Bologa surâse atât de senin, că încruntarea generalului se transformă într-o curiozitate nerăbdătoare, iar mâna îndată i se aşeză liniştit pe brăţara canapelei.
― Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineaori, că inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că
de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!
Generalul se uită câteva momente la Bologa, apoi la ceilalţi, apoi râse cu poftă, cu gura căscată, cu mustăţile zbârlite, încât faţa i se încreţi ca o coajă de nucă stricată.
― Foarte... foarte... interesant! mormăi dânsul râzând.
Pe urmă, potolindu-se cu greutate şi cu o vădită ruşine pentru că
nu şi-a stăpânit râsul, îşi reluă masca obişnuită şi serioasă, povestind colonelului cum i-a cerut Bologa să nu vie pe frontul românesc şi cum el totuşi l-a iertat, având de-a face cu un ofiţer foarte capabil şi conştiincios, deşi acuma vede că e şi încăpăţânat.
Colonelul ascultă cu respect până ce sfârşi şi apoi, cu acelaşi respect, zise:
― Eu, excelenţă, nu admit, fireşte, pentru că nu-mi permite legea, dar mă pun în situaţia locotenentului şi-i înţeleg amărăciunea... E regretabil că cei în drept n-au luat măsuri generale în privinţa aceasta, ca să evite situaţiile delicate, în interesul capacităţii combative a armatei...
Apostol se cutremură, ca şi când cuvintele colonelului i-ar fi străpuns ace în inimă, căci el astăzi nu mai dorea înţelegere, ci tocmai motive de ură şi îndârjire prin care să-şi aţâţe, înflăcărată, credinţa. Generalul însuşi rămase surprins o clipă, şi pe urmă
răspunse convins, ba chiar cu un fel de mândrie:
― Evident, evident că aşa este!... Din punct de vedere uman, fireşte... Dar dacă cei de sus nu s-au gândit la posibilităţile acestea?... Nici eu nu pot lua asupra mea toate răspunderile... Eu cel mult pot să uşurez, în anume cazuri, cum e cazul locotenentului, de pildă... Da! Negreşit, trebuie să uşurăm... Cum e încă slăbit de boală, vreau să-l feresc de greutăţile frontului şi o să-l întrebuinţăm într-un serviciu mai fără osteneli mari... Uite, să treacă la coloana de muniţii! Aşa-i?... Căci noi suntem umani... Noi... armata noastră...
Unde aiurea şi-ar mai bate capul un comandant să menajeze asemenea scrupuluri?... Ce zici, domnule maior? S-a mai pomenit atâta umanitate în vreo armată de când e istoria? Şi totuşi pe noi ne acuză duşmanii de barbarie!... Ce lume! Ce nedreptate!
Tocmai în clipa aceea aghiotantul se furişă iarăşi înlăuntru.
Generalul îşi curmă reflecţiile şi-i zise poruncitor:
― Ia notă că locotenentul Bologa va fi repartizat la coloana de muniţii!
În vreme ce aghiotantul scoase un carnet de însemnări Apostol Bologa se uită la toţi pe rând, rugător, întâlnind însă pe toate feţele aceeaşi compătimire, scăldată doar în zâmbete diferite. Se simţi umil şi mic, deşi sufletul îi clocotea de ură. A vrut să stârnească
indignare şi iată că a găsit milă şi înţelegere. Văzu creionul aghiotantului alergând pe hârtie şi deodată strigă:
― Excelenţă, aş dori mult să-mi reiau bateria!
― Lasă, murmură generalul ocrotitor şi din nou vesel. Trebuie să
te întremezi şi să aduni puteri într-un serviciu mai uşor, mai ferit de primejdii... Îmi pare bine că ţi-a rămas drag frontul, dar deocamdată
sunt silit, în interesul d-tale, să mă opun şi să te menajez!
Bunătatea generalului, inexplicabilă şi neaşteptată, îl exaspera pe Bologa. Vru să-i mai obiecteze că serviciul la coloana de muniţii e mai obositor ca la o baterie, dar chiar atunci îşi aduse aminte de preotul român din coridor şi îndată îi răsări în inimă dorinţa de a-l
cunoaşte. Nu-l mai interesa nici generalul, nici frontul. Se sculă, bolborosi cuvinte încurcate de mulţumire, strânse o mână grasă şi moale, se închină şi ieşi cu figura luminată...
Trecu grabnic în vagonul soldaţilor, se înghesui printre ţăranii de pe coridor. Preotul era tot unde-i lăsase. II văzu de departe şi fruntea i se îmbroboni de sudori. Acuma îl recunoscu şi se tulbură de bucurie.
― Aşa-i că nu mă mai cunoşti, părinte? îi strigă, însufleţit, întinzându-i mâinile.
Preotul îngălbeni, parcă I-ar fi surprins într-o faptă rea. Când Bologa îşi spuse numele, în ochii lui izvorî o licărire de însufleţire, pe care însă o înăbuşi repede, uitându-se împrejur, să se asigure dacă
nu-l pândeşte cineva. Preotul era Constantin Boteanu, unul din prietenii cei mai buni ai lui Apostol din liceu.
― Şi unde vine satul tău, Constantine? întrebă Bologa fericit, nerăbdător.
― Apoi tocmai lângă Făget, unde e comanda cea mare, nu ştiu cum îi zice la cătănie, răspunse preotul, încurcat şi înfricoşat că
vorbeşte româneşte cu un ofiţer.
― E românesc? stărui Apostol.
― Parte şi parte... Noi îi zicem Lunca, dar pe ungureşte se cheamă...
― Lunca? întrerupse Bologa, ca şi când ar fi căutat să-l oprească
a rosti cuvântul unguresc. Şi pe la noi este un sat Lunca... Îţi aduci aminte?
― Cum să nu... tare bine! zise preotul. Dar pe-aici şi românii ştiu ungureşte, c-aşa-i obiceiul, dacă suntem printre unguri... De altfel, aşa e şi bine...
― Ce bine, părinte? strigă Apostol serios. Nu te gândeşti că aşa, mâine-poimâne, rămâi fără parohie?
― Cam aşa-i, ce-i drept, murmură Boteanu zăpăcit, zâmbind umil. Ce să facem? Noi n-avem nici o putere şi nici nu ne putem amesteca. Destul ne zdrobeşte viaţa, de mă mir cum o mai putem duce în spinare...
― Când omul are un ideal, înfruntă toate greutăţile! zise Apostol apăsat, cu înţeles.
― Idealul nostru e Dumnezeu, răspunse preotul cu o sfială în care-şi ascundea o teamă amară. Când ai suferit ca noi, numai în Dumnezeu mai poţi avea nădejde...
