numaidecât...

Groparul, curios, vru să intre în cancelarie, dar Apostol îl opri:

― Dincolo... la mine... Vin şi eu îndată!

― Bine, prea bine, zise Vidor, uitându-se nedumerit spre cei doi gradaţi, ca şi când ar fi vrut să citească vreo explicaţie pe feţele lor.

Bine... Atunci mă duc să dau fetei legătura şi vin...

Apostol ramase lângă birou, în picioare, până ce văzu pe Vidor intrând în odaia de dincolo, pe urmă trecu şi el, fără şovăire, dregându-şi puţin glasul, în mers. Pe faţa groparului citi un fel de

spaimă amestecată cu şiretenie.

― Bade, vorbi Bologa hotărât, mi-e dragă Ilona şi vreau s-o iau de nevastă, dacă vrea şi ea şi dacă mi-o dai şi dumneata!

Groparul Vidor se uită lung în ochii lui, fără să clipească, şi nu răspunse, parcă n-ar fi înţeles nimica sau ar mai fi aşteptat lămuriri.

― Îmi trebuie răspunsul acuma, numaidecât! continuă Apostol, enervat puţin de tăcerea bănuitoare a ţăranului. Să nu crezi că mi-a trăsnit prin cap aşa... M-am gândit bine şi am cumpănit...

Vidor întoarse ochii spre ferestrele dinspre ogradă, oftă, se scărpină în ceafă, clătină din cap şi apoi zise rar, uitându-se cam pieziş la ofiţer:

― De... domnule locotenent, vorbă mare ai spus, recunosc, că

ştim şi noi omenia şi cuviinţa, măcar că suntem oameni de rând, cum ne-a lăsat Dumnezeu... Apoi, nu zic, ţi-o fi ea dragă d-tale, fata, dar şi eu sunt om bătrân şi am păţit multe şi cu lingura cea mare am înghiţit necazurile şi de aceea cred că nu-i pentru dumneata fetişcana noastră... Că ea, sărăcuţa, nici avere n-are, nici învăţată

nu-i şi nicicum nu se potriveşte cu dumneata, domnule locotenent!

― Fiindcă mi-e dragă, ne potrivim, murmură Apostol tulburat, ca şi cum n-ar fi aşteptat împotrivire.

Groparul se mai scărpină în cap, mai cercetă din ochi într-ascuns pe locotenent, mereu nehotărât şi bănuitor. În sfârşit merse la uşă

şi, din prag, strigă:

― Ilona!... Ilona!... Ia vino-ncoace, iute!

Fata sosi îndată, întrebătoare, cu degetele murdărite de vopseaua ouălor roşii. Când îi spuse tatăl său că ofiţerul o cere de soţie, se spăimântă, se uită la Bologa şi izbucni în lacrimi. Groparul stărui să răspundă "domnului locotenent", dar toate fură în zadar: Ilona plângea şi nici în ruptul capului nu voia să deschidă gura.

― Ne pierdem vremea de pomană, domnule locotenent, zise în cele din urmă Vidor cu dispreţ. Muierea tot muiere, din lacrimi n-o scoţi nici cu şase boi... De altminteri, ce să mai lungim vorba, că fata trebuie să facă precum îi poruncesc eu!

Se mai uită o clipă în ochii lui Apostol, apoi se duse la el cu mâna întinsă, rostind apăsat:

― Mare cinste ne faci, domnule locotenent... De-acu numai să fie într-un ceas bun şi cu noroc şi să trăiţi.

Apostol, luminat de bucurie, se apropie de Ilona, care îşi acoperise obrajii cu şorţul, plângând mereu înăbuşit.

― Ilona! şopti el mişcat. Vrei să fii mireasa mea, Ilona?

Ea îşi dezveli faţa şi-i răspunse printr-o privire fierbinte, izvorâtă

din plâns şi împodobită cu un surâs de fericire. Şi Apostol o sărută, fără sfială, pe obrajii umezi de lacrimi.

― Atunci să mergem degrabă la preotul satului să ne logodească! zise Bologa, simţind pe buze gustul lacrimilor ei. Vă

aştept în cancelarie...

Se reîntoarse la birou, mai liniştit de cum venise. Peste o jumătate de ceas groparul bătu la uşă, vestindu-l că sunt gata de plecare. Atât Vidor, cât şi Ilona se îmbrăcaseră în haine de

sărbătoare. Apostol observă că fata îşi pusese năframa verde de ieri şi mai ales lăibăraşul de catifea roşie care-i rotunjea sânii.

Preotul Boteanu se cruci de mirare când se pomeni iar cu Bologa, şi încă întovărăşit de Vidor cu fata... Întrebă cu glas puţin îngrijorat:

― Ce-i, Apostole?... Ce s-a întâmplat?... Că doar nici trei ceasuri n-au trecut...

― Tu m-ai învăţat, părinte, şi ne-am grăbit să-ţi cerem binecuvântarea! zise Apostol zâmbind.

Boteanu, nedumerit, îi pofti în odaia unde odinioară a primit pe Apostol şi ceru nerăbdător explicaţii. Când află hotărârea lui Apostol, se uită pe rând la toţi trei, neputându-şi ascunde mirarea. Apoi se scuză pentru o secundă, ieşi afară, desigur să spuie şi preotesei ce minune s-a întâmplat, şi reveni cu patrafirul, crucea şi cartea de rugăciuni.

― Dacă-i aşa, să ne rugăm Domnului să vă blagoslovească

unirea, murmură preotul, foarte blând, deschizând cartea.

Citi rugăciunile obişnuite, căutând să le înveşmânteze în cât mai multă evlavie şi solemnitate. Pe urmă sărutară cu toţii crucea, iar tinerii se îmbrăţişară. Preotul mai adăugă câteva cuvinte, îndemnând mai cu seamă pe Ilona să preţuiască norocul ce i l-a trimis Dumnezeu şi să se silească a fi vrednică de bucuria care i se hărăzeşte din mila cerului. Fata plânse şi groparul se înduioşă.

― Acuma însă poftiţi şi luaţi loc, să cinstim cu un pahar de vin ceasul acesta de fericire, cum e datina strămoşească! zise Boteanu, scoţând şi împăturind patrafirul.

Ca şi cum ar fi fost aranjate toate pe rotile, pe dată sosi servitoarea cu sticla plină şi cu paharele şi, peste câteva clipe, însăşi preoteasa, strălucitoare de nerăbdare.

― Uite, căprioară, prietenul nostru şi-a ales mireasă pe Ilona!

strigă preotul, cu totul vesel, umplând paharele.

Preoteasa felicită pe Apostol şi-i lăudă pe Ilona că-i fată cuminte şi... În glasul ei însă era atâta uimire, că Apostol nici nu îndrăzni să

răspundă şi se bucură când "căprioara" trecu la Ilona, s-o descoase şi să-şi astâmpere curiozitatea prin fel de fel de întrebări.

După ce preoteasa se mai potoli, Boteanu le spuse o veste grozavă, pe care adineaori, îndată ce a plecat Apostol, i-a adus-o un soldat ce se află în gazdă pe aici, prin vecini... Soldatul tocmai se întorcea din Făget şi acolo a aflat că azi-noapte au fost prinşi, nu se ştie unde, trei bieţi ţărani, despre care se zice că sunt spioni şi că au trimis anume ştiri de însemnătate vrăjmaşilor, prin front. Groparul interveni degrabă cu lămuriri mai complete: el a văzut cu ochii pe cei arestaţi. Generalul cel mare şade doar în casa cumnatului din Făget şi cumnatul, fiind şi primar, ştie tot ce se face şi ce se petrece.

Adevărul este că de acum două săptămâni a venit porunca prin sate să nu mai iasă nimeni, nici cu vitele şi nici după lemne, pe aproape de front, dar oamenii, nătângi şi proşti, nu înţeleg de vorbă bună şi parcă înadins numai pe acolo umblă... Militarii au tot închis ochii şi s-au mulţumit să-i ia la goană. De vreo câteva zile însă divizia face pregătiri mari pe front, nu se ştie cu ce scop şi din ce pricină. Şi

atunci au băgat de seamă că orice ordin se dă aici şi orice mişcare, peste o zi, două, ajunge şi la cunoştinţa duşmanului. În sfârşit s-a zis că trebuie să fie pe aici spioni, iar spionii nu pot fi decât tocmai ţăranii care, în ciuda poruncilor straşnice, se vâră mereu prin zona frontului. Aşa au pus mâna azi-noapte pe trei şi i-au adus între baionete la Făget. Generalul e atât de mânios, că a poruncit să-i spânzure pe toţi trei, ca să dea o pildă straşnică. Mâine are să-i judece Curtea Marţială, şi dacă generalul cel mare a poruncit, apoi de bună seamă că o să-i şi spânzure...

― Cumnată-mea, săraca, a plâns ca o nebună de mila lor, sfârşi groparul. Doi sunt din Făget, oameni cunoscuţi, români, iar unul e de aici, de la noi... Bietul Horvat, domnule părinte, că trebuie să-l ştii, de pe uliţa gării... Vai de capul lui! Mă bătea gândul să-i spun nevestei sale, dar nu ştiu... parcă mi-e groază!... Şi iaca aşa!...

Tocmai era să-i povestesc dumnealui, domnului locotenent, dar cum m-a luat cu fata, am şi uitat, uita-m-ar moartea!

― Doamne, iartă-ne păcatele şi apără-ne de primejdii! murmură

preotul, închinându-se cu evlavie. Moartea ţine praznic mare în vremurile de azi... O, Doamne, neînţelese sunt şi prea înţelepte hotărârile tale! Fie-ţi milă de slăbiciunule noastre şi nu ne lăsa fără