― Nimic, nimic, murmură Apostol, fără să întoarcă ochii. Varga trebui să-şi oprească noile întrebări. Veni doctorul, Însoţit de o soră de caritate drăguţă şi zăcută de vărsat.
― Iată salonul minunilor cereşti! strigă doctorul, mic şi blond,
frecându-şi mâinile, radios şi jovial. Pe cât văd, am să vă dau paşaport, curând-curând, domnilor! în orice caz, ar fi nimerit să
începeţi a face mai multă mişcare, barem prin seră, dacă nu prin parc. Afară e încă iarnă, ce-i drept, dar ar trebui să vă mai dezmorţiţi oasele, domnilor!... Ar fi foarte, foarte bine!
― Parcă n-o să ni le dezmorţim iar pe front, doctore? zise Varga înviorat. Sper că ne dai un concediu de convalescenţă, doctore! E
imposibil să ne trimiţi numaidecât în luptă, cu rănile de-abia cicatrizate!
― Desigur... negreşit! răspunse medicul cu zâmbetul scăzut.
Întrucât depinde de mine, fireşte!... Eu însă cel mult pot să propun, decizia e în alte mâini, şi, să vă spun drept, doar sunteţi bărbaţi, toate comandamentele ne repetă întruna că se simte mare, mare nevoie de ofiţeri, pretutindeni...
― Am înţeles, încheie Varga posomorât. Ne vei concedia direct pe front.
Doctorul mai îngăimă câteva cuvinte şi se grăbi să dispară
împreună cu sora de caritate, mereu senină şi surâzătoare.
Pe urmă odaia se umplu, în câteva minute, de întuneric. Numai geamurile rămaseră cenuşii, ca nişte ochi bolnavi, stinşi. Varga umbla de ici-colo, nervos, cu mâinile la spate, dar paşii lui nu făceau atâta zgomot cât tictacul arămiu al unui deşteptător de pe mescioara de noapte. Într-un târziu, Apostol, şezând pe pat, cu ochii la rămurelele degerate de afară, care desenau arabescuri negre pe geamurile tulburi, începu să fredoneze un cântec vesel.
― Bologa! Ce dracu, de cântece îţi arde? se opri Varga cu imputare. Ori te bucuri că ni s-au spulberat perspectivele de concediu?
― Mă bucur din inimă, amice! răspunse Apostol cântând şi gesticulând ca un actor într-o operă italiană. Război, război, război, înainte, la război!
Locotenentul de huzari înmărmuri şi, în cele din urmă, convins că
Apostol îşi bate joc de dânsul, ieşi din odaie trântind uşa. Bologa încetă cântecul brusc, parcă de-abia atunci şi-ar fi dat seama ce face. Îi păru rău şi se lungi pe pat, cuprins de o tristeţe ciudată.
Peste câteva minute veni Petre, aprinse lumina şi-i întinse o scrisoare, întrebând:
― Oare nu-i de-acasă, don' locotenent?
Bologa se aruncă asupra plicului, dar văzând că-i de la Klapka, nu se mai grăbi să-l deschidă. Presimţea ce cuprinde şi, într-adevăr, citind, dădu peste trei rânduri încurcate, din care înţelese cu o claritate tăioasă că, de o săptămână, în locul ruşilor, au apărut românii. Se uită un răstimp la Petre, gânditor, şi apoi zise:
― Nu-i de-acasă... E de pe front, de la domnul căpitan... De-acolo, nu de-acasă...
Vorbind, gândurile i se strămutară departe, cuprinzând într-o fulgerare toată Parva şi, deosebit, fiecare fiinţă dragă, începând cu maică-sa şi cu Marta, faţă de care se simţea vinovat pentru că le-a scris numai de două ori de când zace prin spitale şi mai cu seamă
fiindcă în noaptea ceea a vrut să se despatră de ele fără să-şi ia rămas bun.
"Mi s-a înmuiat inima îndată ce am văzut că s-a apropiat ziua plecării!" îşi zise dânsul, uitându-se la Petre.
― Trebuie să vie şi de-acasă, don' locotenent, rosti soldatul cu încredere.
― Da... da... trebuie... acasă... îngână Bologa, întorcându-se cu spatele, încet, obosit.
Varga reveni mai târziu, neîmpăcat. Apostol tresări din mrejele gândurilor şi zise blând:
― Varga... nu ştiu ce am... Iartă-mă!
Locotenentul se însenină imediat şi se apropie cu mâna întinsă:
― Îmi pare rău, prietene dragă... Dar te-ai schimbat îngrozitor...
Odinioară mă iubeai, ne înţelegeam...
― Odinioară! oftă Bologa cu ochii scăldaţi în lacrimi.
Şi mai stătură zece zile până să plece...
2
Trenul gâfâia şi asuda suind printre munţii cu piscurile cărunte încă de zăpadă. Soarele începutului de primăvară presăra pulbere de argint în văzduh. Pădurile şi poienele tresăreau sub mângâierea razelor fierbinţi. Viaţa nouă, tânără, vijelioasă înviora năvalnic înfăţişarea pământului. Numai trenul, încărcat de oameni şi materiale de război, lung, scârţâind şi pufăind, părea un monstru din altă lume, pornit să înfrunte tinereţea firii. Locomotiva se târa încet, aşteptându-se parcă să-i iasă în cale vreun duşman, se strecura ca o şopârlă uriaşă pe sub coastele şi râpele nepăsătoare, ferindu-se de ameninţări închipuite la fiecare cotitură.
Într-un vagon rezervat pentru ofiţeri, Apostol Bologa stătea pe coridor, la o fereastră lăsată în jos, sorbind nesăturat priveliştea munţilor, care-i aminteau valea Someşului şi-l făceau să uite unde merge acuma. Din clipa când a pornit la gară, i s-a trezit în suflet o îndârjire neastâmpărată, care-i feconda iubirea şi i-o păstra mândră
şi curată.
Deodată uşa compartimentului de la spatele lui se deschise şi se închise cu zgomot şi în ureche îi răsună glasul lui Varga, foarte încântat:
― Ştii, Bologa, cine se află în trenul nostru?... N-ai să ghiceşti!...
Generalul Karg!... Uite acuma ne spuse Gross...
Apostol se întoarse. Prin geamurile uşii se vedeau în compartiment, în fumul de ţigări, câţiva ofiţeri. Gross rânjea batjocoritor, explicând ceva cu gesturi violente.
