Pereţii, îmbibaţi de gemete şi dureri, îşi amestecau respiraţia cu
mirosul apăsător de spital şi cu căldura sobei de teracotă din dosul uşii.
În paturile curate cei doi ofiţeri, în halaturi cenuşii, stăteau lungiţi, cu ochii în tavanul înalt. La căpătâi, în perete, pe tăbliţe negre, albeau numele lor: Locotenent Bologa, Locotenent Varga... Pe mescioarele de noapte foile de febră se pierdeau printre sticluţele de medicamente, arătând că suferinţele cele grele au trecut peste dânşii.
În aerul încărcat de amintirile durerilor plutea o tăcere năbuşitoare, pe care Varga o sfărâmă deodată cu glas speriat, ridicându-se în pat, ca şi când ar fi văzut o nălucă:
― De ce taci, camarade?... Spune ceva, orice, te rog din suflet, căci tăcerea e mai dureroasă ca o rană de şrapnel!
Bologa întoarse faţa albă şi suptă de suferinţe spre dânsul, dar nu deschise gura. Varga aşteptă un minut, întrebător, apoi se lăsă
iar pe spate, zicând mai mult pentru sine:
― Se împlinesc patru luni de când bolim, mutându-ne din spital în spital, tot mai aproape de front... Mi s-a urât de moarte cu doctorii şi cu bandajele şi cu surorile de caritate! Barem de-ar veni mai curând concediul...
Apostol tăcea. În trei luni de zile, cât fusese oprit de medici să
vorbească, fiindcă avea plămânul drept sfârtecat de o schijă de obuz, îndrăgise tăcerea. În acel răstimp gândurile lui s-au obişnuit a se rândui frumos, fără pripiri năvalnice şi mai ales fără dureri. De altfel, la început mintea i-a fost senină, parcă o mână meşteră
nevăzută i-ar fi şters din creieri toate amintirile. Când şi-a venit în fire întâia oară, la ambulanţa diviziei, a văzut pe doctorul Meyer şi pe Petre. Nu i-a recunoscut, dar a avut o bucurie atât de violentă, încât şi-a pierdut îndată cunoştinţa. A doua oară s-a trezit într-un tren sanitar, cu aceeaşi bucurie în suflet şi tot numai câteva clipe. În sfârşit, a treia dată a deschis ochii într-un salon alb, în spital. Patul era înconjurat de doctori.
― Bravo, mortule! i-a zis zâmbind unul cu cotlete albe şi mustăţi hegre. Bine c-ai înviat... Dacă de şase zile mocneşti aşa...
Apostol atunci a simţit fericirea de a trăi ca un fior nespus de dulce şi, cu buzele crăpate de fierbinţeală, a şoptit abia perceptibil:
― Nu mă doare nimic... nimic...
Vreo şapte săptămâni mai mult al morţii a fost decât al vieţii. În afară de rana din piept, mai avea o sfărâmătură de os la piciorul stâng şi o scrijălare adâncă în coapsă.
― Vindecarea ta e o minune, i-a spus doctorul cu cotlete albe şi cu mustăţi negre, mai târziu. Ai o vitalitate extraordinară, altfel de mult te-ai plimba în lumea drepţilor!
Când i s-au vindecat piciorul şi coapsa, l-au trimis mai departe, spre regiunea unităţii lui, în spitalul de aici, fiindcă acolo începuseră
să sosească transporturi mari de răniţi din luptele noi. Aproape o lună a zăcut singur aici, în salonaşul de rezervă din fundul coridorului, la etajul întâi. Petre stătea toată ziua lângă patul lui, căutând să-i ghicească gândurile şi să-i împlinească dorinţele.
Dimineaţa şi după vizita medicală îi citea Visul Maicii Domnului, cu glas obosit de evlavie, şi Bologa îl asculta fără a înţelege cuvintele, dar cu inima plină de o mulţumire caldă, moleşitoare... Apoi, într-o zi, ordonanţa i-a povestit, cum s-a priceput, ce s-a întâmplat atunci, în noaptea ceea... Din povestirea lui, Apostol n-a aflat mare lucru: că
a fost îngropat la marginea unei pâlnii de obuz, în dărâmăturile postului de observaţie, şi că acolo l-a descoperit Petre, pe la amiază, după ce, cu ajutorul diviziei de schimb, muscalii au fost respinşi în poziţiile iniţiale... Povestirea soldatului însă i-a adus aminte nădejdile din noaptea aceea şi i-a pus iarăşi în fierbere toate gândurile de atunci. A avut câteva clipe de nelinişte, ca un faţa unei vedenii dojenitoare. Pe urmă, vreo trei zile, gândurile, dezlănţuite dintr-o toropeală prelungă, l-au chinuit şi i-au sfâşiat sufletul. Îşi zicea că
toate sforţările lui de a ocoli soarta s-au zdrobit şi că de azi încolo numai moartea l-ar mai putea mântui... Moartea însă îl îngrozea acuma mai mult chiar decât perspectiva de a trebui să meargă pe frontul românesc. Degeaba încerca să-şi biciuiască ambiţia, învinovăţindu-se de laşitate; dragostea de viaţă, din ce în ce mai impetuoasă, îi tăia orice avânt, murmurându-i neîncetat în inimă:
"Întâi eu, şi pe urmă cealaltă lume!"
Într-o noapte fără somn apoi a găsit împăcarea. La urma urmelor, soarta a făcut bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat el la ruşi, când tocmai i se oferea prilejul să treacă la români? Pentru muscali ar fi fost un simplu şi dispreţuit dezertor, în vreme ce românii îl vor primi ca pe un frate. Dincolo dezertarea ar fi fost o crimă
dezonorantă, urmată de o captivitate ruşinoasă: aici va merge ca un adevărat erou, cu fruntea sus, şi va putea lupta îndată contra duşmanilor adevăraţi... Vasăzică, teama de frontul românesc a fost fără temei. Noroc că soarta l-a ocrotit... Datoria lui e să trăiască şi să
triumfe. Nu viaţa, ci moartea înseamnă laşitate pentru omul care are un ideal în lume.
De a doua zi gândurile au început să se mulcomească, punându-se toate în slujba liniştii lui, ca nişte servitori credincioşi. Împreună
cu liniştea însă i s-a luminat în suflet mai vie şi ura împotriva tuturor străinilor dimprejurul lui. Ura pe medicii care-l îngrijeau, pe surorile de caritate, pe ofiţerii convalescenţi şi se bucura că, din pricina ranei la plămâni, era osândit să tacă. În ziua când un general bătrân, înconjurat de o droaie de ofiţeraşi fercheşi, a venit să-i agaţe pe piept medalia de aur pentru distrugerea reflectorului, Bologa s-a prefăcut că i-e rău, numai ca să nu fie silit a părea încântat.
Pe urmă, într-o zi, acum vreo lună, a fost adus în salonaş Varga, care fusese greu rănit în şoldul stâng, tot atunci, în noaptea ceea, şi din spital în spital ajunsese aici. În primul moment Apostol s-a bucurat şi, pentru că tocmai i se dăduse voie să vorbească puţin, îşi povestiră păţaniile. Varga îi explică amănunţit cum s-a desfăşurat atacul ruşilor, cum au pătruns până aproape de liniile artileriei şi cum au fost alungaţi înapoi printr-un contraatac fulgerător. Totuşi, în lupta aceasta, două regimente de infanterie au fost aproape complet nimicite, şi chiar huzarii lui au suferit mult, mai ales în cursul
contraatacului, când a primit şi el schija care era cât pe-aici să-l lase şchiop, fiindcă un doctor cam smintit a umblat în ruptul capului să-i taie piciorul. Locotenentul de huzari clocotea de revoltă că bătălia, în care au pierdut peste două mii de oameni şi în care era să-şi dea ortul popii, nici măcar n-a fost pomenită în comunicatele de război.
Se mângâia numai cu speranţa într-un lung concediu de convalescenţă.
Pe măsură ce Varga vorbea şi se frământa, Bologa se întuneca.
Toate cuvintele lui, chiar privirea lui i se păreau duşmane şi se mira, cum a putut omul acesta să-i fie simpatic? Ca să nu mai trebuiască
să stea de vorbă cu dânsul, îşi procură un vraf de cărţi şi se puse să
caute în ele explicaţii şi dovezi. Două săptămâni a răscolit şi s-a trudit. Nicăieri n-a găsit de ce binele nu e bine pretutindeni şi totdeauna. În toate cărţile omul îi părea izolat de viaţa adevărată, singuratic şi abstract ca o formulă matematică. Cineva s-a aşezat la masă, plin de încredere în cunoştinţele şi experienţele sale de viaţă, şi a decretat că oamenii trebuie să fie aşa şi aşa, că e bine când faci cutare lucru şi e rău dacă faci cutare. Şi, în schema lui, acel cineva vrea să vâre cu sila sufletele vii, să le încătuşeze, parcă viaţa s-ar modela după dorinţele sau concluziile cuiva. Dar viaţa merge mereu înainte, nepăsătoare, sfâşiind nu numai sistemele savanţilor, ci chiar minţile oamenilor, plăsmuind în fiece clipă situaţii noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înţelege şi cu atât mai puţin prevedea. Un capriciu al vieţii a pus faţă în faţă
milioane de oameni, pe care i-a însemnat cu moartea în frunte, silindu-i astfel să descopere în sufletele lor taine nebănuite şi să ia hotărâri neaşteptate. În vârtejul vieţii cărţile sunt grămezi de vorbe fără înţeles. Omul trebuie să-şi ferească numai conştiinţa să nu-i sângereze.
În vremea aceasta primi o scrisoare de la Klapka, plină de prietenie, comunicându-i câte verzi şi uscate despre traiul pe noul front, lucruri mărunte, adăugând la urmă de tot, în treacăt, că "pe-aici tot ruşi am găsit, numai ruşi..." Bologa îşi zise îndată, fără grijă
şi fără şovăire: "Nu face nimic... Voi mai aştepta..."
Varga încerca întruna să-i dezlege limba şi nu se putea dumeri: de ce s-a făcut aşa de ursuz Bologa? Pe el tăcerea îl apăsa şi-l amăra. De aceea a fost fericit când doctorii i-au dat voie să iasă din odaie, s-a împrietenit cu alţi camarazi de prin celelalte saloane şi mai mult stătea cu dânşii decât cu Bologa.
Acuma, în aşteptarea vizitei medicale de după-amiază, huzarul se perpelea ca peştele pe uscat, mai ales după ce toate sforţările lui de-a scoate o vorbă din Bologa au rămas fără ecou.
― Ce ai, Bologa? izbucni în sfârşit Varga, jignit. M-ai exasperat cu muţenia!... Nu mai vrei să vorbeşti cu mine, ori mă urăşti? Am fost prieteni şi...
