ajunge...
― Apoi am şi isprăvit, don' locotenent, răspunse Petre, uşurat, ieşind îndată, să-şi potrivească şi culcuşul lui din tindă.
Când se pomeni singur cu fata, Bologa roşi mai rău ca adineaori Ilona. Îşi zicea că atât Petre cât şi fata au înţeles gândurile lui şi-i era ruşine, parc-ar fi plănuit o crimă. În acelaşi timp însă simţea o trebuinţă arzătoare să-i spuie că i-e dragă şi tot atunci îşi dădea seama că ar fi ridicol să facă declaraţii de amor unei ţărăncuţe care nici nu l-ar înţelege, ba poate ar şi râde de dânsul. Ilona părea şi mai tulburată. De unde cât a fost şi Petre aici, s-a mai mişcat şi ea, aşezând câte ceva, acuma stătea lângă pat, neştiind ce să facă cu mâinile, uitându-se la Apostol cu o curiozitate înfricoşată şi mai ales aşteptând din clipă în clipă să se întâmple o minune.
În sfârşit, după o tăcere apăsătoare, Apostol Bologa se aşeză pe laviţă, între ferestrele dinspre uliţă, şi vorbi deodată cu glas rece şi străin, cum ar fi vorbit cu un soldat oarecare:
― Dar tatăl tău ce-a mai dres de când am plecat?
Ilona se repezi asupra întrebării parc-ar fi fost chiar minunea aşteptată şi răspunse cu o mândrie grăbită şi aproape jignitoare:
― Tata ce-a făcut, zici?... Apoi, munca şi necazurile, ce crezi că-i nimic? Că doar avem şi noi nişte pământuri, ca oamenii de treabă, şi trebuie să muncim cum putem dacă vrem să trăim... Numai Dumnezeu ştie...
Apostol o privea şi o asculta cu mare luare-aminte şi totuşi nu pricepea nimic. Glasul ei însă, cu undulările aspre ca un cântec sălbatic, i se prelingea în suflet prin toţi porii, îi alina toţi nervii. Şi în aceeaşi vreme ochii lui se odihneau pe buzele ei, puţin cărnoase, roşii-închise şi umede, care se mişcau convulsiv, îndârjite şi cu un fel de imputare tainică.
Când tăcu Ilona, Bologa se zgudui, ca şi cum i s-ar fi rupt ceva în inimă. Îi întâlni ochii şi zări acolo înfricoşarea ce se încuibase brusc şi în sufletul lui. Apoi în tăcerea dintre ei căzu, ca o izbăvire, un strigăt gros din ogradă şi deodată se înviorară amândoi, iar fata, cu glas mai dulce şi cu ochii râzători, întrebă:
― Dar d-ta ce-ai mai făcut pe-acasă, bine?... E frumos pe la d-voastră?
― Ca şi pe aici, Ilona... doar că la noi e mai departe războiul...
puţin mai departe...
― De noi ştiu că nu ţi-a fost dor, vezi bine... Cum să-ţi fie dor, că
acasă omul... urmă Ilona ascunzându-şi într-un zâmbet întrebarea...
― Mi-a fost dor de tine, Ilona, zise Apostol, de asemenea zâmbind, dar cu o voce mai groasă ca de obicei, care se silea să
coboare în inima ei.
Ochii fetei pâlpâiau cu luciri nervoase, în vreme ce buzele răspunseră cu grabă:
― Vai, Doamne, am avut o presimţire grozavă că ai să te întorci înainte de-a se împlini vremea şi de trei zile am aşteptat toate trenurile, nu ştiu de ce... toate, toate trenurile, toată ziua...
Pe fereastra dinspre grădină bătea soarele din asfinţit. O fâşie de aur tremura pieziş, peste masă, pe podeaua gălbuie, până aproape de uşă, despărţind pe Ilona de Apostol ca o punte fermecată.
Fericirea tresăltă în inima lui ca nişte junghiuri dureroase şi prin creieri i se învârtea în cerc acelaşi gând: dacă Ilona şi-ar da seama ce vorbeşte, i-ar fi ruşine şi l-ar părăsi. Se sculă brusc în picioare, vrând să o roage să nu plece, deşi fata vorbea mereu, cu aceleaşi străfulgerări ciudate în ochi. Balta de lumină dintre ei râdea şi-şi oglindea râsul parcă numai în obrajii Ilonei. Atunci Apostol uită de ce s-a ridicat şi se gândi cum să treacă el prin pata de soare fără s-o tulbure. Şi, tot gândindu-se, se pomeni c-a şi păşit în şuvoiul razelor poleite şi se opri buimăcit, fiindcă şi fata se apropiase, ca şi cum ar fi ademenit-o cine ştie ce putere tainică. Buzele ei se mai mişcau, dar el nici glasul nu i-l mai auzea. Şopti răguşit:
― Mulţumesc... Ilona... pentru că...
O privea şi se vedea în ochii ei ca într-o oglindă. Ridică braţul puţin, parc-ar fi dorit să-i strângă mâna, şi deodată îi cuprinse mijlocul. Fata se lăsă moale în îmbrăţişarea lui, cu o rămăşiţă de protestare supusă:
― Vai de mine... că şi d-ta, zău aşa...
Împreunându-se, buzele lor fierbinţi se crâmpoţiră, cu o patimă
furioasă, câteva clipe. Apoi Ilona îşi veni în fire, se smulse ca o şopârlă, îşi potrivi năframa pe cap dintr-o singură mişcare şi pieri pe uşă afară...
În acelaşi moment vraja din odaie se stinse ca un vis. Apostol se uită împrejur cu frică şi i se păru că s-a trezit într-o casă străină.
Pânza de soare rămăsese pe loc, dar avea o melancolie de amurg în sclipirile-i tremurate. Pe urmă toată odaia se umpluse parcă numai cu gândurile lui, ca un stol de păsărele scăpate dintr-o colivie.
"Ce înseamnă romantismele astea caraghioase de licean amorezat? îşi zise cu o revoltă pe care o simţea el însuşi falsă şi care totuşi credea că o să-i mulcomească părerea de rău ce i se grămădea în inimă. Atâtea mofturi, atâta zbuciu-mare pentru..."
În vremea aceasta însă, în altă parte a creierului îi fierbea întrebarea tot mai aţâţătoare: "Unde s-a dus Ilona?"
Îşi alunecă mâinile prin părul castaniu, ca şi cum ar fi încercat să-şi ostoiască gândurile. Apoi se apropie de fereastra stângă, să-şi mai răcorească sufletul privind afară. Ograda era îngrădită cu uluci, şi peste drum, într-o grădină, albeau pomii înfloriţi, înviorând înserarea. Ici-colo coperişuri de case, draniţe mucezite însemnau pete negre la poalele coastelor de brazi, tivite pe jos cu livezi grase.
Lângă poartă, răzimat de uluci, stătea un infanterist foarte murdar şi zdrenţuros, cu casca pe ceafă, cu o mutră păroasă de maimuţă, vorbind cu cineva din tindă, vesel şi mulţumit şi arătându-şi mereu dinţii albi, lucitori. Privirea lui Apostol vru să-l ignoreze, dar inima lui întrebă: "Cu cine vorbeşte infanteristul?" Era sigur că tăifăsuieşte cu Ilona, şi faţa i se strâmbă de mânie, aproape fără să-şi dea seama.
Soldatul îl zări în fereastră şi deodată i se stinse râsul, şi dinţii cei albi se ascunseră într-o seriozitate puţin speriată; luă poziţie, îşi îndreptă casca, salută grav şi pe urmă, fără grabă, uitându-se pe furiş spre geamul primejdios, se târî mai departe în ogradă, până ce dispăru din ochii locotenentului.
"Adică ce-mi pasă mie cu cine a vorbit bădăranul, chiar dacă a vorbit cu ea? răspunse Bologa întrebării care-i tot sfârâia în minte.
Am să ajung de râsul lumii cu asemenea..." ― adăugă apoi nervos, aşezându-se iarăşi pe laviţă, unde stătuse adineaori când fusese şi Ilona în odaie.
Căuta să se gândească la altceva, dar simţi că nu e în stare, iar din fundul inimii auzi un glas limpede: "Ilona mi-e dragă..." Apoi nu se mai împotrivi glasului şi sufletul i se însenină şi i se umplu de o nouă bucurie mare, ademenitoare, în care Ilona întruchipa toată
lumea. Şi el se lăsă în braţele acestei bucurii cu sfială şi uitare de sine, ca o fecioară în braţele primului iubit. Avea impresia că inima i se topeşte încet-încet, răspândind în jurul lui fiori de dragoste.
Amurgul cenuşiu ploua pe geamuri, printre muşcatele somnoroase, învăluindu-l într-o reţea de fericire...
Într-un târziu se smulse din ispita visărilor, îşi puse chipiul şi ieşi.
În uşa tinzii, infanteristul murdar stătea mereu de vorbă cu un artilerist în capul gol, iar Bologa, văzându-i, se bucură. În tindă se mai gândi la Ilona, dar nu se opri şi nici n-o căută din ochi. În ogradă
de asemenea se gândi la ea şi totuşi nu întoarse capul. Răcoarea amurgului parcă-l dezmeticea dintr-o beţie.
