― Zice c-a vorbit despre noi cu generalul, urmă Varga. Ba zice, pe onoarea lui, că generalul ar dori să ne vadă, şi mai cu seamă pe tine, nu ştiu de ce... În definitiv, n-ar fi decât natural, că doar am sângerat destul pentru patrie... De altfel, Gross a călătorit cu generalul în interes de serviciu, aşa că...
Lui Bologa îi era scârbă de toţi, cu Gross în frunte. Din pricina
aceasta nici nu s-a amestecat printre ei, şi cu pionierul de-abia a schimbat două vorbe indiferente.
― Da?... Ei vezi?... Foarte bine! zise dânsul, vrând să arate curiozitate, cu dispreţ în privire.
― Să vezi însă ce m-am gândit eu, reluă locotenentul de huzari, cuprinzându-i de mijloc. Dacă izbutim să vorbim cu generalul, trebuie să căutăm să-l convingem că merităm şi noi un concediu după aproape cinci luni de spital şi suferinţe, nu-i aşa?... Eu am mare încredere în Karg, deşi e sever şi neînduplecat, căci noi, slava Domnului, am luptat vitejeşte...
― Bine, fireşte, n-ar fi rău, răspunse Bologa, convins în sine că
speranţele lui Varga sunt copilăreşti şi dornic să rămână iar singur.
Dar dacă zice Gross că s-a interesat de noi generalul, de ce nu ne însoţeşte şi el?
Varga aruncă o privire în compartiment şi apoi întoarse spatele cu dezgust, zicând:
― M-a plictisit jidanul cu teoriile anarhice, dragă prietene!... Nu poţi vorbi trei minute cu el fără să-şi bată joc de tot ce avem noi sfânt, ţară, credinţă, trecut... A început să-mi fie greaţă şi frică, zău, Bologa! adăugă peste o clipă, iarăşi înviorat. Dacă aş fi nevoit să
stau mult în tovărăşia lui, m-aş pomeni într-o bună zi că mi-am pierdut şi eu toate sentimentele patriotice!
― Sentimentele adevărate trebuie să reziste oricărei ispite!
glăsui Apostol apăsat.
― Aşa se zice, dar în realitate nimic nu rezistă la infinit! zâmbi Varga. Aşa chiar tu mi-ai spus-o odată, într-o discuţie, la Budapesta, la unchiul meu, şi n-am uitat-o. Picătura de apă găureşte stânca... Ş-apoi tu parcă nu te-ai schimbat? Poate că tu nu-ţi dai seama, dar eu, care am stat cu tine, într-o odaie, aproape două luni şi ţi-am înghsiţit toate curiozităţile... ehe! prietene, întreabă-mă pe mine!... Unchiul, care te-a iubit ca pe copilul lui, dacă te-ar întâlni azi, nici nu te-ar mai recunoaşte. Bologa, crede-mă!... Repet, poate că nu-ţi dai seama, poate că...
Apostol Bologa desluşi, parcă, în cuvintele huzarului o provocare ascunsă. Îi răspunse cu ură, dar şi cu o gravitate în care străbătea trebuinţa de a-şi dezvălui sufletul, de a-l pune în palmă şi de a-l purta, mândru şi încrezător, ca pe un potir în văzul tuturor:
― Îmi dau seama prea bine că m-am schimbat... Cum să nu-mi dau seama, când schimbarea s-a săvârşit în chinuri, ca o nouă
naştere?... Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobândit adevăratele sentimente fireşti, cum ziceai tu... De-abia, Varga!
Locotenentul de huzari se tulbură. Din tonul lui Bologa simţi lămurit că se află în faţa unui duşman. Îi zise încet, sec, rezemându-se cu spinarea de uşa compartimentului şi privindu-l lung:
― Bologa, sentimentele tale mi se pare că sunt nefireşti... Ia seama!
― Mă ameninţi? întrebă Apostol ironic.
― Sentimentele tale te mână drept în braţele duşmanului...
― Care duşman? repetă Bologa mai batjocoritor.
― Duşmanul ţării, oricare ar fi! vorbi Varga, puţin mai aspru. În clipa aceasta tu, prietene, eşti dezertor în gândul şi sufletul tău!
Apostol Bologa tresări scurt, apoi zise repede, cu glas mai cald, apucându-l de mânecă şi împlântându-i în ochi privirea hotărâtă:
― Ascultă, Varga... Tu ai fost odinioară om şi te lăudai că, sub mundirul militar, vei purta veşnic o inimă! De aceea îţi zic acuma: dă
la o parte raţiunea cazonă şi spune ce-ai face tu dacă, de pildă, fiind în armata rusească, te-ar trimite să te baţi cu ungurii, care au pornit să te dezrobească?
― Stai, stai... nu-i aşa, prietene! bâlbâi locotenentul roşind. Mai întâi patria...
― Nu ocoli întrebarea, stărui Bologa, triumfător. Răspunde cinstit! În asemenea cazuri nu pot fi două răspunsuri!
Varga tăcu. Întrebarea îl încurca, şi mai ales curajul lui Bologa. În sfârşit, zise şovăitor:
― Există o lege pentru toţi şi o singură datorie, care ne leagă
prin jurământ. Când începe cineva să le judece prin prisma egoismului sentimental, atunci...
― Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta! întrerupse Apostol cu vioiciune. Nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului, iar dacă totuşi încearcă...
Bologa sfârşi brusc, cu un gest vag, care spunea orice şi nimic.
Varga, surprins, îngăimă cu ochii mari:
― Atunci bănuielile mele... Atunci umbli cu gânduri de dezertare?
― Gânduri? murmură Apostol cu un surâs straniu. Gândurile sunt schimbătoare, Varga! Am însă o credinţă vie în suflet... asta, da! Şi dacă ea îmi va porunci să trec... să... dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată... De altfel, chiar voi, judecând cinstit şi fără pornire, îmi veţi da dreptate şi mă veţi aproba! Sunt sigur că şi tu, în sufletul tău...
― Nu, nu, Bologa, te înşeli amar! zise Varga iarăşi sec. Eu nu te voi aproba niciodată! Eu dispreţuiesc crimele!
― Da? întrebă Apostol cu o mirare nepotrivită, adăugând îndată
cu ton jovial: Fii sigur, Varga, că n-am să-ţi cer aprobarea!... Cel mult, de s-ar întâmpla să trec prin sectorul tău şi dacă aş avea ghinionul să te întâlnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba... Dar atunci, cine ştie, poate că am vorbi altfel...
― Să te ferească Dumnezeu, Bologa! izbucni locotenentul, grav şi ameninţător. Eu te-aş aresta, ba te-aş împuşca dacă ai încerca să
