"Nici nu-mi bate inima că merg acasă, nici rău nu-mi pare că mi-au căzut în baltă planurile, se gândi el abătut. Şi mă prăpădesc cu firea din pricina unei ţărăncuţe..."

Aruncă pe masă foaia de concediu şi începu să se plimbe de ici-colo, cu mâinile la spate, pipăindu-şi degetele în neştire. Atunci simţi verigheta de logodnă în inelarul stâng şi se opri trăsnit. De câtă

vreme nu şi-a adus aminte de Marta, logodnica lui? Şi nici măcar inelul nu l-a luat în seamă, desigur tot din pricina fetei groparului...

Plecă din vreme la gară. Groparul cu Ilona îl însoţiră ca pe un musafir drag. Când sosi trenul, Apostol dădu mâna cu Vidor şi apoi cu fata. Mâna ei ardea, iar în ochi îi licărea o întrebare. Pe urmă se urcă în vagon şi se uită pe fereastră până ce porni trenul. Groparul se întoarse îndată spre ieşire, Ilona însă rămase pe peron, nemişcată, cu privirea lipită pe pervazul ferestrei în care Apostol zâmbea uitat... Pe urmă o coroană înmugurită a unui cireş bătrân

acoperi şi fereastra şi vagonul şi trenul...

7

Aleea de fagi din Parva, dreaptă şi îngrijită, de la gară până-n mijlocul orăşelului, părea noaptea un tunel nesfârşit.

Paşii lui Apostol Bologa scrâşneau harnic pe prundişul umed, încât Petre, împovărat cu două geamantane, de-abia se ţinea după

dânsul, gâfâind din greu. Piaţa pătrată era pustie, toate casele dormeau... O luară pe strada principală, în sus, şi nici pe acolo nu întâlniră ţipenie de om.

― Am ajuns la domnu' avocat Domşa, de-acu nu mai avem mult, bâigui Petre din urmă, suflând ca un taur şi arătând cu capul spre o casă mândră, pe dreapta.

Apostol nu răspunse, parcă n-ar fi auzit nimic, deşi vorbele ordonanţei îi atinseră urechile ca o mustrare, fiindcă tocmai în clipa aceea se uitase şi el spre casa în care acuma, ca şi odinioară, stăpânea Marta, fiinţa iubită. Se simţea atât de vinovat faţă de logodnica lui, că de-abia aştepta ziua de mâine, să alerge la ea, să-i cadă la picioare şi să-i ceară iertare...

În curând se zăriră în beznă sclipirile turnului bisericii şi Apostol îşi iuţi mai tare mersul. Casa părintească era scufundată în noapte...

Când deschise portiţa, un dulău bătrân îi sări în cale, hămăind furios.

Apostol îl domoli cu o şoaptă şi câinele i se gudură la picioare, bătând pământul cu coa-da-i stufoasă, parcă i-ar fi fost ruşine că nu l-a recunoscut mai curând...

Zgomotul portiţei şi lătratul dulăului dezmorţiră casa întunecată.

O licărire galbenă răsări în dosul unui geam, dispăru şi se ivi iar în antreu, apropiindu-se de uşa dinspre curte. Apostol urcă treptele şi bătu. Lumânarea se opri şovăind... Din altă odaie se auzi glasul doamnei Bologa, şi apoi cheia se învârti de două ori în broască, pe dinăuntru. Mâna lui Apostol apăsă clanţa, şi lumina tremurată îl izbi drept în faţă. Servitoarea ţipă ca şi când ar fi văzut o arătare:

― Tulai, doamnă, tulai şi vai de mine, c-a venit domnişorul!...

Apostol intră vesel, iar Petre închise uşa. În pragul odăii din fund apăru doamna Bologa, în capul gol, cu faţa albă ca hârtia, uitându-se parcă n-ar fi îndrăznit să dea crezământ ochilor, apoi izbucni printre lacrimi:

― O, dragul mamei, scumpul mamei...

Se îmbrăţişară îndelung, murmurând în acelaşi timp vorbe şi crâmpeie de fraze fără legătură, în care bucuria şi înduioşarea îşi găseau descărcarea trebuincioasă. După ce se mai potoli, d-na Bologa se întoarse spre servitoarea ce înlemnise cu lumânarea în mână:

― Rodovico, ce stai ca o toantă?... Pune sfeşnicul pe masă şi du-te fuga de aţâţă focul, să pregătim ceva de îmbucat domnişorului...

Fuga, Rodovico!... Iar tu, Petre, aşează colo lângă uşă bagajele şi odihneşte-te oleacă, să mănânci şi tu, că pe urmă o să pleci acasă...

― Ba eu, doamnă, mai bucuros aş porni la drum, să nu mă apuce

moleşeală ― zise ordonanţa ştergându-şi sudorile ce-i curgeau pe frunte şi pe obraji ― că mai am o postată bună până peste apă.

― Aşa-i, bine zici, că tu eşti de peste Someş, din Ierusalim... Te-am uitat, Petre, uita-te-ar necazurile... atunci du-te cu Dumnezeu!

Doamna Bologa conduse pe Apostol în iatacul ei, în fund, cu o singură fereastră, şi aceea oblonită. Din tavan atârna lampa cu abajur de porţelan. Patul era aşternut. Aici şi-a petrecut Apostol copilăria, până ce a trecut în Năsăud. Aici fusese pătuceanul lui, unde-i acuma o sofa cu căptuşeala roasă la colţuri, şi aici zicea cu glas tare rugăciuni fierbinţi, dimineaţa şi seara, în genunchi, cu ochii la icoana cea veche din perete, deasupra patului, privind lacom pe bunul Dumnezeu, care şade pe nouri albi, pe tron de aur... Toate au rămas cum au fost odinioară, numai măicuţa a cărunţit puţin şi a dobândit cine ştie câte zbârcituri fine în colţurile ochilor plini şi azi de focul credinţei, pe când el, Apostol, parcă-i un străin ori parcă a căzut într-o lume străină.

Doamna Bologa îi ceru să-i povestească numaidecât toate câte a păţit de când n-a mai fost pe acasă, zi cu zi, mai ales suferinţele din spitale. Până să vorbească însă Apostol, care devenise gânditor în odăiţa grea de amintirile copilăriei, doamna Bologa, întâi ca să-şi deşerte inima şi apoi fiindcă cu cât îmbătrânea, cu atât se făcea mai vorbăreaţă, prinse a-i istorisi, la nimereală, fel de fel de amănunte din viaţa ei şi a târguşorului:

― Parcă-mi spunea Dumnezeu că ai să vii, dragul mamei, că vai, câtă grijă ţi-am mai purtat de când am aflat prin ce-ai trecut... Tot aşteptam, aşteptam scrisori de la tine şi tot nimic, de chiar Marta s-a minunat, ce să fie? Apoi m-am sfătuit şi cu Domşa, că el e tare de treabă şi cuminte, ei, şi am socotit că ai trecut în ţară, la ai noştri, doar auzisem pe-aici că aţi venit să vă bateţi cu românii, Doamne, fereşte-ne şi iartă-ne... Bine însă că te-a luminat Dumnezeu şi ai stat pe loc, că de puneau mâna pe tine, mândrul mamei, vai, Doamne!

Păţeai şi tu ca bietul protopopul nostru, ba poate şi mai rău... Ce noroc că nu ne-am culcat, zău aşa! De obicei pe vremea asta suntem adormite, dar azi parcă Dumnezeu ne-a şoptit să mai stăm...

Şi uite aşa vorbeam cu toantă asta de Rodovica şi o muştruluiam, că

tocmai azi-dimineaţă a plecat şi maiorul cel polonez şi am robit toată ziua ca să curăţim în odaia unde a stat aproape şapte luni, ştii, în odaia ta şi care a fost a tatălui tău, fie iertat... Ce-i drept, maiorul a fost om de omenie, dar acuma a trebuit să plece că, zice, iar o să

pornească bătăliile cele mari... Degeaba, nu se arată a pace... S-a tot vorbit vreo două săptămâni că vine pacea, că muscalii aşa şi pe dincolo... aş, palavre! De altfel, de pe aici s-au dus mai toate cătanele, de-abia au mai rămas de sămânţă, din pricina depozitelor... poate le-ai văzut, barăci de scânduri, un oraş întreg, lângă drumul Feleacului...

O întrerupse Rodovica, rumenă de sprinteneală, aducând mâncarea domnişorului. Pe când aşternea masa, găsi şi ea de cuviinţă să zică:

― Vezi, doamnă, cât de adevărate-s semnele la om? Toată ziulica

mi s-a bătut ochiul drept şi iată că Dumnezeu ne-a trimis bucurie în casă!

― Ia mai taci, Rodovico, că semnele-s de la diavol! hotărî doamna Bologa, nemulţumită că slujnica i-a luat vorba din gură. Mai bine dă fuga şi fă patul domnişorului în odaia dumnealui...

În vreme ce Apostol mânca cu poftă, doamna Bologa, după

câteva întrebări, la care răspunse tot ea, începu iar despre Pălăgieşu, despre greutăţile gospodăriei, despre protopopul Groza...

Când isprăvi masa, Apostol îi puse o singură întrebare:

― Dar Marta ce face, mamă?

― Face bine, dragul mamei, că-i sănătoasă şi tânără, zise doamna Bologa puţin încurcată, ca şi cum ar fi aşteptat întrebarea şi ar fi uitat răspunsul pregătit. Ce să-ţi mai spui eu, că ai s-o vezi tu, şi... Eşti gata, Rodovico? adăugă repede către servitoarea care se ivise în uşă. Aşa... că domnişoru-i ostenit şi-i trebuie odihnă bună!

Îl petrecu în odaia lui şi-l sărută pe frunte, ca odinioară, când dormea în iatacul cu Dumnezeu pe perete. Apoi Apostol rămase singur. Pe mescioara de noapte fâlfâia flacăra portocalie a unei lumânări scufundată într-un sfeşnic înalt de aramă. Umbre moi jucau pe podele, pe ziduri, în tavan, ca nişte visuri de om necăjit.

"Noapte bună!" îşi zise Apostol, dezbrăcându-se la iuţeală, vârându-se în pat şi sucindu-se în dreapta şi-n stânga până să-şi potrivească bine culcuşul.

Suflă în lumânare. Voia să adoarmă îndată, fiindcă într-adevăr călătoria îl zdrobise... "Dar oare de ce s-a încurcat mama când am întrebat-o de Marta?" îi trecu prin creieri, fulgerător. Fireşte, doamna Bologa n-o prea iubeşte şi s-a împotrivit până la logodnă, totuşi pe urmă s-a împăcat... Degeaba, e vinovat faţă de Marta şi negreşit va merge chiar mâine... O iubeşte şi trebuie s-o iubească numai pe ea... În locul ei însă apărea Ilona, cu năframa roşie pe cap, cu ochii în care joacă râsete stranii, cu glasul care mângâie şi zgârie... Şi fără

să vrea, simţea o plăcere nemărginită ştiind cu siguranţă că

departe, într-un sat, există o fiinţă care şi în vis îl poartă numai pe el în inimă... Dar asta nu se poate! Marta! Unde-i Marta? Mâine neapărat va merge la ea...

A doua zi se deşteptă în sărutările soarelui vesel de aprilie, în odaie parcă intrase iarăşi primăvara, cu valurile albe de lumină, cu îndemnuri de bucurie. Pe masă, pe o tavă aşternută cu şervet înflorit, aştepta ceaşca lui de odinioară, plină de cafea cu lapte, şi o halcă zdravănă de cozonac. În sufletul lui sălăşluia o mulţumire mare. Îi era dragă toată lumea.

"Dacă aş fi izbutit, acum cine ştie unde aş fi", se gândea cu o înfiorare ca un junghi.

Dar gândul se stinse ca şi cum n-ar fi putut rezista bucuriei de viaţă ce îi clocotea în inimă.

Din odaia aceasta o uşă dublă dădea în cerdacul din faţă, înconjurat de grădiniţa cu flori. Acolo, într-un jilţ învelit cu o scoarţă