― Mulţumesc... foarte bine...

După ce se odihni o clipă, se simţi mulţumit şi se uită împrejur, întrebându-se nedumerit: "Ce caut eu aici?" Văzu pe aghiotant în faţa multiplului telefonic, şi pe Varga, alături, îndoit de şale, plecat puţin înainte, trăgând cu urechea. Apoi auzi strigătele aghiotantului şi ascultă cu luare-aminte.

― O patrulă de ofiţeri... comandată de ofiţer, fireşte... a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic... Cum?

Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea... A, pe prizonier?... Cum îl cheamă pe prizonier, Varga?

― Bologa Apostol, şopti Varga.

― Locotenent Bologa Apostol!... Bo-lo-ga... din artilerie... Nu ştiu... Da, da, fireşte... Acum ce să facem cu el, cu prizonierul, fireşte... Ce întrebare!... Bine, sigur că trebuie să vi-l trimitem, dar vreau să ştiu acuma, ce facem acuma?... Ce? Să-l expediem chiar acuma?... Noaptea?... A, da... aşa, da... Bine, bine, am înţeles...

Vasăzică, Varga să facă un raport despre împrejurările în care l-a prins şi o schiţă a locului... aşa-i?... Fireşte, adresat nouă, pe cale ierarhică, iar noi vă transmitem raportul cu adresa cuvenită... Foarte bine! Cum? Percheziţie?... Documente?... Nu ştiu... Face Varga tot ce trebuie... Bine, bine... Noapte bună!...

Trecând telefonistului receptorul, aghiotantul explică lui Varga:

― Ai auzit?... Înadins am repetat, ca să auzi... Trebuie să-i faci percheziţie corporală, dacă n-are cumva documente sau arme sau cine ştie ce... Aşează-te deci colo, la masă, şi fă-ţi raportul!... Dar scurt, fără vorbărie!... Eu nu te mai aştept, fiindcă sunt mort...

Telefonistul are să-mi dea raportul mâine dimineaţă, să-l ataşez la adresă... Prizonierul rămâne aici sub paza oamenilor tăi şi pe răspunderea ta...

― Eu, din moment ce am terminat raportul, nu-mi iau nici o răspundere, zise Varga dârz. Cel mult pot să-ţi las aici oamenii mei, dar numai până dimineaţă şi cu condiţia să nu mi-i trimiţi cine ştie pe unde...

― Bine, fie a mea şi răspunderea... Toţi fugiţi de răspundere, mormăi aghiotantul; apoi, uitându-se la prizonier, urmă: Parcă-i mai arde lui acuma de fugă... Unde să mai fugă?

Apostol zâmbi recunoscător şi se gândi să-i spună să fie liniştit şi fără grijă că de-acuma s-a sfârşit... Dar aghiotantul îşi strânse gulerul mantiei la gât, zicând iar plictisit:

― M-ai sculat din somn pentru... Om fără suflet!... Ei, noapte bună la toţi!

Locotenentul Varga rămase încurcat un răstimp. Se gândea c-ar trebui să pună câteva întrebări prizonierului, să-i afle intenţiile... Îi fulgeră chiar prin creieri că poate nici n-a vrut omul să dezerteze, ci s-a rătăcit, necunoscând terenul. Altfel, cum ar fi nimerit tocmai în sectorul lui, mai ales după ce l-a ameninţat deunăzi? Se duse la masă, îşi făcu loc, îşi pregăti cele de scris, mereu nehotărât. Apoi deodată se întoarse şi zise către Bologa, nervos, aspru:

― Scoate absolut tot ce ai în buzunare!

Apostol cu rămăşiţele surâsului de adineaori pe faţă, se sculă şi-şi goli buzunarele. Un soldat îi luă mărunţişurile din mâini şi le puse pe masă. Varga se uita pe sub sprâncene. Liniştea prizonierului îl supăra. Vru să ordone soldatului să controleze dacă... Pe urmă îşi mulcomi mânia printr-o înjurătură strivită în dinţi, se aşeză şi cercetă pe rând toate lucruşoarele. Când dădu peste harta cu poziţiile, nu se mai putu stăpâni. Sări în picioare şi, arătând-o lui Bologa, strigă:

― Dar asta?

În ochi îi fulgera dispreţ şi ură şi triumf... Apoi scrise raportul şi făcu schiţa, liniştit, cu conştiinţa împăcată, în vreme ce Apostol, pe colţul patului, îşi trudea zadarnic mintea să ghicească ce-o fi hârtia pe care i-a arătat-o locotenentul...

După ce împachetă toate lucrurile prizonierului şi le dete în grija telefonistului, Varga porunci soldaţilor să ia bine seama, să facă

paza cu rândul şi să nu piarză vremea degeaba pe aici... Vorbind cu soldaţii, îşi încheie cu băgare de seamă nasturii hainei, îşi potrivi casca, îşi puse mănuşile căptuşite şi, fără să vrea, se uita numai la Bologa. Se gândea că trebuie să-i facă o imputare măcar sau să-i arunce un cuvânt de dispreţ, care să-l umilească. Şi-i zise deodată

cu glas moale:

― Vezi, Bologa?... Îţi aduci aminte când te-am prevenit în tren şi pe urmă şi... Rău îmi pare că... Eu mi-am făcut datoria... numai datoria, precum trebuie să şi-o facă orice om pe lume, oriunde şi în orice împrejurare...

Întâlnindu-i privirea obosită şi buimăcită, ultimele cuvinte i se încurcară într-un simţământ de nelinişte. Făcu un pas spre el, să-i întindă mâna. Îşi luă seama brusc şi trecu fără să-l mai privească. Şi, ieşind, tuşi ca şi cum ar fi vrut să-şi cureţe din inimă urmele înduioşării...

Apostol şedea pe colţul patului de scânduri ca o stană de piatră.

La spatele lui, horcăiturile reîncepură ca nişte ferăstraie ruginite. Un soldat se lăsă pe vine, în ungherul de lângă uşă, cu arma în braţe şi

adormi numaidecât, pe când cellalt cârliga când un genunche, când pe cellalt, uitându-se numai în tavan la pironul de care atârna lampa. Telefonistul întorcea capul deseori, curios, dorind amănunte şi neîndrăznind să întrebe nimic.

Liniştea şi lumina pătrundeau în sufletul lui Apostol ca într-o casă

pustie. Osteneala îi omorâse toate gândurile. Ridică mâna stângă

să-şi scoată casca şi auzi un tic-tac. Îşi văzu ceasornicul la braţ şi murmură cu bucurie:

― Uite că ceasornicul... Îşi aruncă ochii pe cadranul alb şi continuă: E de-abia unu... De-abia... Vasăzică au trecut şapte ore de când... Şapte... Şapte...

Uită cu totul ce-a vrut să zică. Braţul îi căzu pe genunchi, amorţit. Apoi pleoapele i se împreunară, şi capul, cumplit de greu, i se prăbuşi pe piept...

2

La ora şase şi jumătate, Apostol Bologa, escortat de patru soldaţi, sub conducerea unui sublocotenent, fu pornit la drum, spre cartierul diviziei.

― Dacă am găsi vreo căruţă undeva, poate la artilerie, bine-ar fi, zise sublocotenentul, uitându-se înapoi, după ce ieşiră din zona regimentului. Barem am merge mai repede şi nici nu ne-am osteni!

Chiar în dreptul adăpostului lui Klapka întâlniră câteva căruţe gata de plecare şi sublocotenentul începu îndată să se tocmească cu un sergent şi să-i arate pentru ce trebuie să-i cedeze o căruţă până

la Făget... Sergentul fusese odinioară în bateria lui Bologa şi, văzând pe fostul său comandant între baionete, se zăpăci, nu înţelese deloc lămuririle sublocotenentului şi bolborosi:

― Noi, mă rog cu supunere... ordinul, mă rog cu supunere...

Sublocotenentul se înfurie şi îl luă la înjurături pentru că "nu se poate să fie un sergent aşa de prost şi să nu priceapă că..." Atunci se apropie căpitanul Klapka, în mână cu o foaie de hârtie. Când recunoscu pe Bologa, încremeni. Sublocotenentul se grăbi să-i spuie întâi cât de idiot e sergentul, iar apoi îi ceru o căruţă, apucându-se să-i povestească pe larg tot ce ştia despre cazul prizonierului.

Klapka stătu câteva clipe, ca şi cum ar fi ascultat sporovăială

sublocotenentului, fără se înţeleagă o vorbă. Se uita însă la Apostol cu atâta groază, încât îi dârdâiau şi braţele şi picioarele. Apoi, cur-mând cu un gest istorisirea tânărului ofiţer, se repezi la Bologa şi-i zise, schimonisit de frică:

― Vasăzică totuşi ai încercat?... O, o, presimţirea mea!... Şi azi-noapte te-am visat...

Apostol plecă ochii în pământ şi strânse din umeri. Căpitanul îşi frângea mâinile, bâlbâind foarte repede cuvinte fără şir, pline de milă şi de spaimă, aşteptând parcă mereu un răspuns. Deodată îşi aduse aminte că Bologa e arestat sub o învinuire crâncenă şi că, stând de vorbă, riscă să fie şi el amestecat, ca odinioară. Vru să se retragă, dar nu putea.

― Am să te apăr eu, Bologa! murmură cu o mulţumire adâncă, în care i se topiră toate temerile. Vreau să te scap!... Auzi?... Trebuie să

scapi!

Bologa se cutremură şi se uită la Klapka necrezător, cu o mirare ca şi când l-ar fi văzut întâia oară în viaţă.

― Bine... bine... fireşte, şopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit.

― Nenorocitule... zise iar căpitanul, clătinând din cap; adăugă

apoi îndată, mai apăsat: Curaj! Curaj, Bologa!

Se depărtă brusc spre postul de comandă fără a mai întoarce capul...