Apoi deodată îi răsări în ochi zâmbetul Ilonei, fericit, supus, strălucitor de iubire şi credinţă.
― Nu-ţi pare rău, Ilona? o întrebă dânsul, şovăitor.
― Nu! răspunse fata hotărât.
― Ai încredere în mine, Ilona? urmă el, tremurând.
― Da! răspunse ea cu înflăcărare.
În faţa ei râdea bucuria întreagă, netulburată de gânduri şi nepăsătoare de lume, triumfătoare şi ispititoare. Uitându-se lung în ochii ei, Bologa îi văzu inima toată, caldă, simplă, sălbatică, şi în căldura aceasta i se topi îngrijorarea încetul cu încetul. Înţelese că
Ilona preţuieşte mai mult decât toate tainele lumii, şi o clipă sau poate mai puţin, i se păru că tot universul se preface deodată în neant, lăsându-l numai pe el cu ea în faţa lui Dumnezeu.
― Acuma însă trebuie să plec, zise apoi fata, că azi am mult de lucru... să fac ouă roşii, cozonaci, pască... Doar mâine e învierea...
Mai zăbovi un minut, parcă inima nu ar fi lăsat-o să se despartă
de Apostol. Pe urmă fugi în casă, râzând... În acelaşi moment Bologa auzi foarte desluşit din cancelarie, pe ferestrele deschise, glasul sergentului:
― Mi se pare că locotenentul nostru a pus ochii pe fata groparului...
― Ce-i drept, n-are gust rău, răspunse caporalul, râzând gros şi înfundat.
Apostol Bologa aruncă o privire spre ferestre şi deodată se însenină, ca şi când ar fi găsit cheia înţelepciunii, şi mormăi:
― E cam de dimineaţă, dar... trebuie!
Porni fără să se mai uite înapoi, şi nici nu se opri până la poarta preotului Boteanu. În fundul ogrăzii, în uşa grajdului, popa vorbea cu cineva, în capul gol, cu spatele spre uliţă. Apostol deschise portiţa.
Scârţâitul ţâţânilor făcu pe Boteanu să întoarcă îndată capul. Soarele îi umplu faţa de lumină. Mai aruncă două vorbe în grajd şi veni repede spre poartă. Când recunoscu pe Bologa, începu să
zâmbească atât de vesel, parcă nu l-ar mai fi văzut de pe băncile şcolii, "cum ar fi trebuit să zâmbească acum o lună", gândi Apostol fără să vrea.
― Apostole, Apostole, ai mai venit pe la noi?... Ce vânt bun te aduce? zise preotul, înduioşat.
Bologa îi strânse mâna, îmbărbătat de seninătatea lui, bolborosind cuvinte neînţelese. "Cât de străin a fost atunci şi acuma cât e de blajin!" îşi zicea uimit de schimbarea preotului.
― Haidem, Apostole, în veranda noastră ţărănească! reluă
Boteanu, cuprinzându-i mijlocul şi îndreptându-se spre grădiniţa din
faţa casei.
Parcă acum toată înfăţişarea casei parohiale ar fi fost mai prietenoasă. În cerdac era o masă acoperită cu faţa albă şi trei scaune împrejur, iar pe stâlpi şi pe parmaclâc vrejile şi frunzele viţei-sălbatice îşi sorbeau verdeaţa.
― Pofteşte, Apostole, te rog! strigă popa, frecându-şi mâinile cu mare bucurue. Ia loc aici... E foarte bine aici... Şi preoteasa are să ne aducă nişte cafele cu lapte cum n-ai mâncat nici pe la Pesta!...
Scuză-mă numai o secundă, Apostole... o secundă!
Apostol şezu, în vreme ce Constantin Boteanu se repezi în casă, să vestească pe preoteasă că a primit un oaspe. Cerdacul se răsfăţa în căldura blândă a dimineţii. Pe masă, căteva muşte se alungau împrejurul unei pete de cafea neagră.
― Deunăzi m-am supărat pe tine, părinte, zise Apostol către preotul care se întorcea mulţumit. Eram atât de amărât, poate mai amărât ca azi, şi n-ai vrut deloc să mă înţelegi şi nici măcar să-mi dăruieşti o vorbă bună!
Imputarea din glasul lui Bologa înnoura o clipă faţa preotului, ca şi când i-ar fi reamintit o suferinţă. Răspunse mai blând, plecând ochii:
― Erai tare aprins, Apostole, iar eu de-abia sosisem... Omul, când sufere, e mai egoist şi nu simte suferinţa aproapelui... Numai moartea ne împacă aievea cu lumea şi cu Dumnezeu!
― Iubirea nu? întrebă Apostol repede, aproape înfricoşat.
― Iubirea cea mare şi adevărată e numai la Dumnezeu...
Din casă izbucniră deodată plânsete prelungi şi nătânge de copii.
Pe uliţă trecea un detaşament de soldaţi, în direcţia frontului, obosiţi, abătuţi, cu capetele plecate, ca nişte vite mânate spre zalhana. În cerdac însă ardea lumina soarelui ca un râs de fată
frumoasă.
― Copilaşii... veşnic fără astâmpăr, murmură Boteanu cu alt glas. Şi biata preoteasă toată ziulica trebuie să-i muştruluiască...
Apostol zâmbi. Preotul urmă iarăşi înviorat:
― Dar am auzit c-ai fost dus pe acasă, Apostole... De aceea nu te-am mai zărit... O, Doamne!... Barem pe acolo n-a trecut războiul...
― Îmi amintesc cât erai tu de studios în Năsăud, odinioară, Constantine, zise Bologa, parcă i-ar fi fost frică să nu uite ceva. Şi mă gândesc, cum te-ai putut obişnui aici, departe de lume, fără
cărţi, fără oameni de seama ta?... Trebuie s-o duci greu de tot.
Popa Boteanu roşi, dar în aceeaşi clipă îi izvorî în ochi o lumină
