― Ura te orbeşte, Gross, şi te face să vezi năluciri!
― Acuma mă urăşti, Bologa, zise locotenentul cu un surâs satisfăcut. Dacă însă ai fi sincer cu tine însuţi, s-ar cuveni să-mi mulţumeşti că ţi-am recunoscut taina cea mare. Nu ştiu dacă alţii vor fi tot atât de înţelegători ca mine, Bologa!... Eu nu mă supăr că
aici îmi vorbeşti de iubire şi Dumnezeu, iar acasă aţâţi pe bieţii oameni nu împotriva războiului în sine, ci împotriva ungurilor... Eu cel mult te voi compătimi când generalul...
― Ţi-a spus generalul ţie că eu?... Întrebă Apostol necrezător.
― Generalul nu stă de vorbă cu mine decât despre afaceri de serviciu... A spus-o însă deunăzi, la popotă, aghiotantul, prietenul tău...
― Mie aghiotantul îmi spuse, adineaori, la telefon, că nu ştie nimic! făcu iar Bologa cu puţină îngrijorare în glas.
Gross strânse din umeri, dispreţuitor, acuma cu spatele la Bologa, care, din ce în ce mai tulburat, ar fi dorit lămuriri şi nu cuteza să i le ceară. După un răstimp, locotenentul de pionieri se întoarse şi continuă liniştit, mângâindu-şi barbişonul retezat:
― Ş-apoi, dragul meu, te-aş jigni dacă aş lua în serios metamorfoza ta religioasă, fiindcă, pentru mine, adevăraţii credincioşi sunt sau proşti, sau şarlatani! Prost şi şarlatan nu eşti, prin urmare ar trebui să te cred smintit ca pe Cervenko... Şi încă
Cervenko, prin paroxismul iubirii pentru iubire, e mai aproape de mine decât oricare alţii. El iubeşte aşa de mult omenirea, încât, în realitate, urăşte pe toţi oamenii, convins că numai el e om adevărat... L-am văzut ieri şi m-a mişcat... E aici, în spital, cu un glonte în plămâni... Să-l vezi cu ce pasiune suferă! Parcă ar fi Mântuitorul, care voieşte să răscumpere păcatele omenirii întregi a doua oară... Şi doctorul Meyer crede că, cel mult în zece zile, trebuie să moară, sărmanul mântuitor!
Apostol Bologa se simţi deodată foarte obosit, nu mai răspunse nimic, ci, sculându-se, se uită împrejur, parcă n-ar fi văzut pe Gross şi întrebându-se cum a ajuns aici. Pe urmă zise încet, în şoaptă, ca pentru sine:
― Nu vine căpitanul... şi nu mai pot aştepta... trebuie să plec...
Porni spre uşa deschisă, în prag îşi aduse aminte de Gross, care îl privea dispreţuitor, se întoarse, îi dădu mâna fără o vorbă şi ieşi afară, în soarele primăverii, în vreme ce locotenentul îi strigă din urmă baţjocoritor:
― Noroc, Bologa, şi drum bun!
"De ce-mi urează drum bun?" se întrebă Apostol peste câteva minute, strecurându-se printre vagoanele din gară, ca şi cum de-abia atunci i-ar fi sosit în creieri cuvintele lui Gross. Înainte de-a căuta măcar un răspuns, îl fulgeră o nouă întrebare: "Dar dacă are dreptate?"
Acuma ştia că întrebarea aceasta, sub altă formă, şi mai cu seamă ceea ce se ascundea în dosul ei, i-a încolţit în minte din clipa când a zărit în gară, ieri, pe Ilona. I se clătina sufletul ca în bătaia unor vânturi neîmpăcate şi în suflet i se răscoleau alte întrebări, mereu altele. Ieşi în ulicioara gării şi se pomeni deodată cu Ilona... În secunda când o văzu, gândurile i se risipiră, ca alungate de o putere irezistibilă, şi în inimă îi rămase numai bucurie.
― Unde umbli pe aici, Ilona? îi zise el cu lăcomie, parcă ar fi vrut să-şi verse tot sufletul în nişte vorbe care altfel n-ar însemna nimic.
Cum te-ai ascuns de nici nu te-ai mai arătat de aseară?
― Mi-e frică de d-ta, murmură fata plecând ochii şi ocolindu-l.
― Şireato, şireato! făcu Apostol, fericit de răspunsul ei. Dar eu tot te-am văzut adineaori, din cancelarie... Veneai de undeva şi erai mânioasă, şi-ţi şedea bine...
Ilona trecuse, fără a mai scoate un cuvânt, iuţindu-şi mersul şi dispărând degrabă, în vreme ce Bologa, întorcându-se pe loc, o urmărea cu ochii aprinşi.
Apoi, de după cotitura care înghiţise pe Ilona se auzi huruit de roţi grele şi în curând se ivi o căruţă încărcată zdravăn cu lăzi de muniţii. Apostol tocmai voia să-şi urmeze calea, când, lângă vizitiu, recunoscu pe locotenentul de huzari Varga care, sosind aproape, opri căruţa şi nu se dădu jos. Schimbară câteva vorbe şi întrebări,
cântărindu-se din ochi cu o curiozitate ciudată. În sfârşit, Varga zise, în glumă şi totuşi cu o privire iscoditoare:
― Te-am aşteptat să te arestez, Bologa... Se vede însă că ţi-ai mutat gândul...
Apostol îi simţi în inimă privirea ca un cuţit. Zâmbi încurcat şi răspunse, de asemenea cu ton glumeţ, dar neputându-şi ascunde o tremurare a buzelor:
― A, n-ai uitat încă convorbirea de atunci?... Ei da, am lipsit la apel... Crezi că de aci încolo e prea târziu?
― Nu ştiu... Tu trebuie să ştii! zise Varga, devenind îndată serios.
― Aşa-i?... Ş-apoi frontul e mare, prietene... De ce numaidecât pe la tine? urmă Bologa cu acelaşi zâmbet.
― Fireşte... negreşit... Dar eu te-am aşteptat, nu ştiu de ce...
aşa... Îngână locotenentul de huzari cu o licărire în ochi. Hai, dă-i drumul, băiete! adăugă către vizitiu, întinzându-i mâna lui Apostol şi zicându-i: La revedere... Am să te mai aştept, Bologa!... Fii sigur, am să te aştept...
Căruţa porni cu zgomot scârţâitor, în care ultimele vorbe ale lui Varga se pierdură ca într-o prăbuşire. Apostol Bologa merse pe urmele căruţei, cu surâsul zugrăvit pe obraji, parcă ar fi vrut să mai spună ceva huzarului.
Tocmai în faţa spitalului îşi dădu seama că doreşte să vadă
neapărat pe Cervenko, ca şi cum numai Cervenko ar fi în stare să-i dezvăluie taina liniştii adevărate şi să-i dea un leac împotriva tuturor chinurilor sufletului. Spitalul improvizat în localul şcoalei avea două
săli cu vreo treizeci de paturi. În cea dinspre uliţă, într-un colţ, zăcea căpitanul Cervenko.
Un doctoraş cu obrajii pământii explică lui Bologa, înainte de a-l introduce, că Cervenko e de două săptămâni aici, cu un glonte, ricoşat, în piept... "Glontele, pătrunzând de-a curmezişul, a frânt două coaste, şi-a pierdut forţa de penetraţie şi s-a oprit în plămânul stâng, în apropierea inimii, aşa că ni-e peste putinţă să-l ajungem şi să-l extragem... Pe bolnav îl jenează îngrozitor şi, afară dacă o întâmplare norocoasă nu va interveni, poate să-i provoace o hemor-agie mortală... În sfârşit, noi sperăm... În ajutorul lui Dumnezeu, dar bolnavul trebuie cruţat şi mai ales n-are voie să vorbească... De altfel, are dureri cumplite şi..."
Apostol Bologa se apropie de patul lui Cervenko în vârful picioarelor. Căpitanul, foarte palid, cu faţa în sus, avea ochii verzi ţintiţi în tavanul cu grinzi. Obrajii lui erau uscaţi, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, şi atât de albă, că barba cafenie, resfirată peste învelitoarea sură, părea neagră. În ochi îi ardea o lumină cu pâlpâiri de suferinţă şi exaltare şi umilinţă, ca nişte tainice respiraţii sufleteşti.
Bologa se opri la vreo trei paşi de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre dânsul, parcă n-ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea aceasta. De-abia când îi rosti numele, ochii lui Cervenko răspunseră cu o lucire de bucurie.
Pe urmă Apostol se aşeză la picioare şi rosti câteva cuvinte care
nu cereau răspuns. Căpitanul bolnav zâmbi cu buzele şi cu ochii, blând, cu atâta bunătate, că inima lui Apostol începu să tremure repede, fricoasă, ca o pasăre speriată, simţind deodată mustrări dureroase şi încredere mare. Şi Bologa stătu acolo, în faţa bolnavului, aproape un ceas, fără a scoate o vorbă, sorbindu-i privirile din ce în ce mai însetat, ca şi cum din ele ar fi vrut să-şi adune un mănunchi de sprijin. N-ar fi fost în stare să-şi lămurească
simţămintele din clipele acelea, dar sufletul i se bucura ca pătruns de o taină nemărginită.
Când se ridică de plecare, văzu bine că buzele lui Cervenko se mişcă fără glas. El totuşi înţelese ce-i spune şi, drept răspuns, îl sărută pe amândoi obrajii. Şi ochii bolnavului îl petrecură până la uşă şi mai departe, prin zidurile sălii, până în uliţă...
