Când intră Bologa, pretorul se opri în dosul unei mese, ascultă

grav raportul sublocotenentului, luă pachetul cu "obiectele"

prizonierului şi iscăli ceremonios o dovadă de primire. De îndată ce plecă însă sublocotenentul, faţa pretorului îşi recăpătă expresia de satisfacţie, încât Apostol zâmbi înseninat şi cu o încredere frăţească.

― Ei, domnule, zise pretorul cu un glas blajin, întocmai ca ieri când a sosit Bologa cu automobilul, să procedăm repede şi sistematic, să nu pierdem vremea! Nu-i aşa?... Scrie, plutonier!

Dumneata, poftim, ia loc... colea, mai aproape!

În vreme ce pretorul dicta plutonierului introducerea obişnuită, Apostol Bologa se aşeză pe un scaun, între cele două mese de scris, liniştit şi stăpânit numai de un simţământ supărător de ruşine. Apoi pretorul citi raportul lui Varga de două ori, dând din cap foarte mulţumit, desfăcu pacheţelul şi examină cu mare atenţie fiecare lucruşor, zâmbind uneori ca omul care-şi vede confirmate presupunerile, crescând astfel în propria-i preţuire.

― Iar acuma te rog să răspunzi, scurt, milităreşte, la întrebările ce ţi le voi pune! murmură pretorul, fără să-l privească şi continuând cercetarea "pieselor de convingere".

Apostol, cuprins deodată de o dorinţă violentă de a-şi descărca inima, răspundea grăbit, de-abia stăpânindu-şi limba, încercând la fiecare întrebare să explice pretorului îndemnurile tainice, adânc sufleteşti. Pretorul însă îl întrerupea mereu cu întrebări noi, uimitoare, adăugând că pe el îl interesează numai faptele precise, clare, nu explicaţiile. Vorbind, Apostol se încălzi şi i se aprinse faţa, iar în ochi i se ivi o strălucire stranie. În cele din urmă întreruperile îl enervară, încât se sculă şi zise cu glas ascuţit:

― Domnule căpitan, eu nu vreau să ascund nimic, nici o umbră, nici un amănunt care ar putea contribui la limpezirea... situaţiei!

Dimpotrivă, vreau să-mi deschid inima ca în faţa unui duhovnic, domnule căpitan, să se înţeleagă cum mi s-a zdruncinat echilibrul sufletesc...

― Nu uita că eu sunt numai judecătorul care doreşte să afle adevărul şi nicidecum duhovnic! răspunse pretorul cu un surâs rece şi puţin batjocoritor. Deocamdată avem un punct câştigat: încercarea de dezertare, mărturisită, nu-i aşa?

Bologa, mirat de surâsul lui, tăcu.

― Vasăzică, mărturisită şi recunoscută, urmă pretorul.

Motivele?... Hm... Sper că vom descoperi şi motivele, încetul cu încetul... D-ta te rog să-mi dai lucruri concrete, nu... echilibre sufleteşti! În orice caz, numirea în juriul unei Curţi Marţiale, recunoaşte şi d-ta, nu poate fi un motiv de dezertare la inamic, nu-i aşa? Dacă conştiinţa d-tale nu găsea nici o vină acuzaţilor, rămânea liberă să facă opinie separată... A împărţi dreptate sau a pedepsi pe cei vinovaţi nu-i o crimă, ci o datorie pentru orice om! în privinţa aceasta d-ta, om cu studii înalte, care mâine-poimâine aveai să joci un rol de seamă în societate, tocmai d-ta trebuia să...

― Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alţii decât să fii judecat!

zise Apostol, parcă i s-ar fi aprins lumină mare în suflet.

― Da, fireşte, când cineva... Despre aceasta mai târziu! făcu pretorul, frecându-şi iar mâinile. Apoi, luând harta desfăşurată şi punându-i-o sub ochi, adăugă triumfător şi mândru: Dar aceasta cum se potriveşte cu povestea echilibrului sufletesc?... Eşti bun să-mi explici?

Apostol păli. Într-o secundă îi trecu prin creieri cum a minţit aseară că a uitat ceva şi cum a luat harta numai ca să-şi acopere minciuna faţă de Ilona... Şi totuşi, când a pus-o în buzunar, a simţit că trebuie s-o ia, negreşit îi trebuia.

― Asta e schiţa oficială, de la serviciul meu, îngână dânsul, uitându-se pe hartă şi căutând, instinctiv, drumul pe unde a vrut să

treacă dincolo şi locul unde s-a întâlnit cu Varga.

― Ştiu... sunt şi eu militar, zise pretorul cu dispreţ. Dar cum a ajuns în buzunarul d-tale? Şi tocmai când încercai să dezertezi la inamic?

― Fiindcă... fiindcă... bolborosi Apostol, încurcat, roşind brusc şi apoi oprindu-se ruşinat că iar era să mintă.

― Să-ţi spun eu cum, reluă pretorul, privindu-l lung, cercetător.

Fiindcă n-ai vrut să mergi cu mâna goală! Nu-i aşa?

Bologa nu răspunse şi nici nu se uită în ochii pretorului care, după o mică pauză, continuă, îndoind harta şi aruncând-o pe birou.

― Şi acuma să-ţi explic tot eu şi motivele cele adevărate pe care d-ta cauţi să le acoperi cu basmele echilibrelor sufleteşti!

Mai dinainte de a sosi Apostol, pretorul descoperise "motivele cele adevărate" şi interogatoriul urmărea numai confirmarea descoperirii sale. Cei şapte spânzuraţi împreună cu cei doisprezece din hambar erau membrii unei vaste organizaţii de spioni şi trădători, cuibăriţi în inima diviziei din pricina indolenţei generalului care nu l-a ascultat pe dânsul. Fireşte că asemenea grupare criminală nu putea lucra atât de tainic fără o conducere deosebit de iscusită. Cei prinşi nu-şi mărturiseau nici în faţa ştreangului vinovăţia, o dovadă minunată de soliditate a organizaţiei. Ambiţia lui secretă a fost, de la început, să pună gheara pe şeful bandei.

Aceasta poate că i-ar dobândi şi o decoraţie, în afară de creşterea prestigiului înaintea tuturor. În sfârşit, Bologa! Pretorul se miră

numai cum de nu s-a gândit la el mai de mult şi nu l-a supravegheat. Bologa, român, pe frontul românesc... era la mintea

omului!... Dacă n-ar fi venit întâmplarea în ajutorul justiţiei, criminalul şi-ar fi putut continua opera nesupărat de nimeni: ofiţer cu decoraţii, erou... cine să-l bănuiască? Numirea lui în juriul Curţii i-a încurcat toate iţele. Cum să condamne el, şeful bandei, tocmai pe complicii săi? Ar fi riscat ca vreunul din acuzaţi, văzându-l în juriu, să

se revolte şi să-i rupă masca!... Decât să se expună unei eventualităţi atât de primejdioase, Bologa a ales calea cea mai bună, fuga la duşmanul pe care l-a slujit cu credinţă şi unde îl aşteptau, desigur, recompense şi mai grase. De aceea a luat şi harta, în care a însemnat cu precizie nu numai poziţiile trupelor, ci şi locurile diverselor servicii ale diviziei, până şi casa aceasta, unde se află cancelaria pretorului, ca să-l bombardeze şi să-l omoare şi pe el într-o zi aviatorii duşmani...

Apostol Bologa ascultă întâi uluit construcţia pretorului, pe urmă

zâmbi nepăsător, ca şi cum ar fi auzit o aventură străină. Când înţelese însă că e serios şi că de "construcţia" aceasta depinde poate viaţa lui, i se păru că de un ceas îşi terfeleşte sufletul şi-l cuprinse o silă nespusă de toată lumea. De aci încolo nu-l mai interesa ce spune pretorul. Întoarse ochii spre fereastră şi văzu tocmai chioşcul pe care i-l arătase ieri primarul şi unde voia să-i dea locuinţă. "Acum nu va mai sta pustie casa de păpuşi", se gândi el zărind în coridorul chioşcului un soldat înarmat, ajungând cu capul până la streaşină...

Pretorul încercă să-l mai descoase, dar Bologa nu mai răspunse nimic.

― Bine, nu eşti obligat să răspunzi, zise pretorul, netulburat, clipind repede. Avem dovezi destule şi vom mai avea... Aşa!...

Atunci, citeşte procesul-verbal şi iscăleşte, te rog!

Apostol nu se mişcă. Pretorul îl măsură un răstimp, puţin nervos, stăpânindu-se, şi pe urmă vorbi făcând ochii mici:

― Fireşte, nu te pot sili să iscăleşti... Trebuie să ştii însă că

aceasta nu va împiedica mersul justiţiei!... Aşa!... Să nu crezi cumva că... Se întrerupse şi adăugă către plutonier: Vei duce pe acuzat la închisoare, fiindcă deocamdată am terminat... Sper că ai luat măsurile?... Apoi vei pleca îndată la Lunca, vei face o percheziţie foarte minuţioasă la locuinţa acuzatului şi-mi vei aduce toate bagajele şi mai ales hârtiile!

Afară, în prag, soldaţii se dădură la o parte. Soarele de mai sărută obrajii prizonierului. În mijlocul ogrăzii generalul Karg discuta gesticulând cu un colonel. Plutonierul salută foarte ţeapăn. Apostol simţi bine privirea generalului, furioasă şi indignată, dar nici nu se sinchisi. Trecând pe lângă casa primarului, întâlni în uşă pe groparul Vidor şi pe primăreasă, amândoi cu ochii spre el, îngroziţi şi cu lacrimi de milă. Le răspunse cu un zânbet plin de credinţă, parcă le-ar fi spus că toate acestea n-au nici o importanţă.

Urcă treptele căsuţei şi văzu de-aproape soldatul încremenit în coridor: înalt, foarte slab şi deşirat, cu faţa suptă şi galbenă, cu hainele largi şi soioase, dându-şi mare silinţă să pară marţial.

Plutonierul deschise larg uşa, lăsând pe Apostol să treacă înainte.

― Dacă doriţi ceva, vă rog să mă chemaţi pe mine... Am să vă

trimit îndată cafeaua sau, dacă doriţi, ceai...

Aşteptă două clipe şi, neprimind răspuns, ieşi trăgând uşa.

Învârti cheia de două ori în broască, apoi puse şi un lacăt mare, petrecând prin belciug. Urmară instrucţiile santinelei, cu glas tare, înadins, să audă şi prizonierul: să nu se mişte din coridor, să

privească din când în când pe fereastră, să-l strige dacă s-ar întâmpla ceva... Soldatul trebui să repete de trei ori instrucţiile. Pe urmă plutonierul coborî treptele de scânduri...

4

Apostol Bologa rămase în mijlocul odăiţei cu ochii la ferestruica de lângă uşă. Tresări auzind cheia în broască şi ascultă instrucţiile santinelei, neclintit, parcă ar fi fost ţintuit locului. Mai auzi paşii plutonierului, pe trepte, trei, apoi alţii, de bocanci, în coridor şi în sfârşit, în geam, văzu un pătrat din pântecele soldatului cu tunica verzuie, încreţită, cu cartuşierele negre şi cureaua armei strânsă de o mână noduroasă, cu pielea crăpată şi foarte murdară.

Se uită împrejur, cum face omul când intră întâia oară într-o casă