recunoască frontul şi să-şi pregătească plecarea cea mare. Cum să

pornească noaptea prin munţi pe care nici măcar nu i-a văzut?

În dosul postului de comandă însă zări o furnicare neobişnuită: un grup de prizonieri români, înconjuraţi de huzari descălecaţi, ofiţeri de pe la bateriile vecine şi de la divizion, artilerişti... Apostol îşi simţi genunchii moi şi totuşi nu se putu opri. De altfel, în acele clipe, prin minte îi trecea numai gândul că nu va găsi calul doctorului şi nu va putea pleca mai repede în sat.

Când ajunse mai aproape, îl văzu Klapka şi îi făcu semne cu mâna să se grăbească. In mijlocul artileriştilor se afla un ofiţer român, oacheş, cu o mustăcioară neagră, mică, tunsă, cu capul gol şi uniforma plină de noroi, iar mai departe, păzit de patru huzari înarmaţi, stăteau vreo şapte soldaţi, cu feţele strâmbe de groază, uitându-se năuc la grupul care cuprindea pe ofiţerul lor.

― Bravo, bine că vii să ne scapi din încurcătură! strigă Klapka cu o curiozitate feminină pe faţă, arătând spre sublocotenentul prizonier. Uite, de vreo zece minute încercăm să ne înţelegem cu camarazii aceştia, şi nu-i chip. Domnul nu ştie sau nu vrea să

vorbească decât româneşte, iar pe aici n-avem tălmaci...

În vreme ce Apostol Bologa se uita zăpăcit când la ofiţer, când la soldaţii prizonieri, un locotenent de huzari, zăcut de vărsat, cu nas mare, începu să istorisească poate a zecea oară cum s-a pomenit cu patrula românească în spatele liniilor, rătăcită, se vede, din cauza necunoaşterii terenului; se pare că a vrut să se strecoare între infanterie şi cavaleria care ocupă tocmai aripa stângă a frontului diviziei... Apostol auzea vorbele huzarului ca prin vis, căci ochii şi inima lui erau cu prizonierii, citind gândurile lor gândite în româneşte, îmbrăţişându-i şi spunându-le că-i iubeşte şi la noapte va fi negreşit acolo de unde au venit ei... Apoi, cutremurându-se ca de frig, se apropie de sublocotenentul captiv şi zise româneşte, cu un început de zâmbet în colţurile buzelor supte:

― Acuma ai căzut prins, trebuie să...

Prizonierul nu se miră deloc auzind graiul românesc; întoarse nişte ochi furioşi spre Bologa şi îi curmă vorba cu ură:

― Aici vă purtaţi cu prizonierii ca nişte sălbatici. O brută de ofiţer m-a lovit cu un par peste şale pentru că n-am putut şi n-am vrut să-mi trădez armata şi ţara!... Asta-i barbarie, domnule... asta-i...

Revolta prizonierului răsună mai violent, ca într-un microfon, în inima lui Apostol. Obrajii i se roşiră, privirea i se înduioşă... Simţea o nevoie cumplită să-şi apropie sufletul prizonierului. Vru să-i întindă

mâna şi ridică puţin braţul, nehotărât însă, zicând cu glas tremurat de dragoste:

― Da, da, aşa-i... chiar aşa, căci... şi eu sunt român...

― Dacă ai fi adevărat român, n-ai trage în fraţi, răspunse repede sublocotenentul cu atâta dispreţ, încât i se schimbă deodată

înfăţişarea. Locul d-tale ar fi dincolo, nu aici, domnule... Dar români ca d-ta...

Bologa păli. Braţul i se zgârci şi pumnii se încleştară. Lumea întreagă parcă se rostogolea vertiginos într-o prăpastie. Îi fulgeră

prin gând să se arunce asupra sublocotenentului, să-i smulgă din inimă dispreţul. Dar, în aceeaşi miime de secundă, îşi mai zise că

prizonierul îl face de batjocura ofiţerilor. Uluit, întoarse spatele românului şi se uită cu un surâs nedumerit la ceilalţi, aşteptând acum de la ei salvarea din situaţia aceasta îngrozitoare. Glasul căpitanului Klapka îi curmă chinul cu o întrebare îngroşată de curiozitate:

― Ce spune, ce spune?

― Nimic... nu vrea să vorbească... murmură Apostol uşurat, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar; după două momente, mai adăugă, cu o privire îngrozită spre prizonierul care se uita, mormăind revoltat, în altă parte: În sfârşit... eu... eu mi-am făcut datoria şi...

am încercat să...

Prizonierii fură escortaţi mai departe, la alt comandament, iar grupul de curioşi se risipi în câteva minute. Klapka rămase pe loc, puţin încurcat, simţind că Bologa vrea să-i vorbească.

― Ştii ce mi-a spus prizonierul? zise deodată Apostol, cu faţa crispată într-un rânjet. M-a insultat şi m-a dispreţuit, căpitane, auzi?

M-a scuipat!... Acuma vezi bine că trebuie să plec numaidecât... că

nu mai am nici un minut... că deseară... O, cât îl iubeam şi el cum m-a umilit!

Klapka se uită la dânsul, înţelese că doreşte un răspuns sau barem un cuvânt, dar îi fu frică să vorbească. Bologa aştepta cu ochii împlântaţi în tăcerea căpitanului, apoi şopti:

― Adio!...

Ordonanţa lui Klapka aduse calul şi Apostol încălecă şi porni fără

să mai întoarne capul.

― La revedere, Bologa! strigă căpitanul, văzându-l că se depărtează.

Lui Apostol i se păru că şi Klapka îşi bate joc. Dădu pinteni calului. Trebuie să ajungă în sat cât mai repede, să se pregătească şi să sfârşească. În suflet i se zvârcolea un iad cu limbi de foc atât de sfâşietoare, că în fiece clipă ameninţau să-i istovească toate izvoarele voinţei. Simţea iarăşi cum aleargă pe dunga prăpastiei şi ispita prăbuşirii îl pândea şi-l învăluia într-un nour de ceaţă în care mintea nu mai poate închega nici o hotărâre. De aceea trebuie să se grăbească, trebuie!

Pe la mijlocul drumului îşi aduse aminte că a venit să recunoască

frontul, să-şi aleagă calea şi, iată, a pierdut vremea degeaba. Un moment se gândi să se întoarcă înapoi, apoi îşi zise că schiţa cu poziţiile e destulă călăuză şi arată golurile de care dânsul are nevoie. Până la primele linii va putea pătrunde oricând, iar de acolo îl va îndrepta norocul.

Sosi în Lunca aproape de asfinţitul soarelui, cu calul leoarcă de sudoare. Vru să mulţumească doctorului, dar nu-l găsi la spital, nici acasă. Trecând prin faţa bisericii, văzu peste drum, în cerdac, tolănit într-un jilţ, pe preotul Bote-anu, care se sorea fericit, plimbându-şi privirea asupra satului, ca şi cum ar fi fost o moşie a lui. Din casă

răsuna glasul cătrănit şi ascuţit al preotesei, ocărând pe slujnică, iar în ogradă o ceată de copii se jucau de-a războiul, împodobiţi cu şepci lepădate de soldaţi găzduiţi prin vecini. În clipa când zări casa parohială, Bologa uită pe doctorul Meyer şi simţi o nevoie nebiruită

să vorbească cu preotul. Se repezi spre portiţă şi intră atât de grăbit, parcă de fiece minut de întârziere ar fi atârnat o soartă de om.

Popa Constantin, scufundat cum era într-o bucurie vagă şi moleşitoare, se pomeni deodată cu un ofiţer urcând cele cinci trepte de piatră ale cerdacului. Un fior de spaimă îl ridică în picioare.

Recunoscu pe Apostol, dar spaima îi rămase în inimă şi-l făcu să-l întâmpine pe ungureşte:

― Bine-ai venit la noi, domnule ofiţer.

Bologa era atât de mişcat, că nici nu observă atunci vorba ungurească. Faţa lui părea aprinsă şi buzele învineţite îi tremurau într-un surâs nervos. Vorbind, îi clănţăneau dinţii şi glasul lui avea o asprime aproape răguşită:

― Părinte Constantine... am venit la tine... să mă spovedesc.

Când îşi auzi glasul, i se păru străin şi, instinctiv, se uită împrejur dacă nu a vorbit într-adevăr altcineva.

― Poftim înlăuntru... poftim, zise Boteanu mirat şi şovăind.

Pătrunseră într-o odaie albă, în care Apostol văzu pe perete, între două icoane, un loc gol, de unde fusese scos cine ştie ce tablou.

Atunci se gândi la întâmpinarea ungurească, întoarse ochii la Constantin şi se zăpăci, ca şi cum ar fi înţeles o taină. Preotul îl pofti să şează pe o canapea, dinaintea căreia se afla o masă ovală, acoperită cu o scoarţă brodată. Bologa se aşeză nehotărât, înfricoşat că nu-i venea deloc în minte ce vroia să-i spună şi nici măcar cum să

înceapă vorba, deşi în sufletul lui totul era foarte limpede. Popa rămase în picioare câteva clipe, aşteptând bănuitor, apoi se lăsă pe un scaun de paie, la o distanţă potrivită, şi murmură:

― Aici putem vorbi, Apostole, în tihnă...

― Şi fără primejdie! adăugă Bologa, vesel că a izbutit să-şi smulgă un crâmpei din cuvintele care-i strângeau în chingi sufletul.

Preotul se ruşină de propria-i bănuială şi zise cu o amărăciune sinceră:

― Omul care a suferit cât am suferit eu are dreptul să se ferească şi de umbra lui, Apostole!