smerită, care răspândea în jurul lui valuri de încredere şi simpatie.
Răspunse fără şovăire şi cu un zâmbet de împăcare:
― Grea a fost lupta mea, Apostole, şi lungă a fost... Dar Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a deschis inima şi m-a mângâiat... Căci viaţa e pretutindeni, în firul de nisip ca şi în sufletul omului... Şi pretutindeni oamenii au nevoie de milă, să dăruiască şi să
primească. Sunt bune ele şi cărţile, însă numai viaţa poate să te apropie de Dumnezeu! Cât timp trăieşti între cărţi şi din ele, ţi se pare că acolo-i toată înţelepciunea... Apoi, când ieşi în lume, îţi simţi
sufletul trist şi fără sprijin, măcar de ai fi mistuit toate bibliotecile de pe faţa pământului. Aşa am păţit şi m-am zbuciumat cumplit şi am crezut că nu voi găsi alinare nicăiri... Pe urmă, încetul cu încetul, în mijlocul naturii, m-a luat puhoiul vieţii şi m-a dus prin suferinţe şi amărăciuni, înainte, fără să-mi dau seama încotro... şi aşa într-un ceas, ori poate într-o singură secundă, m-am trezit cu sufletul plin de înţelegere! Am simţit puterea şi slava şi bunătatea lui Dumnezeu în inima mea, şi în simţământul acela am aflat dezlegarea tuturor tainelor, Apostole!... De atunci nu mai am nevoie de cărţi, ci numai de Dumnezeu. Ş-apoi Dumnezeu e mai aproape de omul simplu, care trăieşte afară, în vârtejul vieţii... Mult mai aproape!... Credinţa fuge de cărţi şi nu poate sălăşlui statornic decât în sufletele care o doresc cu înflăcărare!
Apostol Bologa îngână cu obrajii aprinşi:
― Părinte, simt cuvintele tale în inima mea... le simt, părinte!
Preotul clătină din cap şi zise tot zâmbind:
― Dintre toţi oameniii, filozofii simt cel mai anevoie adevărul dumnezeiesc, pentru că ei caută cu mintea cea slabă pământească
pe Dumnezeu, şi nu cu inima credincioasă şi atotcuprinzătoare!
Când omul îşi uită obârşia cerească şi scormoneşte în noroi ca să
afle rostul tainelor lui Dumnezeu, cum să se înalţe sufletul şi cum să
culeagă înţelegere şi împăcare?
Întrebarea preotului pluti un răstimp în razele de soare, apoi se destrămă într-o tăcere prelungă. Apostol se uită în pământ, copleşit de o apăsare crâncenă. Popa Constantin stătea în picioare, la câţiva paşi, cu faţa în revărsarea de lumină... Deodată Apostol Bologa ridică ochii spre el, însetaţi şi îndureraţi.
― Constantine, murmură Apostol cu o voce groasă, ca şi cum ar fi vorbit din adâncurile sufletului, eu toată viaţa m-am războit cu Dumnezeu!... Auzi? M-am luptat în fiece minut, căutându-l, adorându-l şi blestemându-l! Am simţit totdeauna că am nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu m-a chinuit îngrozitor!... Am avut clipe când l-am simţit în inima mea şi nu l-am putut păstra acolo! De ce, părinte, nu 1-am păstrat? De ce n-a alungat el îndoielile, toate, să
nu se mai reîntoarcă niciodată?... Şi fiindcă clipele acelea au fost nespus de fericite şi pline de linişte, de aceea am alergat fără
odihnă, blestemând şi cercetând pretutindeni... Lupta aceasta mă
sugrumă mereu şi frică mi-e că nu se va isprăvi niciodată, poate nici dincolo!
Ochii lui Apostol se zvârcoleau în lacrimi, cu licăriri disperate, aşteptând parcă izbăvirea supremă de la omul din faţa lor.
― Crede, Apostole, şi Dumnezeu va coborî în inima ta când va bate ceasul, şi nu te va părăsi în vecii vecilor! zise preotul cu un glas împletit numai din nădejde şi îmbărbătare.
Bologa, ca şi cum într-adevăr glasul i-ar fi picurat în suflet un balsam minunat, urmă mai liniştit, privind mereu în faţa preotului:
― Vreau să cred... şi uneori îmi simt fiinţa curată şi primitoare ca un potir! Dar zadarnic implor şi zadarnic bat la toate porţile, nimeni nu-mi răspunde!... Cred, cred, părinte! Toate fibrele inimii mele
numai credinţă râvnesc, chiar când mă sfâşie îndoielile şi întrebările!... M-am războit cu ispitirile urii şi le-am izgonit din sufletul meu... Sunt în stare să mă umilesc, să mă înjosesc şi să-mi presar cenuşă pe cap, numai să dobândesc un strop de credinţă
neclintită...
Tăcu o clipă şi apoi continuă cu o voce nouă:
― Mă plimb veşnic între două prăpăstii, Constantine!.. Veşnic, veşnic!... Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu... Şi la fiecare poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor... la fiece poticnire!... Şi aşa a fost totdeauna... De câte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieţii, fără o călăuză sigură şi totuşi mereu am încercat!... Dar drumul vieţii e plin de răscruci, şi la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, şi niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă şi m-am întors înapoi şi nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers...
― Şi eu am purtat crucea ta, Apostole, şi Dumnezeu, când am fost mai disperat, mi-a trimis credinţa cea tare ca stânca şi m-a mântuit! rosti preotul limpede ca o vestire, trecând alături de el.
Numai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă! Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu!... Numai în credinţa neclintită vei găsi şi tu călăuza fără
greş în viaţă, căci numai ea te poate îndemna la fiece pas şi-ţi poate spune în fiece minut cum să-ţi împaci sufletul!
Apostol Bologa plecase iar capul în pământ, ascultând cuvintele preotului ca o binecuvântare. Şi când tăcu Constantin, nici el nu mai zise nimic, parcă în sufletul lui s-ar fi coborât aievea o călăuză fără
greş.
Atunci intră în cerdac preoteasa, aducând în mână un coşuleţ cu pâine prăjită, iar după ea, servitoarea bătrână, păşind cu mare băgare de seamă ca să nu se verse ceştile pline, aşezate pe o tavă
de lemn înflorit.
― Pune-o colea binişor! şopti preoteasa după ce zâmbi cu sfială
spre Bologa.
― Încă n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă
deodată preotul cu mândrie. Poftim, priveşte-o şi spune-mi dacă ai mai văzut aşa căprioară drăgălaşă?
― Vai, Constantine, nu ţi-e ruşine? zise preoteasa roşind până-n vârful nasului şi făcând semn servitoarei să plece.
Preotesa era durdulie, plină de sănătate, cu obrajii bucălaţi şi cu nişte ochi verzi spălăciţi şi foarte blânzi. Apostol îi sărută mâna, murmurând câteva cuvinte.
― Acuma o să ne ierţi, domnule, adăugă preoteasa, mereu roşie de ruşine, aranjând masa. Ca la ţară şi ca în război... Altădată
