plecăciune. Marta, încurajată, deveni mai sinceră, aruncă la o parte râsul silit şi urmă cu glas moale:
― N-ai fost deloc sârguincios cu scrisorile... Dar eu nu m-am supărat, ci am plâns mult din pricina... din pricina ta, mai ales de când am aflat ce-ai suferit... Cinci răni şi cinci luni de spital, îngrozitor! Dumnealui m-a asigurat mereu că o să vii acasă, în concediu de boală, şi nu I-am crezut deloc. Acuma i-a ieşit dreptatea... Bine că n-am pus rămăşag, că era cât pe-aci să...
Întâlni privirea lui Bologa şi nu mai sfârşi, cuprinsă de o frică pe care n-o putea birui. Lui Apostol, ascultând-o, îi trecea întruna prin creieri gândul că a vrut să-i ceară iertare. În cele din urmă, gândul acesta îi ţâşni în ochi ca o strălucire de ură şi se statornici într-o privire duşmănoasă, care frigea. Cănd tăcu Marta, îşi dădu şi el seama şi se cutremură, parcă s-ar fi trezit cu un pumnal în mână, gata să lovească. Se ruşină şi se uită la locotenentul de honvezi, întrebător. Apoi se uită la Marta şi surâse, speriat puţin el însuşi de spaima ei.
― Şezi, M... m... Uite fotoliul! bolborosi dânsul, necutezând a-i zice pe nume şi trăgând jilţul mai aproape de ea.
Atunci interveni ofiţerul cu întrebări grăbite despre lupta în care a fost rănit Apostol, despre noutăţile frontului, despre perspectivele păcii... Şi Bologa, dobândindu-şi stăpânirea de sine, îi răspunse prompt, cu amănunte tehnice, chiar cu oarecare emfază, care-i şedea rău. Marta, aşezându-se în fotoliu, se linişti curând şi se amestecă în convorbirea lor, mai cu glume, mai cu suspine fără
rost... Nici nu mai tăcură deloc, de frică să nu se reîntoarcă atmosfera de gheaţă de adineaori. Iar în clipa când totuşi se ivi o pauză, Marta sări din jilţ, cu vioiciunea silită de la început, gata de plecare.
Toţi trei scăpară câte un oftat de uşurare.
― Dar pe la noi când ai de gând să vii, ursuzule? îi zise ea, la despărţire, româneşte, aranjându-şi faldurile bluzei pe piept, ca să
nu fie nevoită a se uita în ochii lui. Şi tata te aşteaptă... dacă de mine nu ţi-e dor defel! adăugă apoi, după două secunde, cu ton mai ştrengar.
― Desigur... trebuie să vin, murmură Bologa, stăpânindu-şi cu greu o revoltă subită. Dar mai târziu puţin... Nu mă vezi în ce hal sunt?
― Până la noi faci tocmai vreo treizeci de paşi, replică Marta,
veselă de-a binelea şi ridicând ochii cu o sfidare drăgălaşă. Şi-apoi nu eşti aşa de slab să nu poţi ieşi în lume... Te-ai făcut doar mai rece şi mai morocănos, încolo nu prea te-ai schimbat!
Siguranţa ei îl uimi într-atâta, că răspunse aproape umilit:
― M-am sălbăticit...
Marta însă pornise prin grădiniţă, parcă iarăşi s-ar fi speriat, şi Tohaty după ea, ca o umbră credincioasă. În stradă o bunii curiozitatea şi întoarse capul, să vază ce face Apostol. Îl văzu rezemat de stâlpul cerdacului, cu faţa cumplit de schimbată. Ea totuşi zâmbi şi-i trimise o sărutare, cu o cochetărie inconştientă.
Apostol Bologa cuprinse stâlpul cu amândouă braţele, ca şi cum ar fi primit un junghi în inimă. Dar îi urmări din ochi, îi văzu râzând şi mai ales pe ea legănându-se din şolduri în cadenţa paşilor. Apoi, când îi pierdu din vedere, prinse deodată să hurduce stâlpul cerdacului, din toate puterile, cu o disperare îngrozitoare, ca un smintit, scrâşnind neîncetat, câteva minute, fără să-şi dea seama:
― Afară!... Afară!... Afară!...
Pe urmă, tot aşa de brusc, se potoli şi-i fu ruşine că a zgâlţâit stâlpul şi a bâiguit "afară", ca un prost. În piept îi mai horcăia ura, dar mintea începea să cumpănească. Se lăsă în fotoliu şi zise că
trebuie să judece bine, fără pripire, ce s-a întâmplat, altfel îl ameninţă cine ştie ce urmări. În realitate ea se mândreşte cu vina, pe când el... a vrut să-i ceară iertare. El a purtat-o în fundul inimii şi i s-a închinat ca la o icoană, în vreme ce ea îşi omora plictiseala cu honvedul.
― Îngrozitor, îngrozitor! îi murmurau buzele singure.
Acuma era absolut sigur că numai din pricina ei a pornit la război, numai ca să-i împlinească un capriciu şi-a pus inima în faţa gloanţelor... Pentru un capriciu! Atât de mult a iubit-o!
Peste drum crucea din turnul bisericii strălucea cu fulgerări de aur. Ochii lui Apostol se încăpăţânau să înfrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parcă lumina lor orbitoare şi triumfătoare ar fi încercat să-l sfideze sau să-l dojenească tocmai în momentele când creierii lui se frământau cu necredinţa fiinţei care i-a frânt în două
viaţa. Apoi deodată privirea lui coborî de la cruce, jos, în cimitirul de lângă biserică, şi descoperi piatra cu inscripţia aurită, însemnând mormântul şi amintirea tatălui său. I se părea că literele s-au cam şters şi se gândi să cheme pe pietrarul cel bătrân, să reînnoiască
poleiala. În aceeaşi clipă însă îşi aduse aminte, atât de clar ca şi cum le-ar fi auzit acuma întâia oară, cuvintele pe care i le-a spus tatăl său odinioară, în Năsăud: "Să-ţi faci datoria totdeauna şi nu uita niciodată că eşti român!" îşi amintea perfect nu numai glasul, ci şi intonaţia exactă: "niciodată" şi "român" le-a rostit apăsat, ca o subliniere, iar în "român" a pus cel puţin trei "r"...
"Adică ce rost are amintirea aceasta acuma?" se întrebă Apostol, luându-şi seama şi negăsindu-i rostul, nici legătura cu ceea ce-l preocupa pe el în momentele acestea.
Mai stătu vreo jumătate de oră în cerdac, fără să găsească
soluţia. Intră în odaia sa, abătut, nehotărât, cu gândurile
împrăştiate. Se puse să caute ceva, apoi se repezi la birou, scoase tremurând hârtie de scrisori şi aşternu, foarte grăbit, câteva rânduri către avocatul Domşa, anunţându-l că consideră logodna cu Marta ca o nesocotinţă copilărească şi de aceea îi înapoiază verigheta.
"Uite ce simplu şi cum nu mi-a venit în minte!" îşi zicea scriind adresa, mulţumit, parcă ar fi găsit o comoară.
Scotoci prin sertare şi în sfârşit dădu peste ce căutase adineaori: o cutiuţă căptuşită cu catifea albastră. Îşi scoase verigheta din deget şi o puse în cutiuţă, iar cutiuţa o împachetă frumos şi o sigilă
cu ceară roşie.
Apoi chemă pe Rodovica şi o trimise cu scrisoarea şi cu pacheţelul la domnul avocat Domşa, poruncindu-i să i le dea chiar domnului în mână.
Apoi ieşi iar în cerdac şi iar văzu inscripţia pe mormânt şi iar îşi aminti vorbele tatălui său: "...nu uita niciodată că eşti român!"
8
Doamna Bologa pregătise o masă împărătească în cinstea lui Apostol. Pe când se aflau tocmai la friptură, năvăli în casă avocatul Domşa cu faţa roşie şi asudată şi cu ochii rotunzi de o agitaţie puternică, strigând din antreu:
― Iartă-mă, dragă doamnă, că viu aşa... te rog din suflet...
Speriată de înfăţişarea lui, doamna Bologa sări de la masă, sigură că i s-a întâmplat o mare nenorocire cu Marta: ori c-a fugit cu ungurul, ori ceva mai rău... Dar Domşa urmă grăbit, aruncându-şi pălăria pe un scaun şi ştergându-se pe obraji cu batista:
― Nu m-aş fi aşteptat să-mi facă Apostol una ca asta, pentru nimica-n lume, doamnă, îţi jur! Atâta încredere am avut într-însul, în cuminţenia şi în cinstea lui, că acuma parcă mi-a dat cu barosul în frunte, zău aşa, dragă doamnă!
Cu cât vorbea, se aprindea şi asuda mai tare, fiind cam grăsun de la Dumnezeu. Căuta să se liniştească, îndulcindu-şi glasul din ce în ce, dar îngrijorarea din ochi tot nu izbuti să şi-o potolească, mai ales că Apostol rămăsese locului netulburat, continuând a se lupta cu un picior de găină, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Doamna Bologa se zăpăci de tot auzind că Apostol e pricina supărării avocatului, căci ei nu-i spusese Apostol c-ar avea vreo neînţelegere cu viitorul său socru. Ce-i drept, Rodovica s-a grăbit să-i şoptească, la bucătărie, cum a trimis-o domnişorul la domnul avocat, dar doamna Bologa a crezut că e vorba de vreun "suvenir" din război, pentru Marta. De aceea acum nici nu ştia ce să zică şi, că să iasă din încurcătură, pofti pe Domşa să ia loc şi să-i facă cinstea de a gusta puţină friptură. Invitaţia ei şi răceala lui Apostol provocă o nouă
abureală de sudori pe obrajii avocatului. Mulţumi doamnei printr-un surâs disperat şi se întoarse spre Apostol:
