Siguranţa notarului transformă mirarea lui Apostol într-o nerăbdare ascuţită ca briciul.
― Ce vrei, Alexandre? Spune, aide, ce vrei? zise deodată cu o sticlire în ochi.
― Eu, răspunse Pălăgieşu, trecându-şi degetele prin păr şi dezvelindu-şi fruntea. Eu ce vreau?... Nimic... adică mai nimic!...
Întâi să te văd şi apoi... să vorbim!... Mă aşteptam însă, spun drept, la o primire mai...
― Iartă-mă, Alexandre, te rog! murmură Apostol îmblânzit brusc.
Dacă ai şti câte chinuri îmi zdrenţuiesc sufletul de când am venit acasă...
― Cine-i de vină, Apostole? întrebă notarul cu alt glas. Crezi că
eu nu ştiu? Eu?... Crezi că se mişcă ceva aici fără ştirea mea...? Dar tocmai de aceea trebuie să repari, Apostole! Negreşit trebuie să
repari, în interesul tuturor...
Schimbarea tonului şi cuvintele notarului încurcară iarăşi pe Bologa, încât se opri la colţul mesei să asculte mai bine.
― Prin dibăcia mea, prin munca mea am creat aici o atmosferă
patriotică absolut necesară în vreme de război, ca şi de pace, urmă
Pălăgieşu privindu-l scrutător, ca şi cum ar fi vrut să-i zdrobească
orice împotrivire. Acuma căzuşi tu ca un bolovan într-o apă liniştită
şi ai tulburat-o. Ai dat prilej de flecăreală, de aprobări şi dezaprobări, în sfârşit, tulburare şi iar tulburare... Un ofiţer care vine de pe front nu poate să aibă atitudinea ta fără a demoraliza pe unii şi a aţâţa pe alţii, îţi dai seama, cred, ce înseamnă asta?... Nu ce spui, ci tocmai ce nu spui e... e jignitor şi păgubitor!
― Aşa ai glăsuit şi când ai trimis în internare pe protopopul Groza? îl întrerupse Apostol, vorbind numai din buze, fără să mişte dinţii încleştaţi.
― Pedeapsa crimei n-are nevoie de justificare, căci crima poartă
în pântecele ei pedeapsa, zise notarul mai aspru. De altfel, eu niciodată nu mă justific, pentru că înainte de a face un pas, judec...
Eu niciodată, mai ales dacă aş fi ofiţer în armată, n-aş rupe logodna cu o fată numai fiindcă a vorbit ungureşte, Apostole!
― Nu? făcu iar Bologa, cu buzele albe şi cu ochii aprinşi, parc-ar fi avut friguri.
― Nu! reluă Pălăgieşu energic, sculându-se în picioare ca să-l domine pe deplin. De aceea eşti dator să dregi ce-ai stricat prin nesocotinţă! Suntem prieteni şi te sfătuiesc prieteneşte să...
Notarul se dădu în dosul scaunului şi se rezemă de spetează cu mâna dreaptă. Părul îi căzuse iar pe frunte şi un smoc i se mişca pe sprânceana stângă, gata în fiece clipă să-i acopere ochiul. Vorbind, pielea i se întindea pe fălci, iar ţepile nerase de două zile se tot culcau şi se ridicau... Apostol Bologa însă îi vedea numai gura şi mai cu seamă buza de jos, umflată puţin, încât de-abia se mai cunoştea că e dublă. Glasul notarului suna atât de triumfător şi de încrezut, parcă ar fi împărţit când palme, când mustrări, când laude...
Apostol ocoli masa, apropiindu-se de Pălăgieşu, palid la faţă ca un cadavru, dar cu privirile ca două pumnale. Îşi muşcă buzele, învineţindu-şi-le şi murmură foarte înăbuşit, parcă şi-ar fi stăvilit respiraţia aprinsă:
― Tu?... Tu?...
Ajunse lângă notar, la doi paşi. Apoi, cu o iuţeală fulgerătoare, îi repezi un pumn îngrozitor în gură, şoptind ca ieşit din minţi:
― Tu?... Tu?... Mişelule!... Mişe...
Notarul se clătină ca şi cum I-ar fi trăsnit din senin. Lovitura a fost atât de neaşteptată, că l-a buimăcit cu desăvârşire. Barba i se însângeră din buza plesnită. O secundă rămase cu ochii holbaţi la Apostol şi cu gura căscată.
― Ieşi, mişe... ieşi! gâfâi Bologa, uitându-se împrejur după ceva.
Glasul înfundat deşteptă pe Pălăgieşu din aiureală şi-l făcu să
înţeleagă brusc ce caută Apostol. Pe o mescioară zări un revolver de care atârna în jos o cureluşă galbenă. Se întoarse repede, deschise uşa şi ieşi bolborosind în neştire.
― Bine... Bine... Bine...
În antreu îşi luă pălăria din cuier şi văzu pe Rodovica, speriată.
Din urmă uşa se trânti cu zgomot aşa de mare, că se cutremurară
pereţii casei...
10
Doamna Bologa, care nu fusese acasă, află de la Rodovica, spre seară, că s-a întâmplat ceva şi că notarul a plecat cu barba plină de sânge. Deşi o muncea curiozitatea, nu avu curajul să întrebe pe Apostol, perpelindu-şi îngrijorările numai cu servitoarea şi vărsând împreună multe lacrimi ascunse, fiind sigură că "buzatul" (aşa poreclise lumea demult pe Pălăgieşu) n-are să se astâmpere până
nu-i va face cine ştie ce rău domnişorului. Apostol se dusese puţin să se mişte, dar n-a apucat-o spre piaţă, ci spre capătul târguşorului.
Se întoarse tocmai la vremea cinei, senin, ba găsi de cuviinţă să şi glumească, la masă, cu Rodovica, amintindu-i cum s-au bătut odată, în copilărie, ca orbeţii, pe malul Someşului. Slujnica se zăpăci, râse, vru să umble mai sprintenă şi scăpă jos farfuriile murdare, lângă
doamna Bologa, făcându-le ţăndări. Ca să nu strice cheful domnişorului, stăpâna îşi reţinu dojenile aspre ce-i stăteau pe limbă
pentru Rodovica, sperând în taină că Apostol îi va povesti din fir în păr ce-a păţit cu notarul. Apostol fu grăbit tot timpul, tăifăsui cu ea până târziu, dar numai despre întâmplări din trecut, stăruind mai cu seamă asupra vedeniei lui în biserică, odinioară, întru bucuria mamei, care îndată îi împrospătă toate amănuntele acelei "minuni cereşti", găsind şi prilejul să observe, în treacăt, că "o, Doamne, cu cât învaţă oamenii mai mult, cu atâta se depărtează de Dumnezeu..." Apostol nu întârzie să răspundă cu ton de glumă:
