am încercat să...
Prizonierii fură escortaţi mai departe, la alt comandament, iar grupul de curioşi se risipi în câteva minute. Klapka rămase pe loc, puţin încurcat, simţind că Bologa vrea să-i vorbească.
― Ştii ce mi-a spus prizonierul? zise deodată Apostol, cu faţa crispată într-un rânjet. M-a insultat şi m-a dispreţuit, căpitane, auzi?
M-a scuipat!... Acuma vezi bine că trebuie să plec numaidecât... că
nu mai am nici un minut... că deseară... O, cât îl iubeam şi el cum m-a umilit!
Klapka se uită la dânsul, înţelese că doreşte un răspuns sau barem un cuvânt, dar îi fu frică să vorbească. Bologa aştepta cu ochii împlântaţi în tăcerea căpitanului, apoi şopti:
― Adio!...
Ordonanţa lui Klapka aduse calul şi Apostol încălecă şi porni fără
să mai întoarne capul.
― La revedere, Bologa! strigă căpitanul, văzându-l că se depărtează.
Lui Apostol i se păru că şi Klapka îşi bate joc. Dădu pinteni calului. Trebuie să ajungă în sat cât mai repede, să se pregătească şi să sfârşească. În suflet i se zvârcolea un iad cu limbi de foc atât de sfâşietoare, că în fiece clipă ameninţau să-i istovească toate izvoarele voinţei. Simţea iarăşi cum aleargă pe dunga prăpastiei şi ispita prăbuşirii îl pândea şi-l învăluia într-un nour de ceaţă în care mintea nu mai poate închega nici o hotărâre. De aceea trebuie să se grăbească, trebuie!
Pe la mijlocul drumului îşi aduse aminte că a venit să recunoască
frontul, să-şi aleagă calea şi, iată, a pierdut vremea degeaba. Un moment se gândi să se întoarcă înapoi, apoi îşi zise că schiţa cu poziţiile e destulă călăuză şi arată golurile de care dânsul are nevoie. Până la primele linii va putea pătrunde oricând, iar de acolo îl va îndrepta norocul.
Sosi în Lunca aproape de asfinţitul soarelui, cu calul leoarcă de sudoare. Vru să mulţumească doctorului, dar nu-l găsi la spital, nici acasă. Trecând prin faţa bisericii, văzu peste drum, în cerdac, tolănit într-un jilţ, pe preotul Bote-anu, care se sorea fericit, plimbându-şi privirea asupra satului, ca şi cum ar fi fost o moşie a lui. Din casă
răsuna glasul cătrănit şi ascuţit al preotesei, ocărând pe slujnică, iar în ogradă o ceată de copii se jucau de-a războiul, împodobiţi cu şepci lepădate de soldaţi găzduiţi prin vecini. În clipa când zări casa parohială, Bologa uită pe doctorul Meyer şi simţi o nevoie nebiruită
să vorbească cu preotul. Se repezi spre portiţă şi intră atât de grăbit, parcă de fiece minut de întârziere ar fi atârnat o soartă de om.
Popa Constantin, scufundat cum era într-o bucurie vagă şi moleşitoare, se pomeni deodată cu un ofiţer urcând cele cinci trepte de piatră ale cerdacului. Un fior de spaimă îl ridică în picioare.
Recunoscu pe Apostol, dar spaima îi rămase în inimă şi-l făcu să-l întâmpine pe ungureşte:
― Bine-ai venit la noi, domnule ofiţer.
Bologa era atât de mişcat, că nici nu observă atunci vorba ungurească. Faţa lui părea aprinsă şi buzele învineţite îi tremurau într-un surâs nervos. Vorbind, îi clănţăneau dinţii şi glasul lui avea o asprime aproape răguşită:
― Părinte Constantine... am venit la tine... să mă spovedesc.
Când îşi auzi glasul, i se păru străin şi, instinctiv, se uită împrejur dacă nu a vorbit într-adevăr altcineva.
― Poftim înlăuntru... poftim, zise Boteanu mirat şi şovăind.
Pătrunseră într-o odaie albă, în care Apostol văzu pe perete, între două icoane, un loc gol, de unde fusese scos cine ştie ce tablou.
Atunci se gândi la întâmpinarea ungurească, întoarse ochii la Constantin şi se zăpăci, ca şi cum ar fi înţeles o taină. Preotul îl pofti să şează pe o canapea, dinaintea căreia se afla o masă ovală, acoperită cu o scoarţă brodată. Bologa se aşeză nehotărât, înfricoşat că nu-i venea deloc în minte ce vroia să-i spună şi nici măcar cum să
înceapă vorba, deşi în sufletul lui totul era foarte limpede. Popa rămase în picioare câteva clipe, aşteptând bănuitor, apoi se lăsă pe un scaun de paie, la o distanţă potrivită, şi murmură:
― Aici putem vorbi, Apostole, în tihnă...
― Şi fără primejdie! adăugă Bologa, vesel că a izbutit să-şi smulgă un crâmpei din cuvintele care-i strângeau în chingi sufletul.
Preotul se ruşină de propria-i bănuială şi zise cu o amărăciune sinceră:
― Omul care a suferit cât am suferit eu are dreptul să se ferească şi de umbra lui, Apostole!
― Dar atunci eu, care am fost adus aici să-i ucid din depărtare,
eu ce trebuie să sufăr? Nu te gândeşti, Constantine? strigă Bologa deodată, parcă i-ar fi plesnit inima.
Apoi vorbi un sfert de oră, necurmat, cu o lăcomie înfricoşată. Se tângui şi se revoltă, revărsându-şi durerile şi zbuciumul într-un puhoi de fraze. Preotul asculta cu ochii în pământ. De altfel, nici Apostol nu-i căuta privirea şi s-ar fi înfuriat dacă Boteanu ar fi îndrăznit să-l oprească sau măcar să-l întrerupă. Vorbea pentru a-şi alina sufletul prea încărcat, întocmai cum plângi ca să-ţi mulcomeşti o durere prea mare.
Numai după ce se răcori, se adresă direct preotului, dar cu vocea schimbată şi cu o lucire nouă în ochi:
― Acuma s-a umplut paharul, părinte! Acuma nu mai pot! O ură
istovitoare îmi roade inima. Urăsc tot ce-i aici, pe toţi oamenii, prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot, Constantine! Aerul de-aici mi-e nesuferit şi mă înăbuşe... Dacă voi mai sta în lumea aceasta, simt că ura mă va pierde, trebuie să mă piarză, căci va trebui să izbucnească odată, chiar împotriva voinţei mele! Şi atunci...
Boteanu făcu o mişcare involuntară: puse amândouă mâinile, încrucişate, pe masă. Apostol se opri un moment, întrebător. Dar fiindcă preotul încremenise iarăşi, urmă mai grăbit, parcă şi-ar fi adus aminte că vremea e scumpă:
― Ascultă-mă bine, părinte!... Eu la noapte voi pleca de aici... Voi trece dincolo... Tu ştii unde, căci şi inima ta trebuie să... Da!... Sunt pregătit! Numai pe mama n-am cum s-o vestesc... Să-i scriu, nu pot; scrisorile mele vor fi examinate, şi cine ştie ce ar pătimi din pricina mea... De aceea vreau să te însărcinez pe tine să-i dai de ştire, Constantine... mai târziu, când va fi posibil... Am să-ţi las adresa mamei, iar tu vei găsi o formă să-i comunici că am trecut... Poate prin cineva, prin vreun om de încredere, pe urmă, când se va ivi ocazia...
Faţa preotului se umflase de groază, şi câteva clipe nici nu putu vorbi, mozolindu-şi doar buzele neputincioase. Apoi deodată, ca după o sforţare crâncenă, răbufni cu glas lăcrimat, ridicând braţul drept într-o protestare fricoasă:
― De ce vrei să mă nenoroceşti, Apostole?... Eu... abia azi-dimineaţă am sosit acasă din internare... ştii bine, doar ţi-am spus în tren... Am fost nevinovat, şi totuşi am ispăşit... Cum să ascult acuma planurile tale, şi încă să mă fac părtaşul tău? Am şi familie, şi necazuri grele... şi tocmai eu să...
