― Aa? Aprigă fetiţă! murmură căpitanul uimit. Ce-i drept, loveşte ţapăn!... Dar cine-i frumoasa, Bologa?... Ehei, bine o duci tu aici! De aceea nu-ţi pasă de noi!

― E logodnica mea, zise Apostol zâmbind.

― Cum? Logodnica...ta? întrebă Klapka complet zăpăcit. Bine, dar asta-i... asta-i nebunie, Bologa!... Iartă-mă, poate că sunt bădăran, totuşi... nu pricep! Nu pricep nimic!

― Ei, dacă ar pricepe omul toate câte nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viaţa? răspunse Bologa vesel. Mai bine şezi colea, odihneşte-te puţin şi să ciocnim ouă roşii, că e a doua zi de Paşti.

Şi, în vreme ce Klapka se aşeză la masă, aiurit, Apostol ieşi în tindă şi se reîntoarse apoi împreună cu Ilona, care aducea o farfurie cu ouă roşii şi alta cu pască şi cozonac. Căpitanul se sculă în picioare şi, foarte galant şi încurcat, zise către Ilona:

― Adineaori am fost rău-crescut... dar n-am ştiut că... am crezut că... să mă ierţi...

Deşi nu ştia boabă nemţească, Ilona înţelese cam ce vrea Klapka, se uită la el lung şi apoi pufni într-un râs atât de vesel, că

amândoi bărbaţii râseră împreună cu ea.

― Fetiţa... adică logodnica ta, e mare ştrengărită! zise Klapka după ce Ilona fugi afară, să râdă în voie. Oricum, adăugă pe urmă

serios, logodna asta e un mister, pentru mine, fireşte...

― Şi pentru mine! şopti Apostol cu o fâlfâire de entuziasm. Dar nu numai logodna, ci toată viaţa, începând cu sufletul meu şi sfârşind cu infinitul înstelat!

Căpitanul îi aruncă o privire mirată şi reluă nehotărât:

― Bine... aşa se zice... Astea-s dintre vorbele mari pe care toţi le simţim şi nimeni nu le înţelege aievea... Logodna însă e ceva material, e un fapt precis. Ceva ce nu pricep în logodna aceasta sunt motivele care te-au îndemnat să-ţi legi viitorul cu o fetiţă, nostimă, negreşit, dar necivilizată... În sfârşit, un om ca tine ce poate găsi într-o ţărăncuţă, şi încă unguroaică? Uite, asta nu pricep, dragul meu!

― Sufletul e acelaşi la ţărancă şi la contesă, răspunse Bologa cu mai multă însufleţire. Cel puţin în privinţa cuprinsului... Numai forma a schimbat-o civilizaţia. Şi eşti sigur că schimbarea s-a făcut întru fericirea omului?... Nu, nu, eu cred că civilizaţia a falsificat pe om şi l-a înrăit; omul primitiv e bun şi drept şi credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat!... Imensei majorităţi a omenirii civilizaţia nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune faţă în faţă milioane de oameni şi care ucide mii şi mii de suflete într-o secundă!

Binefacerile civilizaţiei se răsfrâng numai asupra câtorva privilegiaţi suferind de plictiseală şi de spleen. Pentru o mie cinci sute de milioane de oameni civilizaţia e o pacoste, dacă nu chiar un rafinat sistem de robire!

― Oare fără binefacerile civilizaţiei ai mai putea tu însuţi să te ridici împotriva lor? întrebă Klapka cu un surâs.

― Atunci n-aş fi simţit nevoia să le dispreţuiesc şi aş fi fost desigur mai fericit! strigă Apostol îndârjit. Civilizaţia d-tale stârneşte în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ţi ofere nici un răspuns! Fiece "cucerire" a civilizaţiei a dărâmat câte-o bucăţică din fericirea omului, până ce nu i-a lăsat în suflet decât un

morman de ruine... În locul credinţei a pus formule, chiar pe Dumnezeu ar vrea să-l vâre într-o formulă ingenioasă, iar pe urmă

să-şi frece mâinile şi să zică: "Poftim, am cucerit şi pe Dumnezeu!"...

Însăşi muzica divină, care e viaţa, a tot despicat-o şi a explicat-o, încât azi sărmanul om "civilizat" nu mai ştie încotro s-o apuce, dezgustat şi de sine însuşi... Mi-e scârbă de civilizaţie, căpitane!

Zece mii de ani de civilizaţie nu preţuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească!

Klapka îl asculta din ce în ce mai nedumerit, îşi smulgea bărbuţa, nerăbdător, gândindu-se mereu să-l întrerupă şi să-i spuie că pentru altceva a venit el aici...

― Dragă Bologa, eu... Încercă Klapka să zică.

Dar Apostol, grăbit, parcă i-ar fi fost frică să nu-şi piarză şirul sau parcă ceea ce spunea îl apăsa pe suflet şi vroi să scape mai repede de apăsare, continuă:

― Numai un moment, căpitane... Să înmormântez civilizaţia în inima mea, definitiv. Ea mi-a zdrobit viaţa şi m-a chinuit douăzeci de ani, neîncetat... Ea m-a îndemnat să-mi călăuzesc viaţa după

concepţii şi formule şi principii. De câte ori viaţa trăgea cu buretele peste construcţiile mele neroade, îmi făceam altele mai năzdrăvane şi mă mândream că eu...― Eu, cu e mare ― am izbutit să-mi croiesc, soarta, să mă pun de-a curmezişul vieţii şi al lui Dumnezeu!... A trebuit să mă izbesc cu capul de toţi pereţii până să mă smulg din ghearele rătăcirilor, până să mă regăsesc pe mine însumi, sufletul meu însetat de Dumnezeu şi de fericire!

― Da... da... omul are nevoie de un sprijin sufletesc, murmură

căpitanul.

― Aşa-i? zise Bologa stăruitor, ca şi cum aprobarea l-ar fi întărit.

Aşa-i?... Aşa-i... Un sprijin, căpitane!... Credinţă, multă, nesfârşită, oarbă... Credinţa-i Dumnezeu, căpitane!

Atunci însă, parcă exuberanţa I-ar fi ruşinat, se uită la Klapka o clipă şi urmă cu alt glas, foarte schimbat:

― Vorbesc, vorbesc şi... Nu te supăra! Mi-e plină inima... Te rog!

adăugă zâmbind şi arătând farfuriile de pe masă. Sunt făcute de logodnica mea... O cheamă Ilona... Şezi! De ce stai în picioare?

Se aşezară amândoi. Klapka îmbucă din pască şi vorbi mestecând:

― Îmi aduc aminte când ai fost pe la mine, pe front... Ştii, când cu ofiţerul român... Cât erai de zbuciumat... Am crezut că te-ai supărat pe mine fiindcă nu m-am entuziasmat de planurile tale de fugă... ţii minte? Ai plecat furios...

― Da... furios, zise Apostol dând din cap.

― Ai avut noroc cu boala, reluă căpitanul înghiţind un gălbenuş

tare. Nu ştiu de ce am avut şi mai am încă presimţirea că te-ar prinde dacă ai încerca să treci dincolo... Nu ştiu... De aceea îţi port mereu de grijă. Poate că-i o superstiţie... Oricum, te-ai născut într-o zodie cu noroc, Bologa!... Mai întâi pentru că ai scăpat de front... Aici parcă nici n-ai fi în război...

― Adevărat, parcă nici n-ar exista războiul! făcu Bologa cu un

surâs mulţumit. Sunt ca un funcţionar bătrân, ori ca un cal de tramvai. Toată ziua cu aceleaşi registre şi foi de muniţii... notez, controlez, adun... O maşină de cancelarie... Adevărat! Nu mă mai gândesc la război şi chiar la nimic... În realitate, fericirea îngustează

cumplit orizontul omului, nu crezi?

― Poate... În orice caz pe front n-ai răgaz să uiţi unde te afli, zise Klapka, oftând si plecând ochii, în care apăruse o îngrijorare grea.

De vreo zece zile avem fierbere şi pregătiri şi ordine peste ordine încât te trec sudori reci... Ce-o fi, Dumnezeu ştie, vom ataca noi, sau aşteptăm atacul lor?... Am fost azi pe la cartier, chiar de acolo vin...

Toţi sunt muţi şi gravi şi ridică din umeri: să-i ia dracul pe toţi!... Şi pretutindeni o vigilenţă extraordinară, mai ales că în ultimele zile au început oamenii să dezerteze la duşman pe capete, cu deosebire românii... Numai azi-noapte am aflat c-ar fi şters-o vreo cinci infanterişti, aşa că-ţi închipui ce-i pe la noi!

Klapka se uită la Apostol cercetător, ca şi cum ar fi vrut să vază

ce impresie i-au făcut ştirile acestea. Apostol însă asculta liniştit, şi în ochii lui pâlpâia blând numai milă şi tristeţe. Căpitanul continuă

cu mai multă inimă:

― Şi aici cu civilii... Ai zice c-a turbat generalul. Am văzut trecând spre Făget... Sunt trei spânzuraţi, la marginea şoselei, într-o pădurice... Mi-am adus aminte de pădurea spânzuraţilor... Până şi calul meu s-a speriat şi a pornit într-un galop nebun... Acuma, la întoarcere, nici n-am mai venit pe şosea, ci am luat-o pe linia drumului-de-fier, ca să nu mai văd grozăvia ceea... Şi Curtea Marţială de-abia şi-a început activitatea! Tocmai când să plec încoace, am auzit c-ar mai fi condamnat pe patru ţărani... Un ceas a durat judecata şi într-un ceas patru spânzuraţi!

Căpitanul tăcu iar, aşteptând parcă ceva. Ochii lui Bologa, înecaţi în lacrimi, îl priveau lung, fix, adânc.

― Dar tot la cartier, zise Klapka după o pauză, cu faţa înseninată