Liviu Rebreanu

PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR

În amintirea fratelui meu Emil, executat de austro-unguri, pe frontulromânesc, în anul 1917.

CARTEA ÎNTÂI

1

Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după

fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios...

Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur, cercetător şi cu dispreţ. Priveliştea îl supăra, deşi căuta să nu-şi dea pe faţă nemulţumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo şi nici n-ar mai vrea să intre nimeni...

Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum şi de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase şi răsfirate vârfuri de pomi desfrunziţi, câteva coperişe ţuguiate de paie şi turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării şi linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără

început şi fără sfârşit. Şoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât, venea din apus, trecea prin sat şi se ducea tocmai pe front...

― Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să

răsufle. Auzi?...Ţara... locurile... niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna ţinutul şi stâlcindu-şi graiul spre a se face mai înţeles.

Ţăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe ruseşte.

― Nu pricepe ăsta, don' căprar, limba noastră, zice atunci un soldat, îndreptându-se din şale.

― Nici nu-i vina lor că ţara-i păcătoasă, adăugă îndată cellalt soldat, proptindu-se în lopată.

Toţi trei militarii priveau acuma cu mare dispreţ la ţăranul care,

neînţelegând vorbele străine, plecă ruşinat capul în groapa cu fundul galben, adâncă de vreo jumătate de metru.

― Ei, ce staţi? Ce leneviţi? strigă deodată caporalul, luându-şi seama. Asta-i groapă? Nu vi-e ruşine?... Uite-acu pică convoiul... şi nici groapa nu-i gata!... Ori vreţi să dau eu de dracu din pricina voastră?... Hai! pune osul, nu te holba la mine!

― Aşa-i, bine zici, don' căprar, mormăi un soldat, izbind cu târnăcopul într-un bolovan. Dar nici asta nu-i armată, don' căprar...

S-ajungem noi gropari... de...

Oamenii se aşternură degrabă pe muncă, în vreme ce caporalul, mulţumit, răspunse iarăşi mai prietenos:

― Soldatul trebuie să facă de toate în război, că de-aceea-i războiul război... Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socoteşte... De ce nu zici mai bine că am avut noroc cu întârzierea?... Ce ne făceam dacă soseau la patru, cum era ordinul?

Ne lua naiba pe toţi... Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am mai pomenit să spânzure oameni aşa, aproape pe întuneric...

Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, al cărei braţ parcă ameninţa pe oamenii din groapă. Şi în aceeaşi clipă

ştreangul prinse a se legăna uşor... Caporalul simţi un fior rece şi întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar şi, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăşi cu ochii de morminte în cimitirul satului... Fu cuprins de o frică

sugrumătoare, ca în faţa unor stafii. Se stăpâni totuşi în curând şi, scuipând cu scârbă, murmură:

― Ce viaţă mai e şi asta... Încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi...

Un vânt tomnatic, umed şi trist, începu să bată dinspre satul ameţit de ceaţă, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbuşite. Din văzduhul cenuşiu picură atâta pustietate, că, simţindu-şi sufletul împovărat, caporalul încremeni cu faţa spre turnul bisericii, cu privirea pierdută, fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofiţer. Îşi veni în fire de-abia când auzi paşii. Tresări şi, întorcându-se la gropari, le zise cu glasul încă răguşit de nelinişte:

― Daţi zor, băieţi, că vine un domn ofiţer... De-acuma trebuie să

sosească şi convoiul... Of, barem de-am scăpa mai repede!...

Degeaba, asta nu-i treabă de militar!

Ofiţerul se apropia şovăitor. Vântul îi flutura pulpanele mantalei, împingându-l parcă spre o ţintă nedorită. Era mijlociu ca statură şi avea puţină barbă, care-i dădea o înfăţişare de miliţian sedentar, deşi altfel nu părea mai mult de treizeci şi cinci de ani. De sub casca de fier lătăreaţă, faţa lui rotundă şi bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari şi ieşiţi din orbite, care priveau înfriguraţi stâlpul spânzurătorii, fără a clipi, cu un nesaţiu bolnăvicios. Gura, cu buzele cărnoase, era strânsă într-un spasm dureros, tremurător. Mâinile îi atârnau ţepene, aproape uitate.

Caporalul îl primi cu un salut milităresc, bătându-şi zgomotos călcâiele bocancilor. Ofiţerul se opri la câţiva paşi, răspunse dând din cap uşor şi, mereu cu privirea la ştreang, întrebă:

― La ce oră e hotărâtă execuţia?

― La patru a fost, trăiţi, domnule căpitan, răspunse caporalul atât de tare, că ofiţerul întoarse repede ochii spre dânsul. Dar văd că e cinci şi încă n-au sosit...

― Da... da, murmură căpitanul coborând privirea asupra groparilor care săpau tăcuţi, cu capetele în pământ. Apoi întrebă iar, mai sigur: şi cine va fi spânzurat?

― Noi nu putem şti, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofiţer, dar nu putem şti bine...

― Şi pentru ce fel de vină? stărui ofiţerul, privindu-l cercetător, aproape mânios.

Caporalul se zăpăci de tot şi răspunse şovăind cu un zâmbet de milă amară:

― De, domnule căpitan... noi de unde să ştim? în război viaţa omului e ca floarea, se scutură te miri de ce... Păcatele-s multe de la Dumnezeu, şi oamenii nu iartă...

Căpitanul se uită lung la dânsul, mirat parcă de vorbele lui, şi nu mai întrebă nimic. Ridicând însă ochii şi văzând iar spânzurătoarea, se retrase câţiva paşi ca în faţa unui vrăjmaş ameninţător. În aceeaşi clipă, pe cărarea dinspre sat, răsună un glas aspru şi poruncitor:

― Caporal!... Gata, caporal?...

― Gata, domnule locotenent! strigă caporalul, întorcându-se, cu mâna la cozoroc.

Locotenentul, în ulancă strânsă pe corp şi cu guler de blană sură, venea foarte grăbit, aproape alergând, şi vorbind mereu:

― Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori şi în câteva minute va fi aici... Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit înainte?...

Dacă eu, care n-am nici o însărcinare directă, m-am putut osteni...

Tăcu brusc văzând pe căpitanul străin şi necunoscut, care-l privea neliniştit. Locotenentul salută şi înaintă până la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos şi cu vocea zgârietoare:

― Scăunelul, caporal! Unde-i?... Ce te uiţi ca un nerod?... Pe ce vrei tu să se urce condamnatul?... Ce oameni! Atâta nepăsare n-am mai văzut... Din pământ să-mi scoţi un scăunel, ai înţeles? Şi în două

minute să fii înapoi!... Aide, mişcă, ce mai caşti gura?!

Caporalul porni fuga spre sat, în vreme ce locotenentul, aruncând o privire căpitanului, care stătea deoparte, urmă mai potolit: