― Prin dibăcia mea, prin munca mea am creat aici o atmosferă

patriotică absolut necesară în vreme de război, ca şi de pace, urmă

Pălăgieşu privindu-l scrutător, ca şi cum ar fi vrut să-i zdrobească

orice împotrivire. Acuma căzuşi tu ca un bolovan într-o apă liniştită

şi ai tulburat-o. Ai dat prilej de flecăreală, de aprobări şi dezaprobări, în sfârşit, tulburare şi iar tulburare... Un ofiţer care vine de pe front nu poate să aibă atitudinea ta fără a demoraliza pe unii şi a aţâţa pe alţii, îţi dai seama, cred, ce înseamnă asta?... Nu ce spui, ci tocmai ce nu spui e... e jignitor şi păgubitor!

― Aşa ai glăsuit şi când ai trimis în internare pe protopopul Groza? îl întrerupse Apostol, vorbind numai din buze, fără să mişte dinţii încleştaţi.

― Pedeapsa crimei n-are nevoie de justificare, căci crima poartă

în pântecele ei pedeapsa, zise notarul mai aspru. De altfel, eu niciodată nu mă justific, pentru că înainte de a face un pas, judec...

Eu niciodată, mai ales dacă aş fi ofiţer în armată, n-aş rupe logodna cu o fată numai fiindcă a vorbit ungureşte, Apostole!

― Nu? făcu iar Bologa, cu buzele albe şi cu ochii aprinşi, parc-ar fi avut friguri.

― Nu! reluă Pălăgieşu energic, sculându-se în picioare ca să-l domine pe deplin. De aceea eşti dator să dregi ce-ai stricat prin nesocotinţă! Suntem prieteni şi te sfătuiesc prieteneşte să...

Notarul se dădu în dosul scaunului şi se rezemă de spetează cu mâna dreaptă. Părul îi căzuse iar pe frunte şi un smoc i se mişca pe sprânceana stângă, gata în fiece clipă să-i acopere ochiul. Vorbind, pielea i se întindea pe fălci, iar ţepile nerase de două zile se tot culcau şi se ridicau... Apostol Bologa însă îi vedea numai gura şi mai cu seamă buza de jos, umflată puţin, încât de-abia se mai cunoştea că e dublă. Glasul notarului suna atât de triumfător şi de încrezut, parcă ar fi împărţit când palme, când mustrări, când laude...

Apostol ocoli masa, apropiindu-se de Pălăgieşu, palid la faţă ca un cadavru, dar cu privirile ca două pumnale. Îşi muşcă buzele, învineţindu-şi-le şi murmură foarte înăbuşit, parcă şi-ar fi stăvilit respiraţia aprinsă:

― Tu?... Tu?...

Ajunse lângă notar, la doi paşi. Apoi, cu o iuţeală fulgerătoare, îi repezi un pumn îngrozitor în gură, şoptind ca ieşit din minţi:

― Tu?... Tu?... Mişelule!... Mişe...

Notarul se clătină ca şi cum I-ar fi trăsnit din senin. Lovitura a fost atât de neaşteptată, că l-a buimăcit cu desăvârşire. Barba i se însângeră din buza plesnită. O secundă rămase cu ochii holbaţi la Apostol şi cu gura căscată.

― Ieşi, mişe... ieşi! gâfâi Bologa, uitându-se împrejur după ceva.

Glasul înfundat deşteptă pe Pălăgieşu din aiureală şi-l făcu să

înţeleagă brusc ce caută Apostol. Pe o mescioară zări un revolver de care atârna în jos o cureluşă galbenă. Se întoarse repede, deschise uşa şi ieşi bolborosind în neştire.

― Bine... Bine... Bine...

În antreu îşi luă pălăria din cuier şi văzu pe Rodovica, speriată.

Din urmă uşa se trânti cu zgomot aşa de mare, că se cutremurară

pereţii casei...

10

Doamna Bologa, care nu fusese acasă, află de la Rodovica, spre seară, că s-a întâmplat ceva şi că notarul a plecat cu barba plină de sânge. Deşi o muncea curiozitatea, nu avu curajul să întrebe pe Apostol, perpelindu-şi îngrijorările numai cu servitoarea şi vărsând împreună multe lacrimi ascunse, fiind sigură că "buzatul" (aşa poreclise lumea demult pe Pălăgieşu) n-are să se astâmpere până

nu-i va face cine ştie ce rău domnişorului. Apostol se dusese puţin să se mişte, dar n-a apucat-o spre piaţă, ci spre capătul târguşorului.

Se întoarse tocmai la vremea cinei, senin, ba găsi de cuviinţă să şi glumească, la masă, cu Rodovica, amintindu-i cum s-au bătut odată, în copilărie, ca orbeţii, pe malul Someşului. Slujnica se zăpăci, râse, vru să umble mai sprintenă şi scăpă jos farfuriile murdare, lângă

doamna Bologa, făcându-le ţăndări. Ca să nu strice cheful domnişorului, stăpâna îşi reţinu dojenile aspre ce-i stăteau pe limbă

pentru Rodovica, sperând în taină că Apostol îi va povesti din fir în păr ce-a păţit cu notarul. Apostol fu grăbit tot timpul, tăifăsui cu ea până târziu, dar numai despre întâmplări din trecut, stăruind mai cu seamă asupra vedeniei lui în biserică, odinioară, întru bucuria mamei, care îndată îi împrospătă toate amănuntele acelei "minuni cereşti", găsind şi prilejul să observe, în treacăt, că "o, Doamne, cu cât învaţă oamenii mai mult, cu atâta se depărtează de Dumnezeu..." Apostol nu întârzie să răspundă cu ton de glumă:

― Dar şi Dumnezeu se învecheşte, maică dragă, ca toate în lumea asta!

Cuvintele acestea spăimântară atât de mult pe doamna Bologa, că se închină de trei ori şi de-abia pe urmă zise cu glas grav, în care se zvârcolea evlavia rănită:

― Dumnezeu e veşnic nou în sufletul bietului om, dragul mamei... Numai când ai pierdut credinţa cea adevărată poţi vorbi aşa despre cele sfinte... Dar deodată cu Dumnezeu se pierde şi liniştea sufletului, şi sufletul pe urmă se chinuieşte şi se zdrobeşte fără reazem în vâltorile vieţii şi bâjbâie în beznă, întocmai ca un copilaş care ar porni singur în lumea largă, în miez de noapte...

Apostol îşi dăduse seama, în chiar clipa când rostise gluma, că

va jigni inima mamei şi îi păru rău, dar nu se mai putuse opri.

Răspunsul ei îi răsună ca un glas înăbuşit din însuşi sufletul lui, îngrozindu-l. Îi apucă repede mâna, peste masă, şi i-o mângâie şi i-o sărută, murmurând ruşinat: "Iartă-mă"... Doamna Bologa, surprinsă

de pocăinţa lui, fu cuprinsă şi ea de ruşine, îngână câteva vorbe neînţelese, până ce-şi veni în fire, şi apoi continuă povestirea din copilăria lui Apostol, fără a mai nimeri tonul de adineaori şi ocolind privirile lui întrebătoare, care o tulburau cumplit şi parcă o mustrau.

În sfârşit se întrerupse în mijlocul unei fraze şi zise brusc, foarte blând şi cu ochii muiaţi într-un zâmbet ciudat:

― De aceea te chinuieşti şi te topeşti, dargul mamei... numai de aceea...

El, ca şi cum ar fi aşteptat şi ar fi priceput mai dinainte cuvintele

ei, răspunse cu mare uşurare în glas şi de asemenea zâmbind:

― Când mă gândesc ce am suferit şi am pătimit în viaţa mea, deşi scurtă, mi se pare că am trăit destul şi că mâine aş putea muri fără nici o părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci şi zeci de ani şi totuşi, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea, căci au fost simpli trecători prin viaţă sau spectatori străini de înţelesul lumii. În schimb pe alţii soarta îi împinge în vârtejurile cele mai crunte şi-i sileşte să îndure toate torturile vieţii, toate, şi niciodată să nu găsească aici odihna adevărată, liniştea trainică...

Urmară trei zile ploioase, urâte, cernând tristeţe în lume. De dimineaţă până seara, Apostol şedea în cerdac, înconjurat de cărţile lui vechi, în care odinioară îşi pusese toate speranţele şi care, de câte ori a avut nevoie în viaţă de sprijin, l-au părăsit ca nişte prieteni neputincioşi şi fricoşi. Se plimba grăbit prin sistemele falnice de înţelepciune, bătea la toate porţile, din ce în ce mai înfricoşat, dar îndată ce se oprea şi ridica ochii spre strada biciuită de ploaie şi mânjită de noroi, spre câmpurile şi dealurile înverzite şi spălate, spre văzduhul cutreierat de nouri bulbucaţi, simţea deodată cum în sufletul lui se prăbuşeau toate clădirile monumentale, cu zgomot babilonic de cuvinte stoarse de adevăratul înţeles, nelăsând în urma lor nici măcar ruine, ci numai un gol sterp, cenuşiu şi nesfârşit de necăcios. Şi atunci avea impresia clară şi sugrumătoare că îi fuge pământul de sub picioare şi că rămâne plutind în neant, agăţându-se cu disperare de crucea din turnul bisericii.

Deseori, cu cartea pe genunchi, gândurile i se întorceau în urmă, scrutând momentele trăite, scormonind cauzele... Atunci toate faptele, gesturile şi dorinţele lui îi apăreau meschine, egoiste, chiar ridicole. Cum l-au indignat, în spital şi după aceea, vorbele şi întâmplările care nu se potriveau cu aşteptările lui! Cum a împărţit lumea întreagă în două felii, una de iubire şi alta de ură!... Acuma îşi dă seama că iubirea adevărată, adâncă, mântuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, sub diverse forme... I s-a părut că-i sunt dragi toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în adierea vântului... Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii... Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură, şi în el ura trăia mereu, ca un cui ruginit, uitat în carne vie...

Ploaia răpăia pe acoperişul cerdacului, aspru, poruncitor, ca nişte ciocănituri grăbite la o poartă zăvorâtă. Ascultând pierdut, Apostol Bologa se pomeni deodată cu o întrebare înfricoşătoare, pe care ştia desluşit că a purtat-o în suflet toată viaţa, fără să o privească

vreodată drept în faţă, ca şi cum i-ar fi fost ruşine şi groază de ea.

Straniu era însă că întrebarea cuprindea şi răspunsul pe care Apostol îl dorea cu patimă şi de care totuşi se ferea, ca un copil încăpăţânat care a săvârşit greşeli peste greşeli şi nu mai îndrăzneşte să apară

în ochii părinţilor, poate tocmai fiindcă e sigur de iertarea greşelilor.

Vru să se ferească şi acuma, închise pleoapele, dar atunci întrebarea îi aprinse în suflet o flacără albă, în jurul căreia se înşiruiră toate

gândurile vieţii lui, de la crâmpeiele cele mai infime ce i-au murit în creieri înainte de a se limpezi, până la cugetările grele, ordonate, mândre, pe care el le alesese cu încredere drept călăuze de viaţă, şi toate deopotrivă de palide şi de supuse, ca nişte robi împrejurul stăpânului atotputernic...