stau mult în tovărăşia lui, m-aş pomeni într-o bună zi că mi-am pierdut şi eu toate sentimentele patriotice!

― Sentimentele adevărate trebuie să reziste oricărei ispite!

glăsui Apostol apăsat.

― Aşa se zice, dar în realitate nimic nu rezistă la infinit! zâmbi Varga. Aşa chiar tu mi-ai spus-o odată, într-o discuţie, la Budapesta, la unchiul meu, şi n-am uitat-o. Picătura de apă găureşte stânca... Ş-apoi tu parcă nu te-ai schimbat? Poate că tu nu-ţi dai seama, dar eu, care am stat cu tine, într-o odaie, aproape două luni şi ţi-am înghsiţit toate curiozităţile... ehe! prietene, întreabă-mă pe mine!... Unchiul, care te-a iubit ca pe copilul lui, dacă te-ar întâlni azi, nici nu te-ar mai recunoaşte. Bologa, crede-mă!... Repet, poate că nu-ţi dai seama, poate că...

Apostol Bologa desluşi, parcă, în cuvintele huzarului o provocare ascunsă. Îi răspunse cu ură, dar şi cu o gravitate în care străbătea trebuinţa de a-şi dezvălui sufletul, de a-l pune în palmă şi de a-l purta, mândru şi încrezător, ca pe un potir în văzul tuturor:

― Îmi dau seama prea bine că m-am schimbat... Cum să nu-mi dau seama, când schimbarea s-a săvârşit în chinuri, ca o nouă

naştere?... Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobândit adevăratele sentimente fireşti, cum ziceai tu... De-abia, Varga!

Locotenentul de huzari se tulbură. Din tonul lui Bologa simţi lămurit că se află în faţa unui duşman. Îi zise încet, sec, rezemându-se cu spinarea de uşa compartimentului şi privindu-l lung:

― Bologa, sentimentele tale mi se pare că sunt nefireşti... Ia seama!

― Mă ameninţi? întrebă Apostol ironic.

― Sentimentele tale te mână drept în braţele duşmanului...

― Care duşman? repetă Bologa mai batjocoritor.

― Duşmanul ţării, oricare ar fi! vorbi Varga, puţin mai aspru. În clipa aceasta tu, prietene, eşti dezertor în gândul şi sufletul tău!

Apostol Bologa tresări scurt, apoi zise repede, cu glas mai cald, apucându-l de mânecă şi împlântându-i în ochi privirea hotărâtă:

― Ascultă, Varga... Tu ai fost odinioară om şi te lăudai că, sub mundirul militar, vei purta veşnic o inimă! De aceea îţi zic acuma: dă

la o parte raţiunea cazonă şi spune ce-ai face tu dacă, de pildă, fiind în armata rusească, te-ar trimite să te baţi cu ungurii, care au pornit să te dezrobească?

― Stai, stai... nu-i aşa, prietene! bâlbâi locotenentul roşind. Mai întâi patria...

― Nu ocoli întrebarea, stărui Bologa, triumfător. Răspunde cinstit! În asemenea cazuri nu pot fi două răspunsuri!

Varga tăcu. Întrebarea îl încurca, şi mai ales curajul lui Bologa. În sfârşit, zise şovăitor:

― Există o lege pentru toţi şi o singură datorie, care ne leagă

prin jurământ. Când începe cineva să le judece prin prisma egoismului sentimental, atunci...

― Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta! întrerupse Apostol cu vioiciune. Nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului, iar dacă totuşi încearcă...

Bologa sfârşi brusc, cu un gest vag, care spunea orice şi nimic.

Varga, surprins, îngăimă cu ochii mari:

― Atunci bănuielile mele... Atunci umbli cu gânduri de dezertare?

― Gânduri? murmură Apostol cu un surâs straniu. Gândurile sunt schimbătoare, Varga! Am însă o credinţă vie în suflet... asta, da! Şi dacă ea îmi va porunci să trec... să... dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată... De altfel, chiar voi, judecând cinstit şi fără pornire, îmi veţi da dreptate şi mă veţi aproba! Sunt sigur că şi tu, în sufletul tău...

― Nu, nu, Bologa, te înşeli amar! zise Varga iarăşi sec. Eu nu te voi aproba niciodată! Eu dispreţuiesc crimele!

― Da? întrebă Apostol cu o mirare nepotrivită, adăugând îndată

cu ton jovial: Fii sigur, Varga, că n-am să-ţi cer aprobarea!... Cel mult, de s-ar întâmpla să trec prin sectorul tău şi dacă aş avea ghinionul să te întâlnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba... Dar atunci, cine ştie, poate că am vorbi altfel...

― Să te ferească Dumnezeu, Bologa! izbucni locotenentul, grav şi ameninţător. Eu te-aş aresta, ba te-aş împuşca dacă ai încerca să

te împotriveşti, cu toate că mi-ai fost prieten!

― Fii liniştit! zise Bologa iarăşi ironic. Am să mă feresc de sectorul tău ca de foc... Acuma eşti mulţumit?

― Tu poate glumeşti, Bologa, dar eu...

― Nu glumesc deloc! declară Apostol, devenind dintr-o dată

sfidător.

Locotenentul Varga era jignit personal de toate câte auzise.

Seninătatea şi hotărârea cu care Bologa, un ofiţer, îi declara că va dezerta îl înfuriau. O clipă se gândi să-l denunţe şi, astfel, să-l pedepsească. Dar poliţismul îi repugna. Şi apoi prea au fost prieteni odinioară ca să se despartă pentru nişte lucruri care, în realitate, îl priveau numai pe Bologa. Dacă ar putea citi cineva în sufletele tuturor ofiţerilor, s-ar îngrozi de ceea ce ar descoperi. Cei mulţi îşi ascund gândurile, pe când el barem e sincer.

― Astea-s prostii, prietene! zise Varga, după o pauză, cu glas schimbat şi cu o veselie poruncită pe faţă. Mai bine haidem la generalul Karg, să ne miluim de un concediu!

― Aşa-i... prostii... surâse Apostol îmblânzit. Prostii sunt toate vorbele omului în ceasurile cele grele ale vieţii...

Varga porni înainte pe coridorul murdar şi plin de soare tânăr.

Trenul lăsase în urmă o cotitură şi vagonul se clătina parc-ar fi fost să-şi piarză echilibrul. Locotenentul de huzari se sprijinea cu mâinile de pereţi, înjurând furios, în vreme ce Bologa, la câţiva paşi înapoi, mergea sigur, liniştit, ca pe o cărare.

3

Trecură printr-un vagon ticsit de militari şi civili, amestecaţi de-a valma. Pe coridorul strâmt se îmbulzeau mai ales ţărani cu feţele speriate, păzindu-şi desagii sau legăturile, vorbind puţin şi încet, parcă s-ar fi temut să nu-i audă cineva. În colţul dinspre vagonul ofiţerilor, un preot român, înalt, slab, cu o bărbuţă rară şi îmbrăcat sărăcăcios, se sfătuia domol cu trei ţărani care, după port, păreau unguri.

Apostol, făcându-şi loc pe la spatele preotului, auzi vorbă

românească şi întoarse capul o clipă, fără însă a se opri din mers.

Zări o faţă cunoscută parcă... În înghesuială nu avu vreme să se mai uite înapoi, dar îi rămase în ochi înfăţişarea preotului şi în minte întrebarea: "Cine o fi şi de unde îl cunosc?..."

În vagonul următor călătorea generalul Karg. Aici coridorul era ocupat numai de ofiţeri de toate gradele tăifăsuind şi aşteptând fiecare norocul de a putea vorbi neoficial cu generalul. La compartimentul excelenţei erau trase perdelele cafenii, şi aghiotantul ieşise afară, din propria-i iniţiativă, să roage pe domnii din coridor să facă linişte, ca nu cumva să se supere excelenţa-sa...

Tocmai atunci sosi Varga, luă deoparte pe aghiotant şi-i şopti:

― Ne spuse Gross că moşul doreşte să ne vadă, pe mine şi pe Bologa... Adu-i aminte, dragul meu, te rog!

Aghiotantul dădu mâna cu Bologa, pe care nu-l mai văzuse de la audienţa cu bucluc, şi apoi intră în compartimentul generalului, suspinând grav: