Când omul îşi uită obârşia cerească şi scormoneşte în noroi ca să

afle rostul tainelor lui Dumnezeu, cum să se înalţe sufletul şi cum să

culeagă înţelegere şi împăcare?

Întrebarea preotului pluti un răstimp în razele de soare, apoi se destrămă într-o tăcere prelungă. Apostol se uită în pământ, copleşit de o apăsare crâncenă. Popa Constantin stătea în picioare, la câţiva paşi, cu faţa în revărsarea de lumină... Deodată Apostol Bologa ridică ochii spre el, însetaţi şi îndureraţi.

― Constantine, murmură Apostol cu o voce groasă, ca şi cum ar fi vorbit din adâncurile sufletului, eu toată viaţa m-am războit cu Dumnezeu!... Auzi? M-am luptat în fiece minut, căutându-l, adorându-l şi blestemându-l! Am simţit totdeauna că am nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu m-a chinuit îngrozitor!... Am avut clipe când l-am simţit în inima mea şi nu l-am putut păstra acolo! De ce, părinte, nu 1-am păstrat? De ce n-a alungat el îndoielile, toate, să

nu se mai reîntoarcă niciodată?... Şi fiindcă clipele acelea au fost nespus de fericite şi pline de linişte, de aceea am alergat fără

odihnă, blestemând şi cercetând pretutindeni... Lupta aceasta mă

sugrumă mereu şi frică mi-e că nu se va isprăvi niciodată, poate nici dincolo!

Ochii lui Apostol se zvârcoleau în lacrimi, cu licăriri disperate, aşteptând parcă izbăvirea supremă de la omul din faţa lor.

― Crede, Apostole, şi Dumnezeu va coborî în inima ta când va bate ceasul, şi nu te va părăsi în vecii vecilor! zise preotul cu un glas împletit numai din nădejde şi îmbărbătare.

Bologa, ca şi cum într-adevăr glasul i-ar fi picurat în suflet un balsam minunat, urmă mai liniştit, privind mereu în faţa preotului:

― Vreau să cred... şi uneori îmi simt fiinţa curată şi primitoare ca un potir! Dar zadarnic implor şi zadarnic bat la toate porţile, nimeni nu-mi răspunde!... Cred, cred, părinte! Toate fibrele inimii mele

numai credinţă râvnesc, chiar când mă sfâşie îndoielile şi întrebările!... M-am războit cu ispitirile urii şi le-am izgonit din sufletul meu... Sunt în stare să mă umilesc, să mă înjosesc şi să-mi presar cenuşă pe cap, numai să dobândesc un strop de credinţă

neclintită...

Tăcu o clipă şi apoi continuă cu o voce nouă:

― Mă plimb veşnic între două prăpăstii, Constantine!.. Veşnic, veşnic!... Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu... Şi la fiecare poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor... la fiece poticnire!... Şi aşa a fost totdeauna... De câte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieţii, fără o călăuză sigură şi totuşi mereu am încercat!... Dar drumul vieţii e plin de răscruci, şi la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, şi niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă şi m-am întors înapoi şi nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers...

― Şi eu am purtat crucea ta, Apostole, şi Dumnezeu, când am fost mai disperat, mi-a trimis credinţa cea tare ca stânca şi m-a mântuit! rosti preotul limpede ca o vestire, trecând alături de el.

Numai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă! Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu!... Numai în credinţa neclintită vei găsi şi tu călăuza fără

greş în viaţă, căci numai ea te poate îndemna la fiece pas şi-ţi poate spune în fiece minut cum să-ţi împaci sufletul!

Apostol Bologa plecase iar capul în pământ, ascultând cuvintele preotului ca o binecuvântare. Şi când tăcu Constantin, nici el nu mai zise nimic, parcă în sufletul lui s-ar fi coborât aievea o călăuză fără

greş.

Atunci intră în cerdac preoteasa, aducând în mână un coşuleţ cu pâine prăjită, iar după ea, servitoarea bătrână, păşind cu mare băgare de seamă ca să nu se verse ceştile pline, aşezate pe o tavă

de lemn înflorit.

― Pune-o colea binişor! şopti preoteasa după ce zâmbi cu sfială

spre Bologa.

― Încă n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă

deodată preotul cu mândrie. Poftim, priveşte-o şi spune-mi dacă ai mai văzut aşa căprioară drăgălaşă?

― Vai, Constantine, nu ţi-e ruşine? zise preoteasa roşind până-n vârful nasului şi făcând semn servitoarei să plece.

Preotesa era durdulie, plină de sănătate, cu obrajii bucălaţi şi cu nişte ochi verzi spălăciţi şi foarte blânzi. Apostol îi sărută mâna, murmurând câteva cuvinte.

― Acuma o să ne ierţi, domnule, adăugă preoteasa, mereu roşie de ruşine, aranjând masa. Ca la ţară şi ca în război... Altădată

aveam şi noi mai bine, dar cât a fost popa internat, cătanele ne-au prăpădit...

― Lasă, că-i bine, căprioară, zise Boteanu, mângâind-o cu drag.

Că doar Apostol nu-i străin... Ehe, tu erai în faşe când noi puneam lumea la cale în Năsăud!

Preoteasa mai stătu până ce se aşezară la masă, având mare grijă să spună că ea a potrivit cafelele, dar să mai poftească zahăr ori şvarţ dacă nu li se pare bună, apoi se scuză roşind din nou, fiindcă în casă se porniseră iar nişte scâncete subţiri, şi ieşi zâmbind foarte încurcată.

― O femeie rară, Apostole, începu îndată preotul cu o voce caldă

de iubire. Ea a fost norocul meu... Am cunoscut-o la un bal de teologi în Gherla, binecuvântat fie balul acela!... De altfel e chiar fata înaintaşului meu de aici, care a murit în anul când ne-am cunoscut. Soacra trăieşte... aici la noi... Nu-ţi poţi închipui tu ce înseamnă o femeie care te iubeşte aievea, până la sacrificiu...

Preoteasa mea e dintre femeile acelea, Apostole! Când ţi-oi povesti odată pătimirile noastre, ai să înţelegi poate de ce o iubesc din tot sufletul... Las' că e şi fata cultă, a învăţat patru ani la Blaj...

Apostol îl întrerupse brusc, înfigându-şi privirea în ochii lui:

― O iubeşti mult... ca şi pe Dumnezeu?

Boteanu rămase o clipă uimit, cu linguriţa rezemată în fundul ceştii. Apoi răspunse hotărât, aproape solemn:

― Da... mult, ca şi pe Dumnezeu!... Iubirea e una şi nedespărţită, întocmai ca credinţa! Inima mea cuprinde în aceeaşi iubire pe Dumnezeu, şi pe tovarăşa vieţii mele, şi pe mama copiilor mei!...

Prin iubirea adevărată sufletele unite se apropie de tronul Atotputernicului...

În ochii lui Apostol se aprinse atunci o strălucire aşa de mare, că

preotul Constantin de-abia îşi putu stăpâni mirarea.

6

Apostol Bologa se întoarse la cancelarie liniştit şi se aşternu pe lucru cu o sârguinţă de om care şi-a potrivit viaţa pe ore şi minute.

Numai din când în când zvârlea ochii pe fereastră, parcă ar fi aşteptat pe cineva, dar fără nerăbdare şi fără vreo strângere de inimă, sigur că cel aşteptat va sosi negreşit la timp.

Pe la unsprezece groparul Vidor intră pe poartă, posomorât şi cu o legătură în mână. Atunci Apostol se sculă de la birou şi aşeză tocul în călimară. Doar degetele îi tremurau puţin. Uşa cancelariei era deschisă şi în curând groparul apăru în prag dând bună ziua ofiţerului, ca totdeauna. Bologa răspunse simplu, adăugând fără să

mai aştepte obişnuitele întrebări despre pace ale bătrânului:

― Aş dori să-ţi vorbesc ceva... ceva foarte important... acuma...