spună un cuvânt, îşi luă chipiul şi porni grăbit spre piaţă, lăsând pe maică-sa îngrozită, "că acuma de bună seamă o să omoare pe afurisitul de buzat", regretând că i-a mai spus ce-a auzit chiar de la biata Marta. Doamna Bologa petrecu un ceas spăimântător, frângându-şi mâinile, plângând şi mai dojenind pe Rodovica asta, care "s-a obrăznicit şi s-a lenevit de tot, că nu-i chip să mai trăieşti cu ea..." Pe urmă Apostol sosi, senin şi mulţumit.
― Ce-ai făcut, dragul mamei? îl întrebă doamna Bologa tremurând.
― I-am cerut iertare, mamă... răspunse Apostol cu bucurie în glas şi cu o flacără de fericire în ochi.
Trei zile înainte de împlinirea lunii, locotenentul Apostol Bologa primi ordin telefonic să se prezinte imediat la serviciu.
― Se vede că se îngroaşă lucrurile de au început să suspende
concediile, zise Apostol, liniştit şi încrezător, către maică-sa, comunicându-i ştirea.
― Ba mare minune dacă aici n-o fi mâna "buzatului"! strigă
doamna Bologa revoltată, mai ales gândindu-se că Apostol s-a şi umilit înaintea blestematului.
De mult simţea Apostol că mai are o datorie de împlinit, dar mereu i-a lipsit curajul. Acuma îşi dădu seama că a trecut vremea şovăirii. După-amiază bătu la poarta avocatului Domşa, găsi pe Marta acasă, îi sărută mâna, o privi în adâncul ochilor şi o rugă să-l ierte cu atâta patimă, că fata se zăpăci, zâmbi ruşinată, apoi izbucni în lacrimi, murmurând că numai ea a fost vinovată...
Doamna Bologa îl petrecu la gară, pe jos, în zori, căci trenul pleca foarte de dimineaţă. Petre, cu povara în spinare, gâfâia mai tare ca odinioară... Apostol era aproape vesel. Vorbea cu maică-sa, plin de duioşie, şi-i zicea mereu:
― Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, mamă, şi pretutindeni te însoţeşte Dumnezeu!... Acuma ştiu, mamă, şi acuma mi-e croită cărarea vieţii, dreaptă şi luminoasă...
Când şuieră sirena, doamna Bologa, lângă scara vagonului, îi şopti cu grijă:
― Ia seama, dragul mamei, că mâine intrăm în Săptămâna Patimilor... Du-te şi la biserică, du-te şi nu uita pe Dumnezeu!
Apostol zâmbi blând şi-i răspunse cu o privire fierbinte de credinţă.
Trenul porni încet. Doamna Bologa rămase pe peron, sorbind privirea lui încrezătoare, ca o mângâiere cerească. Apoi coroana în floare a unui măr o învălui ca într-o haină de mireasă, în clipa aceea prin inima lui Apostol trecu o undă de amărăciune, ca o presimţire neagră în mijlocul unei mari veselii...
CARTEA A TREIA
1
Când văzu cea dintâi casă din Lunca, după o cotitură de deal, Apostol Bologa tresări iarăşi, parcă fără veste i s-ar fi mohorât sufletul. Dar împunsătura de ac se stinse ca o scânteie, lăsându-i în inimă un nou belşug de bucurie. Scoase capul pe fereastra compartimentului, grăbit, având siguranţa că îl aşteaptă cineva. Din depărtare descoperi cireşul bătrân care, în cinstea sosirii lui, se împodobise cu o minunată cunună de flori albe în locul coroanei de muguri plăpânzi de acum o lună...
În gară pâlcuri de soldaţi se năpustiră asupra trenului ce pufăia şi se smucea cu înverşunare înainte de a se opri. Ochii lui Apostol însă alergau nerăbdători printre oameni, mereu de ici-colo, cercetând aproape cu frică până ce, cu o lucire de fericire nestăpânită, se poticniră. Pe peron, în acelaşi loc unde rămăsese, ca şi cum vreme de patru săptămâni nici nu s-ar fi clintit de acolo,
stătea Ilona, scormonind, cu priviri din ce un ce mai îngrijorate, prin toate vagoanele, pe rând, încât faţa ei, în încordarea aşteptării, părea mai aspră şi slăbită. Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatică, şi buzele îi încremeniră într-un surâs speriat...
Apostol Bologa sări jos, mişcat şi zăpăcit, neştiind ce să facă. În inimă îi ardea pornirea de-a se repezi la Ilona şi de-a o strânge în braţe în faţa lumii întregi. Dar o nătângie stăpânitoare îl ţinu lângă
vagon, să aştepte pe Petre cu bagajele.
― Hai, băiete, hai mai repede! murmură el către ordonanţa care se lupta pe scara vagonului cu soldaţii grăbiţi să se urce.
Cu coada ochiului se uita numai la fata groparului, gândindu-se cu teamă ce nenorocire ar fi dacă ar pleca tocmai acuma, înainte să-i audă el glasul. Totuşi, când ajunse în faţa ei, se opri mirat, prefăcându-se că de-abia acuma a văzut-o, şi-i zise cam rece:
― Ce cauţi aici, Ilona?
Fata se făcu de asemenea a nu-l fi zărit şi răspunse cu uimire:
― Uite, uite, domnul locotenent!... Ai şi venit?... Tata zicea că
mai ai vreo trei zile... De altfel, pe dumnealui îl aşteptam, că s-a dus la oraş după nişte... Dar poate c-o să sosească cu cellalt tren...
Îşi sorbiră o clipă privirile cu atâta înfrigurare, parcă între ochii lor s-ar fi întins un fir de mătase roşie. Apostol îi dădu mâna şi văzu că Ilona coboară pleoapele şi că buzele zâmbitoare îi tremură; mâna era însă rece.
Apoi Bologa trecu înainte, repede, să nu facă vreo prostie dacă
nu se va grăbi. În ulicioara gării, întoarse capul. Fata se ciorovăia cu ordonanţa, cerându-i să ducă şi ea un geamantan, iar Petre refuza cu mândrie, explicându-i că n-are nevoie de ajutorul nimănui şi că
de altminteri bagajele sunt mai uşoare fiindcă domnul locotenent a lăsat acasă multe mărunţişuri nefolositoare la război. Apostol nu se putu stăpâni să nu se amestece:
― Lasă, Ilona... De ce să te osteneşti tu? Poate duce soldatul şi mai greu...
Fata groparului zâmbi mulţumită, parcă numai atâta ar fi aşteptat, şi pe urmă, în vreme ce Bologa îşi continua drumul, începu să descoase pe Petre, pe ungureşte, cum au petrecut acasă, deşi Petre nu-i prea înţelegea întrebările. Apostol cu vreo câţiva paşi înaintea lor, auzea bine întrebările ei, ştia că ea de la el ar dori răspunsurile, şi inima îl durea de bucurie.
Până acasă, din toate grădinile le râdeau pomii înfloriţi, iar pe marginile uliţelor li se scuturau în cale numai petale uşoare, ca la nunţile din poveşti. În odaia lui, Apostol găsi atâta miros de floare, că se tulbură, suspină şi se uită recunoscător la Ilona care, deodată, încurcată, îi zise, ca şi cum ar fi răspuns la o întrebare:
― De când ai plecat d-ta, m-am culcat eu aici, c-a vrut să se culce ofiţerul care a venit în locul d-tale, dar şi tata a zis că mai bine să
mă culc eu, că d-ta tot trebuie să te întorci şi de ce să o ia un străin şi s-o strice, când d-ta azi-mâine...
Se opri, roşie foc, parcă i-ar fi spus o taină grozavă. Bologa avu
aceeaşi impresie, vru să-i mulţumească, dar simţi că, de va rosti o singură vorbă, nu-şi va mai putea stăpâni lacrimile de bucurie şi se va face de râsul soldatului, care se apucase să-i descarce bagajele şi să aşeze toate cum au fost acum o lună... Atunci, ca o salvare, îi veni în minte serviciul şi trecu grabnic în cancelarie. Cei doi gradaţi se sculară în picioare, iar el, ca să-şi mai reverse generozitatea ce-i umplea sufletul, le strânse mâna zâmbind şi întrebându-i cum merge slujba şi ce s-a întâmplat mai de seamă în lipsa lui. Sergentul dădu să-i explice ceva, dar Apostol, aruncându-şi ochii prin nişte hârtii indiferente, nu-l ascultă deloc, fiindcă toate gândurile îi fugeau înapoi, în odaia unde rămăsese Ilona şi de unde Petre nu se mai urnea, ca şi cum anume n-ar fi vrut să-i lase singuri. Apoi, înainte ca sergentul să sfârşească lămuririle, se întoarse dincolo şi, fără să se uite la Ilona, zise nerăbdător către ordonanţa zeloasă:
― Bine, Petre... ajunge... Lasă că mai faci şi altă dată... Acuma...
