mângâiere acum şi pururea, amin!

Apostol Bologa îşi făcu cruce de trei ori, cu ochii muiaţi în lacrimi, cu inima însângerată de o milă mare.

La plecare, preotul îi strânse mâna prelung şi-i zise:

― Apoi să vii negreşit la înviere, Apostole... să-ţi mai întăreşti inima şi credinţa în Dumnezeu, că vezi bine cât de cumplite-s vremurile şi câtă nevoie are sufletul omului de sprijin şi de îndurare!

― Negreşit! răspunse Apostol din toată inima.

După-amiaza trecu ca părerea, în cancelarie, la lucru. Seara, la cină, spuse şi lui Petre că se va însura cu Ilona. Ordonanţa îi ură

noroc numai cu jumătate de gură: aflase vestea de la însăşi Ilona şi nu putea pricepe cum să ia "domnişorul" de nevastă o ţărăncuţă şi săracă, şi proastă, când ar fi găsit atâtea fete de boier, numai să fi întins un deget.

Porunci seara soldatului să-l trezească la vreme pentru înviere.

Pe la miezul nopţii se deşteptă în alintările Ilonei:

― Scoală, leneşule... Aide, să nu pierzi tocmai Învierea!

Până să se dezmeticească, fata dispăru fără zgomot... Se îmbrăcă în grabă. Răcoarea nopţii îi învioră paşii. Cerul era senin, vânăt, şi stelele pâlpâiau ca nişte luminiţe pe bolta unei imense catedrale.

Curtea bisericii era plină de oameni şi totuşi mai soseau mereu, care singuratici, care în pâlcuri. Bisericuţa de lemn, veche, lăsată

într-o parte şi proptită cu bârne ca să nu se dărâme, cu turnuleţul răsucit puţin, cu uşa atât de joasă, că trebuia să te pleci intrând, de-abia se deosebea în întuneric dintre pomii bătrâni care-şi întindeau ramurile, ca nişte braţe ocrotitoare, până deasupra acoperişului...

Dinlăuntru, ca dintr-o peşteră, se auzea un glas chinuit, mormăind când tărăgănat şi dureros, când aspru şi ascuţit.

― E prea devreme, şopti cineva lângă Bologa, căci părintele slujeşte aşa fel încât tocmai când se crapă de ziuă să isprăvească

liturghia!

― Mai bine prea devreme decât să n-ai loc nici măcar în curtea bicericii, răspunse altul cu imputare.

Oamenii se îmbulzeau, şopteau. Ici-colo se stăpâneau râsete înăbuşite. Întunericul începea să se îmblânzească.

În sfârşit uşa bisericii se lumină şi, peste câteva minute, preotul, cu Evanghelia pe braţ şi cu o lumânare aprinsă în cealaltă mână, se ivi în prag. Zeci de lumânărele se întinseră nerăbdătoare spre preotul în odăjdii strălucitoare şi în curând curtea bisericii se umplu de luminiţe galbene, plăpânde, ca o ceată sfioasă de suflete care aşteaptă, tremurând la porţile cerului, glasul izbăvirii.

Printre ţăranii ce se înghesuiau în jurul preotului, Apostol Bologa văzu şi mulţi soldaţi, cu feţele transfigurate de evlavie, bolborosind rugăciuni fierbinţi. Dar mai ales se miră, zărind, la o parte, cu lumânărica aprinsă, pe sergentul ungur de la cancelaria lui.

Apoi începu slujba. Preotul Boteanu cânta blând, cu glas subţire, cu ochii închişi sau ridicaţi spre înălţimile cereşti. Lumina juca pe faţa lui slabă, dându-i înfăţişarea unui sfânt dintr-o icoană veche.

Împrejurul lui Apostol buzele oamenilor, uscate, se mişcau repede, nesăţioase. Fumul de tămâie se răspândea în valuri albastre şi credincioşii îl sorbeau cu bucurie ca o mireasmă din altă lume.

― ...S-ascultăm sfânta evanghelie! cântă preotul, tărăgănat, uitându-se peste capetele mulţimii cu o privire care parcă vestea o taină nouă.

Toată lumea căzu în genunchi. Apostol asculta dus, cu ochii pe buzele preotului. Cuvintele se legănau, pluteau şi se împreunau întro melodie stranie, care-i picura în suflet nemărginită încredere.

Încet, în neştire, plecă fruntea în pământ, simţindu-şi inima copleşită

de ceva nespus de amar. Apoi deodată auzi iar glasul preotului, triumfător şi puternic, vesel ca o trâmbiţă de argint:

― Hristos a înviat din morţi...

Apostol sări în picioare. Toţi oamenii cântau, cu feţele albe de bucurie. Şi glasurile fâlfâiau ca nişte steguleţe de pace şi se ridicau în văzduhul limpede şi se înălţau tot mai sus, până la tronul mângâierilor cereşti...

7

În duminica Paştilor avu mai mult de lucru la cancelarie, totuşi la prânz făcu o pauză şi luă masa împreună cu Vidor şi cu Ilona.

Groparul îi povesti a doua oară, cu amănunte noi, despre cei trei ţărani arestaţi şi, muncit de curiozitate, se repezi după-amiază până

la cumnatul său, să mai afle noutăţi. Putea acuma pleca liniştit, fiindcă nu mai avea grija fetei.

― De-aci înainte ai s-o păzeşti d-ta mai straşnic decât mine, zise către Bologa, clipind şiret.

Spre seară, înainte de a se întoarce groparul din Făget, se auzi

prin sat că cei trei împricinaţi au fost osândiţi la moarte de Curtea Marţială şi că chiar mâine vor fi spânzuraţi. Vestea umplu de groază

pe săteni şi pătrunse ca o ştafetă sinistră prin toate casele, mohorând bucuria sărbătorilor.

Totuşi, groparul Vidor aduse şi noutăţi. Mai întâi că osândiţii vor fi executaţi într-adevăr mâine dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui.

S-au dus rudele, cunoscuţii lor, şi au îngenuncheat şi au plâns în faţa generalului, să-i ierte, să-i fie milă... Aş! Generalul e foc şi i-a alungat cu jandarmii. Pe urmă alta: azi-noapte au mai fost arestaţi încă patru oameni, tot din Făget şi tot în zona frontului, iar mâine o să-i judece şi pe aceştia.

― În sfârşit, se vede că generalul şi-a pus în gând să ne spânzure pe toţi, rând pe rând, oftă groparul, foarte posomorât.

Se mai duse pe la vecini să le povestească nenorocirea ce s-a abătut asupra oamenilor din senin, dar se întoarse degrabă acasă, se schimbă şi plecă iar la Făget.

― Poate să le fiu de folos bieţilor oameni, cu meseria mea, zise luându-şi rămas bun de la Apostol şi Ilona, închinându-se, Doamne ce năpastă!... Doamne, fereşte!...

A doua zi Vidor veni acasă la amiază, numai să dea de ştire că

cei trei au fost spânzuraţi într-o branişte, la marginea şoselei, jumătate calea între Lunca şi Făget.

― Nici nu le-au ridicat spânzurători, povesti groparul, plângând ca o babă. I-au agăţat, ca pe nişte câini, pe câte o cracă de copac...

Am vrut să le facem groapă, cum se cuvine creştinilor, dar nu i-au coborât din ştreang... Zice că-i porunca să atârne acolo trei zile şi trei nopţi, să-i vază toată lumea şi să se înveţe minte!... Doamne, Doamne, apără-ne! Până ce le-au pus laţul de gât, s-au jurat bieţii oameni că nu-s vinovaţi... Parcă a vrut cineva să-i asculte?... Ordin şi iar ordin!... Şi uite-aşa, a doua zi de Paşti! Doamne, mare eşti şi mare-i mila ta, Doamne!... Şi mai sunt patru închişi!...

Porni numaidecât înapoi, spre Făget, fără să ia ceva în gură, cu ochii arşi de lacrimi, gârbovit de spate ca şi cum într-o zi ar fi trăit zece ani.

Peste vreo două ceasuri, tocmai pe când Apostol era mai ocupat, năvăli în cancelarie căpitanul Klapka strigând:

― Bologa! Fericitule!... Ai sosit din concediu?... De mult?... A, fericitule!... Dar barem eşti sănătos acuma?

Îmbrăţişă zgomotos pe Apostol, copleşindu-l cu întrebări. Era puţin slăbit la faţă, numai bărbuţa de miliţian părea mai blondă, mai rară şi mai neîngrijită. După câteva minute, Bologa îl pofti dincolo, să vorbească mai în tihnă. Acolo găsiră pe Ilona, care nu mai lăsa pe Petre nici să intre în odaie, geloasă şi dornică să-şi servească ea singură logodnicul şi să-l îngrijească. Klapka, văzând-o, nici una, nici două, o luă ştrengăreşte de guşă, alegându-se cu o palmă zdravănă

peste mână.