Apoi, de după cotitura care înghiţise pe Ilona se auzi huruit de roţi grele şi în curând se ivi o căruţă încărcată zdravăn cu lăzi de muniţii. Apostol tocmai voia să-şi urmeze calea, când, lângă vizitiu, recunoscu pe locotenentul de huzari Varga care, sosind aproape, opri căruţa şi nu se dădu jos. Schimbară câteva vorbe şi întrebări,

cântărindu-se din ochi cu o curiozitate ciudată. În sfârşit, Varga zise, în glumă şi totuşi cu o privire iscoditoare:

― Te-am aşteptat să te arestez, Bologa... Se vede însă că ţi-ai mutat gândul...

Apostol îi simţi în inimă privirea ca un cuţit. Zâmbi încurcat şi răspunse, de asemenea cu ton glumeţ, dar neputându-şi ascunde o tremurare a buzelor:

― A, n-ai uitat încă convorbirea de atunci?... Ei da, am lipsit la apel... Crezi că de aci încolo e prea târziu?

― Nu ştiu... Tu trebuie să ştii! zise Varga, devenind îndată serios.

― Aşa-i?... Ş-apoi frontul e mare, prietene... De ce numaidecât pe la tine? urmă Bologa cu acelaşi zâmbet.

― Fireşte... negreşit... Dar eu te-am aşteptat, nu ştiu de ce...

aşa... Îngână locotenentul de huzari cu o licărire în ochi. Hai, dă-i drumul, băiete! adăugă către vizitiu, întinzându-i mâna lui Apostol şi zicându-i: La revedere... Am să te mai aştept, Bologa!... Fii sigur, am să te aştept...

Căruţa porni cu zgomot scârţâitor, în care ultimele vorbe ale lui Varga se pierdură ca într-o prăbuşire. Apostol Bologa merse pe urmele căruţei, cu surâsul zugrăvit pe obraji, parcă ar fi vrut să mai spună ceva huzarului.

Tocmai în faţa spitalului îşi dădu seama că doreşte să vadă

neapărat pe Cervenko, ca şi cum numai Cervenko ar fi în stare să-i dezvăluie taina liniştii adevărate şi să-i dea un leac împotriva tuturor chinurilor sufletului. Spitalul improvizat în localul şcoalei avea două

săli cu vreo treizeci de paturi. În cea dinspre uliţă, într-un colţ, zăcea căpitanul Cervenko.

Un doctoraş cu obrajii pământii explică lui Bologa, înainte de a-l introduce, că Cervenko e de două săptămâni aici, cu un glonte, ricoşat, în piept... "Glontele, pătrunzând de-a curmezişul, a frânt două coaste, şi-a pierdut forţa de penetraţie şi s-a oprit în plămânul stâng, în apropierea inimii, aşa că ni-e peste putinţă să-l ajungem şi să-l extragem... Pe bolnav îl jenează îngrozitor şi, afară dacă o întâmplare norocoasă nu va interveni, poate să-i provoace o hemor-agie mortală... În sfârşit, noi sperăm... În ajutorul lui Dumnezeu, dar bolnavul trebuie cruţat şi mai ales n-are voie să vorbească... De altfel, are dureri cumplite şi..."

Apostol Bologa se apropie de patul lui Cervenko în vârful picioarelor. Căpitanul, foarte palid, cu faţa în sus, avea ochii verzi ţintiţi în tavanul cu grinzi. Obrajii lui erau uscaţi, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, şi atât de albă, că barba cafenie, resfirată peste învelitoarea sură, părea neagră. În ochi îi ardea o lumină cu pâlpâiri de suferinţă şi exaltare şi umilinţă, ca nişte tainice respiraţii sufleteşti.

Bologa se opri la vreo trei paşi de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre dânsul, parcă n-ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea aceasta. De-abia când îi rosti numele, ochii lui Cervenko răspunseră cu o lucire de bucurie.

Pe urmă Apostol se aşeză la picioare şi rosti câteva cuvinte care

nu cereau răspuns. Căpitanul bolnav zâmbi cu buzele şi cu ochii, blând, cu atâta bunătate, că inima lui Apostol începu să tremure repede, fricoasă, ca o pasăre speriată, simţind deodată mustrări dureroase şi încredere mare. Şi Bologa stătu acolo, în faţa bolnavului, aproape un ceas, fără a scoate o vorbă, sorbindu-i privirile din ce în ce mai însetat, ca şi cum din ele ar fi vrut să-şi adune un mănunchi de sprijin. N-ar fi fost în stare să-şi lămurească

simţămintele din clipele acelea, dar sufletul i se bucura ca pătruns de o taină nemărginită.

Când se ridică de plecare, văzu bine că buzele lui Cervenko se mişcă fără glas. El totuşi înţelese ce-i spune şi, drept răspuns, îl sărută pe amândoi obrajii. Şi ochii bolnavului îl petrecură până la uşă şi mai departe, prin zidurile sălii, până în uliţă...

4

Spre seară, groparul Vidor sosi acasă din oraş, unde fusese cu cumnatul său, şi îndată vru să afle de la Bologa cum stă pacea, că

pe aici iar se aud veşti de bătălii.

― Noi vom afla cei din urmă pacea, zise Apostol, fiindcă pacea o fac cei ce n-au cunoscut războiul!

În aceeaşi seară, trecând din cancelarie în odaia sa, găsi acolo pe Ilona care, fără sfială, aproape sfidător îi zise:

― Te-am aşteptat să-ţi spun că nu-s supărată, dar mi-e ruşine...

Apostol o luă în braţe şi ea îşi ascunse obrajii pe pieptul lui.

― Ilona... Ilona... murmură Apostol, strângând-o nebuneşte şi sărutându-i gura.

Dar fata se smulse brusc din mâinile lui şi fugi afară, parcă s-ar fi spăimântat de ceva... Peste câteva clipe veni într-adevăr Petre să

aprindă lampa.

Cele două zile următoare Apostol Bologa le petrecu într-o agitaţie cumplită. Serviciul în birou îl chinuia, ca şi cum ar fi stat pe cuie. În mintea lui se stinseră toate gândurile care nu priveau pe Ilona, precum inima şi toată fiinţa lui numai pe ea o râvneau în fiece clipă

cu o patimă disperată. Din cinci în cinci minute trecea în odaia de dincolo, mereu cu speranţa de a o vedea măcar pe Ilona. De câteva ori încercă să se gândească la Cervenko, la Dumnezeu, la iubirea omului... Nu era în stare şi de altfel era convins că, prin asemenea încercări, ar jigni-o pe ea. Ar fi vorbit numai despre Ilona toată ziua şi de-abia se stăpânea să nu întrebe chiar pe gradaţii din cancelarie ce părere au de "fata gazdei". Cu Petre însă stătea mai liniştit de vorbă, îl iscodea ce face "fetişcana ceea", unde se culcă, pe unde umblă. Amănuntele cele mai mărunte i se păreau nespus de fermecătoare. Groparul nu-l mai plictisea, ba îl căuta şi-l stârnea la taifas şi mai ales se bucura aflând de la el câte ceva din copilăria

"fetiţei".

De altminteri nici Ilona nu se mai ascundea şi-şi făcea mereu de lucru pe acasă, să fie mereu în ochii şi în calea lui. Totuşi, se ferea să

intre în odaia "domnului ofiţer", să n-o prindă tatăl său, dar mai cu

seamă fiindcă îi era frică să n-o găsească Apostol iar acolo şi să nu se întâmple cumva să nu mai poată scăpa din îmbrăţişările lui.

Numai de două ori a trecut pragul în cele două zile şi de amândouă

ori Apostol a simţit-o, a alergat şi nu i-a dat drumul până ce n-a sărutat-o cu atâta foc, că era să-şi piarză şi ea capul, ba a doua oară

a dat şi ordonanţa peste ei.

A treia zi, după asfinţitul soarelui, groparul spuse locotenentului că se duce la Făget, unde va zăbovi tocmai până sâmbătă după

prânz, că are acolo o "tablă" de porumb şi ar vrea s-o are mâine cu uneltele şi vitele cumnatului, să isprăvească cu munca pământului şi să fie liniştit de sărbătorile Paştilor. Bologa uitase că e Săptămâna patimilor, cu toate că maică-sa îi amintise chiar şi în clipa pornirii trenului, mai întrebă câte ceva pe gropar despre sărbători, gândindu-se numai că Ilona va rămâne singură aici. După ce dispăru groparul, Apostol, fericit, dădu să caute pe Ilona, o aşteptă... Nimic.

Îl cuprinse o tristeţe chinuitoare când îi trăsni prin cap că fata o fi dormind undeva prin vecini sau la vreo rubedenie. Numai la cină şi întâmplător îi spuse Petre că "fetişcana" s-a încuiat în odăiţa din fund şi nici nu crâcneşte, parc-ar fi îngheţat acolo "cine ştie de frica cui"...

Ziua următoare i se păru strâmbă, sfărâmată şi plină de un miros acru. Nu văzu deloc pe Ilona. De-abia seara o întâlni, în tindă. Era gătită. În cap o năframă de mătasă verde ca iarba, iar pieptul strâns într-un lăibăraş de catifea roşie, ca în corset. În cancelarie nimeni; în cealaltă odaie însă Petre horobăia, mormăind rugăciuni. Apostol, care tocmai ieşea din cancelarie, o surprinse pe când ea căuta să se strecoare nesimţită. Îi veni să ţipe de bucurie şi totuşi încremeni în faţa ei, privind-o doar cu nişte ochi lacomi şi plini de spaimă. Şi ea se opri, îngrozită, şi se clătină puţin pe picioare... Astfel trecură

câteva clipe, amestecate cu rugăciunile ordonanţei din odaia ofiţerului.

Apoi Bologa şopti cu o lucire nouă:

― De ce te ascunzi de mine, Ilona?

Fata, ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea, păli şi răspunse îndată

la altă întrebare ce tremura în ochii lui:

― Lasă-mă... Trebuie să mă duc la biserică... E Vinerea mare...

Denii... Şi poimâine sunt Paştile...