Căruţa se urni curând şi merse deocamdată la pas, căci drumul avea coborâturi grele şi multe cotituri. Sublocotenentul, foarte guraliv, căuta să stea de vorbă cu Bologa, "să ne mai treacă de urât şi de necazuri". Îi spuse că el e sas, fecior de ţăran, dintr-un sat de lângă Braşov, jumătate români şi jumătate saşi. Ar avea ceva avere, dar tatăl său s-a însurat de trei ori, şi cu fiecare nevastă a făcut câte-un copil, aşa că averea se va împărţi în trei la moartea bătrânului. Cei doi fraţi vitregi, mai mari, au rămas la plug. Acuma, fireşte, sunt şi ei în război şi trăiesc amândoi. Lui i-a plăcut cartea şi e absolvent al Academiei Comerciale din Viena. Avusese asigurat un loc de contabil la o bancă din Sibiu. Nici n-a apucat să intre în slujbă, a venit războiul şi i-a zdrobit cariera... Şi barem de s-ar putea

"activa" în armată! Nici cariera militară n-ar fi rea... Isprăvindu-şi biografia, căută să afle cum şi unde a fost prins Bologa şi de ce a vrut să dezerteze. Fiindcă Bologa era scump la vorbă, sublocotenentul începu să-i înşire diferite "cazuri de dezertare".

― Am avut chiar în regimentul nostru unul, nu de mult... acum vreo patru luni... Un stegar, polonez de origine... băiat bun... Cine ştie ce i-a venit, destul că l-au prins, iar el a mărturisit cavalereşte că "da, am vrut să dezertez..." Şi totuşi a fost numai împuşcat!...

Vezi?... Căci dezertarea simplă se pedepseşte cu moartea prin glonţ, adică o moarte oarecum onorabilă... militară... În fond, între gloanţele plutonului de execuţie şi gloanţele duşmanului nu-i deosebire decât de calibru şi de calitate, nu-i aşa?... A, fireşte, când dezertarea se complică cu trădarea sau cine ştie cu ce crimă

capitală, atunci intră în funcţiune ştreangul, fără doar şi poate... În privinţa asta nici o Curte Marţială nu discută, nici nu poate discuta, pentru că şi codul e categoric: ştreangul! Cunosc de altfel un caz precis, de pe când eram la Divizia a unsprezecea, în Rusia, un caz tipic, aş putea zice...

Drumul se îndreptase şi vizitiul dădu bici cailor. Căruţa prinse să

huruie şi să hurduce atât de tare, că sublocotenentul, în focul povestirii, îşi muşcă limba. Se roşi de durere şi înjură în gând. Vru să

continue, dar hurducăturile îi schilodiră cuvintele, silindu-l să tacă. În cele din urmă, temându-se să nu-şi fi sângerat limba, începu să

scuipe ascuţit spre gârla din dreapta drumului, întocmai cum fac soldaţii când au răgaz să fumeze în tihnă.

Zgomotul roţilor şi hurducăturile desţeleniră gândurile lui

Apostol.

"Azi la nouă era să osândesc iarăşi... Acum alţii mă vor osândi pe mine! îşi zise dânsul, fără frică, ba chiar cu un fior de plăcere, urmând numaidecât: Oare cine mă va înlocui azi?"

Căută răspunsuri câtva timp. În gând îi bâjbâiau nume de ofiţeri, fiecare cu grade şi cu crâmpeie de amintiri, care de care mai neînsemnate. Apoi uită ce vrea cu ofiţerii şi-şi aduse aminte de Ilona şi de spânzuraţii de pe marginea şoselei, însă numai sub chipul unei păreri de rău ciudate:

"Acuma nici nu vom trece pe dinaintea casei lor şi pe Ilona nu voi vedea-o niciodată, dar trebuie să trecem negreşit printre spânzuraţii de care nu voi scăpa până-i lumea lume!"

Soarele frigea din spate. Munţii îşi tremurau pădurile în mângâierile razelor. Lângă şoseaua pietroasă, pârâul alerga în vale cu clipiri argintii, ca un copil zburdalnic. Din căruţa hodorogită

baionetele pe arme se înălţau spre cer, ameninţătoare.

Lângă podul de peste gârlă, cotind în şoseaua cea mare, Apostol întoarse ochii în dreapta, căutând barem casa Ilo-nei. Dar Lunca era ascunsă după coastă.

Apoi se apropiară de braniştea cu spânzuraţii. Apostol nu voia s-o mai vază, şi totuşi o văzu de îndată ce trecură de cotitura a doua...

Plecă fruntea în fundul căruţei, două scânduri printre care fugea şoseaua înapoi... Caii, obosiţi, cum dădură de umbră, îşi înceteniră

trapul, până ce căzură la pas. Când zări sublocotenentul spânzuraţii, nu-şi mai putu stăpâni uimirea şi chiar o bucurie, parc-ar fi descoperit o mare noutate.

― Uite, uite ce interesant! strigă privind cu atenţie când în dreapta, când în stânga. Lasă la pas, băiete, aşa, să vedem mai bine, că-i foarte interesant!... Noi, pe front, trăim ca sub pământ...

habar n-avem ce-i pe lume... Toţi trebuie să fie spioni, desigur... A, fireşte, spioni şi trădători!... Uite... da... Câţi sunt?... Stai... trei...

şapte... Bravo!... Generalul nostru arde, ehei, nu glumeşte!

Râse zgomotos, larg, şi se întoarse spre Bologa, vrând să-i spuie ceva, ca şi când ar fi uitat că-i arestat. Văzându-i însă capul plecat şi gâtul alb, lung şi subţire, îşi aduse aminte, îşi curmă brusc veselia şi, cuprins de ruşine, se răsti la vizitiu:

― Dă-i drumul, dobitocule! Ce vrei, să ne apuce prânzul aici?...

Sau n-ai mai văzut oameni spânzuraţi?... Dobitocule, dobitocule!...

Apostol, cu ochii în fundul căruţei, zări printre scânduri, pe şoseaua care fugea înapoi, un gătej strâmb, întocmai forma crengii de pe copacul cu spânzuratul singuratic, în stânga, îl cutremură o spaimă ciudată şi, ca o rugăciune, începu să murmure din buze:

― Dumnezeu... Dumnezeu...

Repetând acelaşi cuvânt cu nădejde fierbinte, i se coborî în suflet încrederea şi-şi zise, ridicând capul spre albastrul însorit al văzduhului:

"De ce să mor?... Nu vreau să mor! Viaţa e doar... Viaţa!..."

Şi îndată simţi nevoia poruncitoare să vorbească, să se dezmorţească şi să arate că trăieşte. Se uită înviorat la sub-

locotenentul amuţit şi zise cu glas umed şi cu ochii zâmbitori, parcă

ar fi spus o veste de necrezut:

― Frumoasă vreme, aşa-i?... Lumea-i totdeauna frumoasă...

toată lumea...

Sublocotenentul tăcea zăpăcit. Apostol îl apucă de braţ şi urmă, grăbit, îngrijorat să nu uite ce vrea să zică:

― Vorbeai adineaori despre diferite cazuri de dezertare... Ei...

camarade, eşti încă tânăr şi... Ştii că eu azi la nouă trebuia să fiu la Curtea Marţială... ca judecător, fireşte... nu-i ridicol acuma?... Am mai fost o dată în Curtea Marţială... cu un caz foarte interesant... Un sublocotenent ceh, unul Svoboda... N-ai priceput?... Svoboda, ceh, spânzurat...

Căruţa hurduca atât de rău, că gândurile lui Apostol se încurcară.

Îşi dădea seama şi totuşi continua cu încăpăţânare să povestească

sublocotenentului "cazuri" şi să-i explice că intenţia lui... Hurducările se înteţeau şi Apostol era nenorocit că vor sosi în Făget înainte de a fi avut vreme să se lămurească deplin, să înţeleagă şi sublocotenentul cum stau lucrurile, ca şi cum ar fi fost în faţa unui judecător de care atârna soarta lui.

3

Cam în acelaşi loc unde aseară stătuse de vorbă cu pretorul şi cu primarul, Apostol Bologa, între patru soldaţi cu baioneta la armă, aştepta acuma întoarcerea sublocotenentului care intrase să anunţe sosirea prizonierului. În fundul ogrăzii aceleaşi două automobile şi parcul de motociclete, lângă hambarul cu arestaţii, parcă aceeaşi santinelă, în coridor şi înaintea uşii din stânga, aceeaşi îngrămădire de soldaţi... Şi pomii înfloriţi în spatele acaretelor, şi fântâna cu cumpănă în mijlocul curţii... Numai soarele lumina mai vesel, şi oamenii, din ogradă, din ferestre şi chiar din uliţă, se opriseră în loc, uitându-se la ofiţerul între baionete, cu hainele murdare şi rupte, cu faţa tăbăcită de osteneală şi de emoţii...

Apostol simţea toate privirile ca nişte săgeţi drept în inimă şi iar începu să bolborosească: "Dumnezeu... Dumnezeu..." ca o apărare împotriva ruşinii grele ce-i moleşea întreaga fiinţă. Avea privirile ţintite spre vârfurile prunilor înfloriţi ce se înălţau deasupra coperişurilor din fundul ogrăzii şi astfel nu văzu pe groparul Vidor care, ieşind din casa primarului, se apropie cu capul gol, necrezând ochilor, îngrozit.

― Ce s-a întâmplat, domnule locotenent? bâlbâi groparul, la câţiva paşi, cu glas plângător. Noi am crezut aseară că te-ai dus acasă, pentru Ilona... şi iată că... Vai de mine, vai ce nenorocire!

― Da, pentru Ilona, rosti Bologa tresărind, întorcând privirea spre Vidor cu o pâlpâire de bucurie.

În aceeaşi clipă însă îşi aminti că hârtia pe care i-a arătatei Varga, azi-noapte, era harta cu poziţiile şi se întrebă, în gând, ce-a vrut să zică Varga când i-a arătat-o şi de ce i-a arătat tocmai harta cu poziţiile?

― Înapoi! Nu-i voie! bufni un soldat, morocănos, către groparul care încerca să se mai apropie şi care se retrase îndată ca muşcat de şarpe.

Printre soldaţii grămădiţi la uşă, apăru sublocotenentul, făcând semn escortei să înainteze cu prizonierul...

Într-o odaie plină cu mese de scris de toate felurile, pretorul aştepta nerăbdător. Fusese înştiinţat chiar în cursul nopţii şi pregătise tot pentru accelerarea lucrărilor. În sfârşit, avea un "caz excepţional"! îşi freca mâinile şi umbla de ici-colo, lovindu-se de colţurile meselor. Pe faţă îi juca mulţumire şi emoţie. La o parte, lângă un birou, şedea plutonierul cu faţa cenuşie, frământând între degete un toc cu peniţa nouă.