânz. Se sculă şi sorbi cu poftă ceaiul.

Apoi se simţi copleşit de o apatie grea. Nu-i mai păsa că e închis într-o odăiţă, cu santinela la uşă... Se întinse pe pat cu faţa-n sus şi închise ochii. Stătu aşa, fără gânduri, un răstimp care i se păru o veşnicie. Apoi aruncă o privire pe cadranul ceasului-brăţară.

"Unsprezece! se gândi cu decepţie. De-abia o oră a trecut de când sunt aici... Dacă va trece vremea tot aşa de încet, am să-mi pierd minţile!"

Sări jos şi începu să umble de ici-colo, încercând să-şi lămurească deplin situaţia. În creieri i se frământau numai crâmpeie de gânduri, dar inima îi tremura de frică şi tulburare. Avea acuma intuiţia că îl aşteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi ameninţă însăşi temelia fiinţei... Se opri în dosul uşii, cu ochii în gol, şi deodată îi răsări creanga groasă din copacul spânzuratului singuratic, ca un braţ care arată înainte, în viitor, o ţintă hotărâtă... Îi veni să ţipe, să

se apere şi anevoie izbuti să pornească de colo până colo, din ce în ce mai grăbit, frământându-şi mâinile încrucişate la spate... Se silea să găsească o apărare împotriva pretorului şi o găsi în faptele din trecut.

"O rătăcire întâmplătoare nu cumpăneşte cât o faptă vitejească, murmură cu nouă încredere. Cine a fost în luptă ştie că orice viteaz are şi momente de şovăire. Dar o singură rătăcire nu poate şterge o viaţă întreagă de fapte, oricât ar umbla pretorul să mă

ponegrească..."

Încetul cu încetul se potoli. Dragostea de viaţă îi născocea mereu argumente şi dovezi salvatoare. Pe urmă va începe o viaţă nouă din temelie, clădită pe realităţi, nu pe himere. Toată viaţa lui trecută a crescut dintr-o rădăcină bolnavă pe care trebuie să şi-o smulgă din suflet chiar de-acuma. Alt suflet îi trebuie, ferit de veşnicele ezitări şi chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea aşa cum este, iar nu cum o zugrăveşte o închipuire şubredă. Meditaţiile stârnesc numai conflicte

cu lumea.

"Atârnă mult de cine va fi în juriu, îşi zise deodată, cur-mându-şi gândurile. Precum şi de apărător!... Cine-o să mă apere? A, da...

Klapka... I-am spus pretorului... A fost prima întrebare şi primul răspuns..."

Klapka?... Poate că ar fi fost mai folositor un militar viteaz, ale cărui cuvinte să zguduie şi să convingă sufletele militarilor din juriu... Klapka?... Cine ştie dacă nu Klapka e pricina prăbuşirii?! El a venit cu pădurea spânzuraţilor şi i-a picurat în inimă îndoielile...

Viaţa e un povârniş cu un capăt în cer şi cu cellalt în neant. Omul trebuie să facă imense sforţări să stea în picioare, iar când a început prăvălirea, nimeni nu-i mai poate reda echilibrul.

"M-am amăgit cu vorbe, parcă viaţa s-ar călăuzi cu vorbe..."

Atunci îi apăru în suflet Ilona şi îndată simţi o căldură

binefăcătoare, ca şi cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumină uriaşă, în care se cuprindeau toţi oamenii şi toată

lumea. Fericit, cu privirile strălucitoare, şopti în neştire:

"Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit... Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri..."

Se scufundă câteva clipe într-o linişte adâncă peste care sufletul lui plutea lin şi se legăna ca o frunză pe oglinda unei ape fără unde.

Apoi se scutură şi porni iar, prin odăiţă, ascultându-şi paşii, care băteau pe podele cu lovituri regulate, ca limba unui ceasornic...

Gânduri subţiri ca nişte ace lungi îi înţepau creierii şi-l usturau. Se opri. Înţepăturile se risipiră brusc, lăsând în urmă un zumzet apăsător.

"Mi-am pierdut cumpătul, îşi zise dânsul cu amărăciune. Mintea, împreună cu legile şi disciplina ei, se zdruncină ca o maşină între ale cărei roţi ai zvârlit un bolovan, de îndată ce e pusă în faţa zidului ce desparte fiinţa de nefiinţă... Mai bine să dorm şi să treacă peste mine întâmplările în voia lor!"

Se trânti iar pe pat, căutând să alunge gândurile, care totuşi veneau să-l chinuiască, întocmai ca nişte vrăjmaşi fără îndurare. În răstimpuri îi soseau în ajutor zgomote de afară, schimbarea santinelei, câte un huruit de motor, câte un strigăt mânios... Apoi prânzul... Şi iar gândurile, mereu gândurile...

Spre seară auzi paşii plutonierului: poate că-l cheamă pretorul...

Se bucură. Barem va mai scăpa de tirania gândurilor. Plutonierul împinse uşa de perete şi rămase în coridor. În prag însă, cu o tavă

de lemn pe care aducea cina, se ivi Ilona... Apostol sări în picioare, fermecat, ca în faţa unei năluciri ispititoare. Ilona se duse la masă, aşeză vasele şi tacâmurile, cu ochii numai la el. Pe obraji avea urme proaspete de lacrimi, iar în ochi şi pe buze un zâmbet de îmbărbătare, umil, sfios, sub care încerca să-şi ascundă o groază

cumplită... Goli tava şi mai stătu o clipă, neclintită, murmurând de câteva ori, domol, ca un susur:

― Dumnezeu... n-ai grijă. Dumnezeu...

Apoi ieşi cu privirea în pământ. Apostol o văzu coborând cele trei trepte. Se frecă la ochi, buimăcit. Plutonierul intră şi, aprinzând

lampa atârnată de o grindă, zise încet, să nu-l audă santinela:

― Atâta mi-a bătut capul primarul, şi fetiţa atâta a plâns, că mi-am călcat pe inimă şi i-am dat voie să vă servească... Fata s-ajurat că se omoară dacă n-o las... Oameni suntem, domnule locotenent...

Numai să luaţi seama, vă rog mult... De-ar afla domnul căpitan, pe cât e de înverşunat, ar fi vai şi amar de mine...

Bologa stătea în acelaşi loc, înlemnit, cu faţa aprinsă de o bucurie copleşitoare. Nu se mai simţea singur, şi sufletul îi era înflăcărat de speranţă. Şopti într-un extaz de rugăciune:

― Dumnezeu...

5

A doua zi, dis-de-dimineaţă, veni Klapka, nervos, agitat.