luptă pe viaţă şi moarte pentru binele şi fericirea tuturor. Notarul, într-un avânt de indignare, observă că afacerea aceasta e mai gravă

chiar decât predicile care au prilejuit internarea protopopului Groza.

Asupra măsurilor de luat li se împărţiră părerile. Pălăgieşu ar fi dorit o reclamaţie la superiorii lui Bologa, cerând, în interesul ordinii şi al liniştii, rechemarea lui pe front. Solgăbirăul s-a gândit la aceasta, ba a şi vorbit cu comandantul batalionului ce se mai afla în Parva.

Căpitanul, beţiv şi dispreţuitor faţă cu civilii, i-a spus că n-are vreme să se ţină de mofturi. Vasăzică militarii consideră drept mofturi tot ce nu e înarmat cu puşcă sau cu tunuri! Mai recomandabil ar fi să se încerce, barem deocamdată, o aplanare paşnică, printr-o intervenţie amicală.

― D-ta eşti prieten cu locotenentul, zise solgăbirăul. Aţi copilărit împreună... De ce nu cauţi să-i vorbeşti?

9

În ziua când a rupt logodna cu Marta, Apostol Bologa s-a simţit foarte fericit. În fericirea lui era şi mândria pentru fermitatea hotărârii luate, şi mulţumirea că a lămurit o situaţie supărătoare.

După plecarea lui Domşa a mai avut o explicaie lungă cu maică-sa care, convinsă de argumentele avocatului şi mai cu seamă

gândindu-se la durerea Martei, se silea din răsputeri să salveze logodna, întocmai cum odinioară încercase s-o împiedice, şi-i părea rău că nu-i acasă şi bietul protopop să-i dea o mână de ajutor...

Liniştea lui Apostol însă nu avu viaţă lungă. În aceeaşi seară, retrăgându-se îndată după cină, ca să evite alte discuţii cu doamna Bologa, fu cuprins de îndoieli din toate părţile. Acuma îşi dădu seama că toată ziua gândurile lui cele mai tainice au alergat mereu departe, ca şi cum acolo ar fi căutat sprijin. Oare dacă n-ar fi fost Ilona în inima lui, s-ar mai fi grăbit să înapoieze Martei inelul de logodnă? Nu s-a revoltat că Marta a venit însoţită de un bărbat străin, ci fiindcă a venit cu un ungur şi a vorbit ungureşte. Atunci nu din gelozie n-o mai iubeşte, ci numai pentru că i-e dragă cealaltă, iar revolta lui împotriva ungurului şi a limbii ungureşti a fost o comedie.

Ba comedia a început mai demult... de când nu i-a părut rău deloc că boala l-a oprit a doua oară să treacă la români... Mai rău i-a părut când a plecat încoace, acasă, parcă axa vieţii lui ar fi rămas acolo, în Lunca... Şi chiar viitorul nu-l mai interesează decât întâmplător...

Deşi peste o lună va trebui să se întoarcă tot pe frontul românesc, nu mai e îngrozit defel, ca şi cum i-ar fi indiferent sau... Atunci poate că iubirea e pricina tuturor zbuciumărilor omului şi a tuturor fericirilor? Şi totuşi iubirea femeii nu poate mulţumi sufletul decât uneori şi câteva clipe. Odinioară a crezut că într-o privire a Martei se ascunde tot cerul şi pământul şi toate tainele universului. De dragul ei ar fi făcut orice prostie, orice sacrificiu, ar fi murit fericit dacă i-ar fi cerut, precum dorinţa ochilor ei a căzut hotărâtoare în cumpăna îndoielilor lui când a fost vorba să plece la război. Iubirea ei trăia încă în clipa când i s-au sfredelit în inimă privirile spânzuratului, la

Zirin, la a cărui moarte contribuise şi dânsul cu un "da" foarte convins, şi totuşi n-a fost în stare să-i potolească zbuciumările, până

ce a dobândit o credinţă nouă... "Sufletul are nevoie de o merinde veşnică, îşi zise Apostol, plimbându-se în odaia de culcare, îmbrăcat, neîndrăznind să se aşeze în pat de frica gândurilor. Dar merindea aceasta în zadar o cauţi pe afară, în lumea simţurilor. Numai inima poate s-o găsească, fie în vreo tainiţă a ei, fie în vreo lume nouă, mai presus de vederea ochilor şi de auzul urechilor..."

Îndoielile îi roaseră creierii toată noaptea. Când stinse lampa, prin perdelele albe tremurau zorile... Se simţea iar vinovat faţă de Marta şi adormi plănuind cum ar putea repara nedreptatea ce i-a făcut-o...

Peste gândurile lui însă se năpustiră, chiar de a doua zi, zvonurile târguşorului. Doamna Bologa îi servea la fiecare masă ba că cutare spune cutare, ba că toată lumea îl condamnă, cu drept cuvânt, fiindcă un bărbat nu trebuie să-şi bată joc de o biată fetiţă

fără minte, ba că locotenentul ungur o să-i ceară socoteală...

Apostol asculta liniştit şi chiar zâmbind toate veştile, arătându-se nepăsător şi hotărât. Numai în sufletul său se revolta: cum se amestecă nişte străini într-o afacere care-i priveşte numai pe ei doi, pe Marta şi pe el?

Peste câteva zile doamna Bologa se aşeză la masă cu ochii roşii de lacrimi şi cu atâta spaimă în priviri, că Apostol se tulbură şi, presimţind ceva rău, uită s-o întrebe de ce a plâns, încât doamna Bologa fu nevoită să-i povestească neîntrebată cum a aflat de la oameni ce primejdie îl paşte, cum toată Parva spune c-a făcut de ruşine pe Marta numai fiindcă a vorbit ungureşte şi cum întâmplarea aceasta nu va putea rămâne fără urmări grele, Dumnezeu singur ştie cât de grele... Numai închipuindu-şi urmările, doamna Bologa izbucni iarăşi într-un hohot de plâns. Ca s-o liniştească, Apostol îi zise:

― Adică, mamă, eu n-aş avea dreptul să cer logodnicei mele să-mi vorbească româneşte, crezi d-ta?... Îţi faci sânge rău de pomană!

Pe inima şi pe gândurile mele numai eu sunt şi voi fi stăpân cât voi trăi!

Doamna Bologa, fără să-şi mai şteargă lacrimile, răspunse:

― Vai, Doamne, cum poţi vorbi aşa, dragul meu? Apoi doar nu uita că e război şi nimeni nu mai e stăpân pe nimic... Moartea şi groaza stăpânesc azi peste toţi oamenii, dragul mamei!... Tu eşti mai învăţat şi trebuie să ştii mai bine... Nu-i vremea acuma să ne arătăm duşmanilor inimile, altfel păţim ca bietul protopop... Că Pălăgieşu ce aşteaptă, decât să facă rău şi necaz oamenilor... Tu, ca tatăl tău, fie iertat, te uiţi numai înainte, dar în război omul se strecoară cum poate... Până va trece primejdia trebuie să urlăm cu lupii, altminteri ne mănâncă... Aşa face toată lumea, aşa se cuvine să facem şi noi, dragul mamei... Să nu te superi că te învăţ şi te sfătuiesc, că-s mamă şi numai inima mea ştie cât rabdă de grija ta... Toţi domnii spun că nu-i bine ce faci, că eşti ofiţer şi s-ar putea să ai mari neplăceri pentru asemenea îndrăzneli nesocotite. Chiar directorul de

la "Parvana", şi doar ce român a fost el totdeauna, mi-a spus pe faţă

să te povăţuiesc să te astâmperi. Dânsul a fost prieten bun cu bietul tatăl tău, dar azi îşi vede de banca lui şi nu crâcneşte, cum nu crâcnesc nici ceilalţi, aici şi pretutindeni...

Ascultând pe maică-sa, gândurile lui Apostol răvăşeau prin colţurile celor zece zile de când e acasă, descoperind deodată

lucruri peste care a trecut fără să le ia în seamă. A ieşit puţin prin târg, un ceas-două pe zi, s-a întâlnit cu mai toţi surtucarii şi toţi i s-au părut schimbaţi şi speriaţi, deşi cu nici unul n-a vorbit decât nimicuri, cum zicea dânsul. Acuma înţelegea şi schimbarea, şi spaima lor, acuma simţea că toţi s-au ferit de el pentru că n-a îngăduit Martei să grăiască ungureşte. Plecă ochii în farfuria goală, ca şi cum n-ar mai fi putut îndura privirea mamei sale. Din clipa aceasta însă toate cuvintele ei i se încuibară în inimă ca nişte spini şi rămaseră acolo, încremenite într-o durere amară. Apoi, când glasul doamnei Bologa tăcu, el şopti atât de domol, parcă i-ar fi fost frică să nu trezească pe cineva:

― Rău îmi pare, mamă, c-am mai venit acasă...

Pentru doamna Bologa şoapta aceasta a fost ca o lovitură de măciucă. Demult, încă de pe vremea când Apostol, în loc să urmeze cariera preoţească, s-a dus la Budapesta, a bănuit ea că lumina ochilor ei, toiagul bătrâneţilor ei n-o mai iubeşte cum a iubit-o odinioară. I se părea rece, închis şi mai ales o înfricoşa cu necredinţa lui... Şi iată azi îi pare rău că a venit acasă, până într-atâta s-a înstrăinat de ea!... Se porni pe nişte bocete aşa de sfâşietoare, că

Apostol numai cu chiu, cu vai reuşi s-o ostoiască.

Totuşi, de atunci Apostol Bologa se simţi străin în Parva. Stătea ceasuri întregi în cerdac, în soare, sorbind albastrul văzduhului, în care îşi plimba neîncetat gândurile. Deseori ochii lui încercau să se odihnească contemplând crucea înflorită cu raze din turnul bisericii.

Dar sufletul lui era îndată apucat în cleştele unor remuşcări stranii şi, dornic numai de linişte, fugea spăimântat mai departe... Mai mult zăbovea împrejurul mormântului de piatră al tatălui său. Ştia inscripţia pe de rost şi totuşi, de câte ori o privea, căuta s-o silabisească, pentru că în vremea aceasta îi venea mereu în minte linia dreaptă pe care a urmat-o bătrânul în viaţă. O linie dreaptă a râvnit şi el cu patimă. În zadar. Între inima şi mintea lui era un zid asupra căruia toate sforţările lui se frângeau neputincioase. Când credea că l-a dărâmat, atunci îi simţea mai dureros fiinţa, oricât căuta să se înşele.

Apoi, într-o după-amiază, tocmai pe când se pregătea să iasă în cerdac, se pomeni cu notarul Pălăgieşu, cu care se întâlnise o singură dată, în prima zi, şi de-abia schimbase, în piaţă, câteva vorbe. Peste prietenia lor dinainte de război se întinsese, pe nesimţite, un văl cenuşiu. De altfel, de când ajunsese notar, Pălăgieşu îşi luase, încetul cu încetul, o purtare sfidătoare chiar faţă

cu surtucarii mai în vârstă. Fecior de ţăran din Năsăud, sărac şi umilit prin şcoli, s-a îndoit şi s-a căciulit până şi-a ajuns ţinta, devenind mâna dreaptă a solgăbirăului ungur care, la izbucnirea

războiului, a intervenit să rămâie pe loc, deşi era voinic, spătos şi doar la mers avea puţin beteşug, călcând prea în afară şi aruncând picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la paradă. Faţa fălcoasă se mândrea parcă cu mustăţile umflate, pleoştite care-i ascundeau gura foarte largă, cu buzele duble şi cu dinţii laţi, strungăreşti. Părul lung, negru, veşnic nepieptănat, îi atârna peste fruntea brăzdată adânc, acoperindu-i aproape de tot urechile. În înfăţişarea lui te izbea îndată o încredere în sine impunătoare.

Două săptămâni a amânat Pălăgieşu întrevederea cu Apostol. Ar fi fost mai bucuros să-l fi întâlnit undeva întâmplător, ca să se achite de însărcinarea ce şi-o luase faţă de solgăbirău. Deşi era cu vreo trei ani mai bătrân, păstrase lui Apostol Bologa o stimă instinctivă de pe vremea când discutau împreună probleme filozofice, pe care el, biet practicant de notar, nu prea le pricepea şi care de aceea îl impresionau profund.

― Fiindcă tu nu mai vrei să ştii de prieteni, iată că vin prietenii la tine! zise Pălăgieşu intrând, cu un zâmbet care-i dezveli toţi dinţii de jos, împreună cu gingia.

Apostol se uită la el, uimit. Era atât de neaşteptată vizita aceasta, că îşi pierdu cumpătul şi nici nu-l pofti să şează. Notarul însă îi apucă voios amândouă mâinile, i le strânse puternic şi pe urmă luă loc, nepoftit, cu o siguranţă de stăpân.

― Mă rog... cum... ce vânt te aduce pe la noi? bâigui Apostol, în picioare, privindu-l mereu cu mirare.

― Ţi se pare aşa de ciudat că vine să te vază prietenul tău din copilărie şi de mai târziu? întrebă Pălăgieşu cu o clipire şireată, care lui Apostol îi scăpără în suflet o scânteiere de ură. Ehei, straşnic te-ai schimbat, frate... De acum trei ani te-ai schimbat de nici nu te mai recunosc!

Siguranţa notarului transformă mirarea lui Apostol într-o nerăbdare ascuţită ca briciul.

― Ce vrei, Alexandre? Spune, aide, ce vrei? zise deodată cu o sticlire în ochi.

― Eu, răspunse Pălăgieşu, trecându-şi degetele prin păr şi dezvelindu-şi fruntea. Eu ce vreau?... Nimic... adică mai nimic!...

Întâi să te văd şi apoi... să vorbim!... Mă aşteptam însă, spun drept, la o primire mai...

― Iartă-mă, Alexandre, te rog! murmură Apostol îmblânzit brusc.

Dacă ai şti câte chinuri îmi zdrenţuiesc sufletul de când am venit acasă...

― Cine-i de vină, Apostole? întrebă notarul cu alt glas. Crezi că

eu nu ştiu? Eu?... Crezi că se mişcă ceva aici fără ştirea mea...? Dar tocmai de aceea trebuie să repari, Apostole! Negreşit trebuie să

repari, în interesul tuturor...

Schimbarea tonului şi cuvintele notarului încurcară iarăşi pe Bologa, încât se opri la colţul mesei să asculte mai bine.