― Desigur, fetiţo, făcu medicul jovial, luând-o de bărbie. N-ai grijă, că nu fuge!
― Nu de-aceea, dar... aşa! bâlbâi Ilona, roşind până-n vârful urechilor.
Petre înţelese atâta că e vorba de urlab şi, spre mulţumirea doctorului, îndată se apucă, plin de fericire, să adune lucrurile locotenentului. Ilona se retrase după uşă şi nu se urni de acolo până
ce Meyer ură drum bun şi petrecere frumoasă lui Bologa.
În odăiţa albă, în razele albe ale soarelui tânăr, care râdea la toate ferestrele cu muşcata însângerată, un val de tristeţe îşi tremura pânzişul. Apostol stătea lângă masă, cu hârtia de concediu în mână, uitându-se când la Petre care, de bucurie, mormăia rugăciuni şi strângea de zor bagajele, când la fata groparului, care înţepenise în dosul uşii, privind afară, departe, cu o expresie imobilizată de o teamă chinuită. Bologa se credea dator să-i spuie ceva, dar o frică nelămurită parcă-i strângea gâtul ca un laţ. În cele din urmă izbuti să rostească cu o voce aproape poruncitoare:
― Ilona...
Fata, ca şi când atâta ar fi aşteptat, răspunse cu o privire întunecată şi apoi o zbughi afară, trântind uşa, alergând undeva, să-şi ascundă inima.
― Fac şi eu singur, don' locotenent, zise Petre, crezând că
Apostol ceruse fetei să le dea o mână de ajutor. Bine că ne-a ajutat Dumnezeu să ne mai tragem şi noi pe acasă din cele străinătăţi...
Apostol Bologa numai acuma îşi dădu seama că nu se bucură de concediu.
"Nici nu-mi bate inima că merg acasă, nici rău nu-mi pare că mi-au căzut în baltă planurile, se gândi el abătut. Şi mă prăpădesc cu firea din pricina unei ţărăncuţe..."
Aruncă pe masă foaia de concediu şi începu să se plimbe de ici-colo, cu mâinile la spate, pipăindu-şi degetele în neştire. Atunci simţi verigheta de logodnă în inelarul stâng şi se opri trăsnit. De câtă
vreme nu şi-a adus aminte de Marta, logodnica lui? Şi nici măcar inelul nu l-a luat în seamă, desigur tot din pricina fetei groparului...
Plecă din vreme la gară. Groparul cu Ilona îl însoţiră ca pe un musafir drag. Când sosi trenul, Apostol dădu mâna cu Vidor şi apoi cu fata. Mâna ei ardea, iar în ochi îi licărea o întrebare. Pe urmă se urcă în vagon şi se uită pe fereastră până ce porni trenul. Groparul se întoarse îndată spre ieşire, Ilona însă rămase pe peron, nemişcată, cu privirea lipită pe pervazul ferestrei în care Apostol zâmbea uitat... Pe urmă o coroană înmugurită a unui cireş bătrân
acoperi şi fereastra şi vagonul şi trenul...
7
Aleea de fagi din Parva, dreaptă şi îngrijită, de la gară până-n mijlocul orăşelului, părea noaptea un tunel nesfârşit.
Paşii lui Apostol Bologa scrâşneau harnic pe prundişul umed, încât Petre, împovărat cu două geamantane, de-abia se ţinea după
dânsul, gâfâind din greu. Piaţa pătrată era pustie, toate casele dormeau... O luară pe strada principală, în sus, şi nici pe acolo nu întâlniră ţipenie de om.
― Am ajuns la domnu' avocat Domşa, de-acu nu mai avem mult, bâigui Petre din urmă, suflând ca un taur şi arătând cu capul spre o casă mândră, pe dreapta.
Apostol nu răspunse, parcă n-ar fi auzit nimic, deşi vorbele ordonanţei îi atinseră urechile ca o mustrare, fiindcă tocmai în clipa aceea se uitase şi el spre casa în care acuma, ca şi odinioară, stăpânea Marta, fiinţa iubită. Se simţea atât de vinovat faţă de logodnica lui, că de-abia aştepta ziua de mâine, să alerge la ea, să-i cadă la picioare şi să-i ceară iertare...
În curând se zăriră în beznă sclipirile turnului bisericii şi Apostol îşi iuţi mai tare mersul. Casa părintească era scufundată în noapte...
Când deschise portiţa, un dulău bătrân îi sări în cale, hămăind furios.
Apostol îl domoli cu o şoaptă şi câinele i se gudură la picioare, bătând pământul cu coa-da-i stufoasă, parcă i-ar fi fost ruşine că nu l-a recunoscut mai curând...
Zgomotul portiţei şi lătratul dulăului dezmorţiră casa întunecată.
O licărire galbenă răsări în dosul unui geam, dispăru şi se ivi iar în antreu, apropiindu-se de uşa dinspre curte. Apostol urcă treptele şi bătu. Lumânarea se opri şovăind... Din altă odaie se auzi glasul doamnei Bologa, şi apoi cheia se învârti de două ori în broască, pe dinăuntru. Mâna lui Apostol apăsă clanţa, şi lumina tremurată îl izbi drept în faţă. Servitoarea ţipă ca şi când ar fi văzut o arătare:
― Tulai, doamnă, tulai şi vai de mine, c-a venit domnişorul!...
Apostol intră vesel, iar Petre închise uşa. În pragul odăii din fund apăru doamna Bologa, în capul gol, cu faţa albă ca hârtia, uitându-se parcă n-ar fi îndrăznit să dea crezământ ochilor, apoi izbucni printre lacrimi:
― O, dragul mamei, scumpul mamei...
Se îmbrăţişară îndelung, murmurând în acelaşi timp vorbe şi crâmpeie de fraze fără legătură, în care bucuria şi înduioşarea îşi găseau descărcarea trebuincioasă. După ce se mai potoli, d-na Bologa se întoarse spre servitoarea ce înlemnise cu lumânarea în mână:
― Rodovico, ce stai ca o toantă?... Pune sfeşnicul pe masă şi du-te fuga de aţâţă focul, să pregătim ceva de îmbucat domnişorului...
Fuga, Rodovico!... Iar tu, Petre, aşează colo lângă uşă bagajele şi odihneşte-te oleacă, să mănânci şi tu, că pe urmă o să pleci acasă...
― Ba eu, doamnă, mai bucuros aş porni la drum, să nu mă apuce
moleşeală ― zise ordonanţa ştergându-şi sudorile ce-i curgeau pe frunte şi pe obraji ― că mai am o postată bună până peste apă.
― Aşa-i, bine zici, că tu eşti de peste Someş, din Ierusalim... Te-am uitat, Petre, uita-te-ar necazurile... atunci du-te cu Dumnezeu!
Doamna Bologa conduse pe Apostol în iatacul ei, în fund, cu o singură fereastră, şi aceea oblonită. Din tavan atârna lampa cu abajur de porţelan. Patul era aşternut. Aici şi-a petrecut Apostol copilăria, până ce a trecut în Năsăud. Aici fusese pătuceanul lui, unde-i acuma o sofa cu căptuşeala roasă la colţuri, şi aici zicea cu glas tare rugăciuni fierbinţi, dimineaţa şi seara, în genunchi, cu ochii la icoana cea veche din perete, deasupra patului, privind lacom pe bunul Dumnezeu, care şade pe nouri albi, pe tron de aur... Toate au rămas cum au fost odinioară, numai măicuţa a cărunţit puţin şi a dobândit cine ştie câte zbârcituri fine în colţurile ochilor plini şi azi de focul credinţei, pe când el, Apostol, parcă-i un străin ori parcă a căzut într-o lume străină.
Doamna Bologa îi ceru să-i povestească numaidecât toate câte a păţit de când n-a mai fost pe acasă, zi cu zi, mai ales suferinţele din spitale. Până să vorbească însă Apostol, care devenise gânditor în odăiţa grea de amintirile copilăriei, doamna Bologa, întâi ca să-şi deşerte inima şi apoi fiindcă cu cât îmbătrânea, cu atât se făcea mai vorbăreaţă, prinse a-i istorisi, la nimereală, fel de fel de amănunte din viaţa ei şi a târguşorului:
― Parcă-mi spunea Dumnezeu că ai să vii, dragul mamei, că vai, câtă grijă ţi-am mai purtat de când am aflat prin ce-ai trecut... Tot aşteptam, aşteptam scrisori de la tine şi tot nimic, de chiar Marta s-a minunat, ce să fie? Apoi m-am sfătuit şi cu Domşa, că el e tare de treabă şi cuminte, ei, şi am socotit că ai trecut în ţară, la ai noştri, doar auzisem pe-aici că aţi venit să vă bateţi cu românii, Doamne, fereşte-ne şi iartă-ne... Bine însă că te-a luminat Dumnezeu şi ai stat pe loc, că de puneau mâna pe tine, mândrul mamei, vai, Doamne!
Păţeai şi tu ca bietul protopopul nostru, ba poate şi mai rău... Ce noroc că nu ne-am culcat, zău aşa! De obicei pe vremea asta suntem adormite, dar azi parcă Dumnezeu ne-a şoptit să mai stăm...
Şi uite aşa vorbeam cu toantă asta de Rodovica şi o muştruluiam, că
