― N-am arme...

Omul se opri la doi paşi. Varga sâsâi nerăbdător, furios:

― Caporal, percheziţie corporală!

Apostol nu mai zise nimic. Mâinile soldatului pipăiră buzunarele, repede, speriate.

― Trăiţi, don' locotenent, n-are...

― Patru oameni la escortă! strigă iar Varga, sec, rece. Caporalul rămâne la urmă!

Apostol Bologa se lipi cu spatele de stâncă, să facă drum locotenentului. In trecere Varga se întoarse cu faţa spre Apostol care-i simţi respiraţia aspră, tăioasă, înţepătoare.

Apoi fâşia de lumină muri în potopul de întuneric...

CARTEA A PATRA

1

Apostol Bologa mergea liniştit, parc-ar fi scăpat de toate grijile.

Sudorile i se uscaseră pe faţă şi pe gât. Îi trecu prin minte c-ar putea răci şi îşi puse casca în cap potrivindu-şi bine cureluşa sub bărbie.

Se gândea la gardul de sârmă ghimpată, îi era frică să nu se zgârie, şi nu mişca deloc braţul drept. Privea numai înainte, cu capul sus, cu ochii mari sorbind numai întuneric. În spate auzea gâfâiri obosite şi uneori câte-un clinchet de armă. În faţa lui păşea un soldat mărunt, iar peste casca soldatului zărea silueta lui Varga, mai neagră decât bezna. Mereu atingea cu botul cizmelor călcâiul soldatului şi mereu voia să-i ceară iertare, dar nu-şi putea descleşta fălcile să

vorbească. De altfel nici o şoaptă nu mai şoptea nimeni ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi nici nu se va întâmpla. Numai când desluşea silueta locotenentului, în sufletul lui Apostol scotea capul veşnic acelaşi cuvânt, ca un cadavru la marginea apei:

"În sfârşit... În sfârşit..."

Simţea o uşurare ciudată, întocmai ca după o primejdie mare trecută cu bine. Drumul i se părea mai uşor înapoi, la deal, de cum fusese înainte, la vale. Numai vremea nu se clintea din loc, parcă o mână grea ar fi oprit minutarele ceasului ceresc.

Într-un târziu trosniră câteva împuşcături, aproape, în faţă.

Zgomotul se prelungi cu ecouri din ce în ce mai moi.

"Am ajuns!... Slavă Domnului!" îşi zise Bologa, ca şi când pocnetele de arme i-ar fi vestit bucurie.

Dar bucuria i se înecă pe dată într-un noian de gânduri dezmorţite de ecourile împuşcăturilor. Îşi dădu seama că a fost prins pe când voia să treacă dincolo şi se spăimântă. În aceeaşi vreme îşi imputa că a plecat fără măcar să chibzuiască ce face şi chiar fără

armă, încât acuma... Se simţi deodată atât de ostenit, că gândurile toate i se ostoiră într-o nesfârşit de chinuitoare dorinţă de odihnă. Îi ardea cerul gurii de sete şi iar asuda cumplit. Îi stătea pe limbă să

întrebe dacă mai este mult. Îl rodea teama că nu va sosi niciodată şi, chiar în aceeaşi clipă, că va sosi prea curând.

"În sfârşit... În sfârşit!" îi bâzâi iar prin creieri drept răspuns la toate gândurile şi simţămintele vălmăşite.

Apoi convoiul se opri într-o poiană. Varga păstră doi soldaţi pentru escorta prizonierului, iar restul patrulei, cu caporalul, porunci să se înapoieze la sectorul escadronului.

Apostol, între cei doi soldaţi, porni după Varga, care acuma păşea mai repede şi cu mai multă siguranţă. În pădure drumul era larg, bun şi cobora blând. Peste câteva minute cotiră după o coastă.

Printre tulpinile rărite licăreau puncte sfioase de lumină gălbejită.

Ici-colo, ca nişte bivoli culcaţi, înnegreau colibe pe jumătate în pământ şi mascate cu găteje şi crengi. O santinelă cu arma întinsă

ceru parola şi Varga îi zvârli din mers un cuvânt. Dintr-un adăpost, aşezat chiar la marginea drumului, se auzea un adevărat concert de sforăituri. Pe urmă se abătură la dreapta şi, în faţa unei colibe, Varga mormăi: "Halt". Bologa se opri cu soldaţii, iar locotenentul intră în postul de comandă al divizionului. După câteva clipe însă se reîntoarse, iar un glas dinlăuntru îl însoţi limpede:

― Aşa, Varga... Îl predai regimentului, fireşte cu formele reglementare...

Mai merseră două minute şi sosiră la postul de comandă al regimentului, un bordei mare, de bârne groase, înconjurat de colibioare mai modeste. Varga coborî în coliba cea mare, unde zăbovi mai mult. Ieşi întovărăşit de un ofiţer, zgribulit şi somnoros, care bufnea supărat:

― Cel mai cuminte ar fi fost să-l ţii la tine, la sector, până

dimineaţa... Dacă o să mă sculaţi din somn pentru toate mărunţişurile...

― Dacă-ţi iei tu răspunderea, eu n-am decât să-i dau drumul!

zise Varga nervos, mai ales pentru că aghiotantul vorbea de faţă cu Bologa. Eu mi-am făcut datoria...

― Datoria, datoria, murmură ursuz ofiţerul. Ziua, noaptea, datoria...

La vreo treizeci de paşi intrară cu toţii într-un adăpost larg, luminat cu o lampă mare de petrol. In faţa unui multiplu telefonic moţăia un sergent cu receptorul în cap, ca un bandaj de urechi. Pe un pat de scânduri horcăiau alţi trei subofiţeri, toţi cu burta în sus, cu gura căscată şi lucitori de sudoare. In colţ, pe o masă cu multe hârţoage, domina un registru deschis. Telefonistul se trezi şi întoarse capul, uluit, spre intrare.

― Ia cheamă, băiete, pe ofiţerul de serviciu al cartierului! zise aghiotantul, plictisit, continuând apoi, mai domol cu imputările către Varga, dar uitându-se numai la Bologa care, între cei doi soldaţi, stătea aiurit, cu obrajii albi şi brăzdaţi de năduşeală, parc-ar fi plâns.

Pe când telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul îşi curmă

deodată imputările şi, punând mâna pe braţul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat:

― Se vede c-a umblat prin sârme... Şi-a sfâşiat hainele... Poate

să fie zdrelit?

Varga se uită repede la Bologa, încruntând sprâncenele, şi şopti cu o strângere de umeri:

― Poate...

Atunci Apostol, ca şi cum ar fi simţit privirile, ridică ochii spre dânşii. Varga întoarse capul şi trecu lângă telefonist.

― Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întâlnind privirea aghiotantului. Nu mă mai ţin picioarele...

Să stau jos colea puţin?

― Da, da, de ce nu... poftim! tresări aghiotantul, speriat parcă de glasul lui şi adăugând, mai sigur, către soldaţii de pază: Ia daţi la o parte picioarele celea!

― Domnule locotenent... poftiţi divizia... a sosit divizia! strigă

telefonistul, sculându-se şi scoţând receptorul din cap.

Apostol Bologa, istovit, se lăsă pe colţul patului. Sufletul îi era plin de recunoştinţă, în vreme ce buzele-i fripte bâlbâiau în neştire: