― Câte ceasuri sunt, doctore? şopti Bologa cu o presimţire tristă.

― E dimineaţă, prietene... Ce-ţi pasă? Stai liniştit, nu-i nimic grav... nimic... Epuizare şi surescitate nervoasă, atât! Dar îţi trebuie linişte multă, multă linişte...

Pleoapele lui Apostol se împreunară ca şi când s-ar fi umplut de plumb. În suflet simţi o zdruncinare, urmată de o dorinţă vagă de nimicire. Peste un răstimp murmură de-abia mişcând buzele:

― Doctore, vreau să mor...

― Ce, ce? strigă Meyer cu vioiciune neobişnuită. Să mori? Zi mai bine că ai vrea un concediu, precum ţi se şi cuvine!

Apoi, făcându-şi de lucru la masă, adăugă mai încet, cu tonul natural şi ca pentru sine:

― Ce ticăloşie! Să trimiţi pe front oameni bolnavi!... Uneori parcă

într-adevăr îţi vine s-o iai razna şi să dai dracului toate!

În inima lui Bologa disperarea rodea ca pecinginea. Preţul vieţii e viitorul şi viitorul lui i se părea zăvorât ca o poartă de fier în care şi-a zdrobit pumnii bătând zadarnic. Neputinţa în faţa vieţii acuma mai mult îl îngrozea decât îl revolta. Conştiinţa că toate năzuinţele şi strădaniile lui sunt tot aşa de neputincioase şi fără rost ca şi zvârcolirile unei râme îi năpădea din ce în ce sufletul, împreună cu constatarea amară că viaţa omului e insuportabilă dacă n-are un reazem solid, care să ţie veşnic dreaptă cumpăna între lumea dinlăuntru şi cea de afară...

Când deschise iar ochii, într-un târziu, văzu iarăşi, la picioarele patului, pe fata groparului, cu fruntea plecată, pe gânduri. Ca şi când ar fi simţit privirea lui, Ilona avu o tresărire şi se apropie, sprintenă şi bucuroasă, întrebându-i:

― Ţi-e mai bine?... Aşa-i că te-ai mai uşurat?

― Da, foarte bine, zise Apostol în şoaptă.

Veselia aprinsă în ochii ei, tinerească, visătoare, îi alungă

gândurile care-i chinuiseră toropeala bolnavă. În glasul ei straniu i se părea că vibrează o vrajă nouă, ca şi cum de ieri până azi s-ar fi schimbat şi s-ar fi împlinit cu nişte mlădieri mai blânde, poate de credinţă ori poate de pasiune. Văzând-o cum stătea, zăpăcită de privirea lui stăruitoare, cu bucuria încremenită pe faţă, Bologa simţi un surâs cald în inimă şi vru s-o îndemne să vorbească. Şi Ilona, parcă i-ar fi ghicit dorinţa, începu să povestească repede, oprindu-se uneori în mijlocul cuvintelor, aproape înfricoşată ca de o primejdie necunoscută. Îi spuse că doctorul a umblat să-l ducă la spital, şi numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici, că-i singur, decât acolo, unde-s mulţi. S-a jurat că nu se va mişca de lângă patul lui, şi chiar nu s-a clintit. Nici nu prea are ea multă

treabă de făcut, că tatăl său n-o pune la greu, ci doar pe lângă casă, cât poate. Tatăl său e om tare bun la inimă, deşi îi place să se arate

aprig cu ea. Dar ei nu-i pasă de străşniciile dumnealui, că ea ştie să

se păzească.

― Iacă, eu te-am văzut că eşti volnav de când ai intrat alaltăieri în ogradă şi i-am spus ordonanţei să aibă grijă. De-acuma însă, dacă

ai încăput în seama mea, nu mai ai nevoie de ajutorul ordonanţei.

De treabă este dânsul, nu-i vorbă, şi cu dragoste de stăpânul lui, dar bărbaţii nu se pricep la bolnavi, oricât şi-ar da silinţa. De azi încolo deci să ştii că eu sunt mai mare şi că trebuie să faci tot ce-ţi zic până când ţi-oi spune eu că eşti sănătos, altfel...

Aici se opri brisc, luă o sticluţă cu medicamente şi o linguriţă, veni lângă pat şi-i zise:

― Acuma trebuie să bei din zeama asta, că-i dulce... am gustat-o şi eu...

― Lasă, Ilona... mai vorbeşte! răspunse Apostol rugător.

Fata se făcu roşie ca muşcata din fereastră şi, o clipă, şovăi. Apoi numaidecât zise iarăşi, cu o supărare drăgălaşă:

― Dacă nu iai doctoria, să ştii că nu-ţi mai povestesc niciodată, na!

Bologa închise ochii câteva secunde, ca şi când ar fi vrut să-şi închidă în suflet drăgălăşia ei. Ilona umplu linguriţa şi i-o duse la gură. Degetele îi tremurau uşor şi Apostol îşi puse mâna pe mâna ei.

Obrajii fetei se îmbujorară din nou şi, ca să-şi ascundă emoţia, îngână:

― Vai, ce caldă ţi-e mâna...

Apostol nu simţi gustul doctoriei. Împreună iar pleoapele, cuprins de o fericire în care i se înecau toate gândurile. Auzi pe Ilona cum aşează sticluţa pe masă, cum şterge linguriţa, cum păşeşte în vârful picioarelor şi se lasă pe scaunul ei de la picioarele patului. Pe urmă

simţi mângâierea privirilor ei pe obrajii lui, pe frunte, pe buze... Şi nu cuteza să clipească, de frică să nu-şi risipească bucuria inimii...

De-aci încolo Apostol Bologa pierdu socoteala vremii. Doctorul Meyer venea de câte două ori pe zi, îi spunea că n-are nimic, dar să

stea în pat până ce-i va aduce el o doctorie miraculoasă, care imediat îl va vindeca aievea. Apoi, într-o dimineaţă, doctorul sosi mai voios şi strigă din prag:

― Aide, jos din pat! Cred că poimâine am să-ţi aduc ce ţi-am promis... Până atunci însă n-ai voie să ieşi din casă, ia seama! Nici dincolo, la cancelarie, deloc!... Răbdare! Cum ai răbdat zece zile, vei mai răbda două... Şi fiindcă atunci, ştii, mi-ai şoptit o prostie, află

acuma de la mine, tinere prietene, că viaţa nu e niciodată o povară

şi că moartea e povara cea mai grea!... Aşa! Ţine minte ce-ţi spune un doctor ursuz şi amărât: moartea cea mai eroică nu preţuieşte în realitate cât viaţa cea ticăloasă!...

A treia zi, ca niciodată, doctorul Meyer veni la amiază, triumfător, fluturând o hârtie în mână.

― Uite leacul-minune, prietene! zise dânsul cu o exuberanţă atât de nepotrivită cu firea lui, încât părea silită. O lună concediu de convalescenţă! Asta-i sănătatea ta!... Crezi c-a mers uşor? Ehe.„ Dar nici eu nu m-am lăsat până ce n-a capitulat excelenţa. În sfârşit,

poftim!... Mi se pare că la patru pleacă un tren... Vasăzică, ai vreme să-ţi faci bagajele şi să o ştergi!... Ce, nici nu te bucuri? Ei, poftim recunoştinţa militară! Mă bucur eu, om bosumflat, şi dumnealui face mofturi!... Bravo!... A, să nu uit: acasă trebuie să te aşterni pe o cură

de mâncare şi de odihnă, ştii, eroică!... Acuma aide, să nu scapi trenul!...

― Dar oare se mai întoarce aici, domnule doctor? întrebă atunci Ilona, fără sânge în obraji şi cu o îngrijorare rău ascunsă în ochi.

― Desigur, fetiţo, făcu medicul jovial, luând-o de bărbie. N-ai grijă, că nu fuge!

― Nu de-aceea, dar... aşa! bâlbâi Ilona, roşind până-n vârful urechilor.

Petre înţelese atâta că e vorba de urlab şi, spre mulţumirea doctorului, îndată se apucă, plin de fericire, să adune lucrurile locotenentului. Ilona se retrase după uşă şi nu se urni de acolo până

ce Meyer ură drum bun şi petrecere frumoasă lui Bologa.

În odăiţa albă, în razele albe ale soarelui tânăr, care râdea la toate ferestrele cu muşcata însângerată, un val de tristeţe îşi tremura pânzişul. Apostol stătea lângă masă, cu hârtia de concediu în mână, uitându-se când la Petre care, de bucurie, mormăia rugăciuni şi strângea de zor bagajele, când la fata groparului, care înţepenise în dosul uşii, privind afară, departe, cu o expresie imobilizată de o teamă chinuită. Bologa se credea dator să-i spuie ceva, dar o frică nelămurită parcă-i strângea gâtul ca un laţ. În cele din urmă izbuti să rostească cu o voce aproape poruncitoare:

― Ilona...

Fata, ca şi când atâta ar fi aşteptat, răspunse cu o privire întunecată şi apoi o zbughi afară, trântind uşa, alergând undeva, să-şi ascundă inima.

― Fac şi eu singur, don' locotenent, zise Petre, crezând că

Apostol ceruse fetei să le dea o mână de ajutor. Bine că ne-a ajutat Dumnezeu să ne mai tragem şi noi pe acasă din cele străinătăţi...

Apostol Bologa numai acuma îşi dădu seama că nu se bucură de concediu.