Bologa rămase senin, nemişcat şi cu gândul mereu că trebuie să-l convingă. Furia generalului îi făcea bine şi-l îmbărbăta. Când crezu că s-a mai potolit, zise iarăşi, cu acelaşi glas limpede:
― V-am făcut o rugăminte, excelenţă, în credinţa că veţi binevoi a înţelege starea mea sufletească... De aceea mi-am îngăduit a vă
vorbi ca de la om la om...
Generalul, care se oprise la fereastră, bodogănind şi pufnind, se întoarse îndată spre locotenent şi răspunse mai stăpânit:
― Eu nu ascult asemenea rugăminţi şi nici nu stau de vorbă cu astfel de oameni!... Înţelegi?... De altfel am vorbit prea mult cu d-ta... Nerecunoscătorule!
Nu-i mai întinse mâna, ci îl măsură cu scârbă din cap până-n picioare şi apoi se aşeză la masă, răscolind supărat dosarele. Bologa salută reglementar şi ieşi liniştit, cu nişte paşi siguri, ca după o convorbire nespus de plăcută. Generalul îl urmări cu ochii, clătină
din cap, se uită la uşa închisă cu băgare de seamă şi deodată izbi cu pumnul în harta cu însemnări, cuprins iarăşi de mânie. Chiar în clipa aceasta aghiotantul se strecura în cancelarie, înfricoşat şi întrebător.
― Notează pe locotenentul Bologa, mormăi generalul Karg către aghiotantul aiurit. E primejdios şi... Nu m-aş mira să aud într-o bună
zi că a dezertat la inamic... Ce oameni!... Ce armată!...
Aghiotantul se înclină, puse nişte hârtii pe masă şi se grăbi să
dispară în vârful picioarelor, fără zgomot, de frică să nu-ji descarce generalul mânia asupra lui.
În mijlocul curţii, Apostol Bologa se uită împrejur, parcă ar fi fost aici întâia oară în viaţă. Ograda era mare, cu gard de uluci spre uliţă
şi cu poartă nouă de scânduri, deschisă. Câteva căruţe se înşirau în fund, lângă grajduri, iar automobilul cu care venise stătea părăsit, cu uşile căscate. Casa de piatră, acoperită cu olane vechi, vastă cât o cazarmă, era stropită cu urme de schije de pe vremea când a trecut războiul peste sat şi când un obuz a explodat chiar în grădiniţa din faţă, smulgând din rădăcini perechea pomului în care şi acuma se ceartă un card de vrăbii gălăgioase... Cerul se răzbunase puţin şi umplea văzduhul cu un albastru mai blând ca totdeauna.
Soarele surâdea în asfinţit, galben, slab, ca faţa unui moşneag vesel, iar lumuna aceasta săruta pământul ca o rouă binefăcătoare, răspândind bucurie şi deşteptând nădejdi pretutindeni... Apostol stătu un răstimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesaţiu lumina zâmbitoare. Se simţea uşurat, ca şi când ar fi plâns cu lacrimi fierbinţi după o suferinţă multă vreme înăbuşită. Gândurile nu-l mai dureau, ci se supuneau, docile, voinţei lui, încât, dacă ar fi vrut, le-ar fi putut înşira frumos, pe o aţă, ca pe nişte mărgele...
Ieşi din curte. Pe uliţă, dincolo de popotă, văzu un camion încărcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să
ajungă cât mai repede la baterie. Era grăbit.
10
Pe înserate sosi la divizion, să raporteze că s-a întors. Găsi pe Klapka singur în adăpostul spaţios, scriind acasă. Căpitanul îl privi lung, apoi îi strânse mâinile şi zise cu căldură:
― Acuma pot să te felicit şi eu, dragă prietene... Din toată inima!
― Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă... adevărat, răspunse Bologa, zâmbind amar. Pentru vitejia...
― Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai spus! îl întrerupse Klapka cu un fior.
― Ai şi aflat? se miră Apostol. Oficial?
― Am aflat din înfăţişarea ta, din mândria şi liniştea ta! se însufleţi căpitanul. Nici nu e nevoie sâ-mi povesteşti ce s-a petrecut!
Ochii tăi îmi spun tot, tot!... O, măcar de-aş putea fi şi eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toţi aşa, într-un ceas s-ar sfărâma lanţurile!
Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbânta curajul şi energia altora. Ceru lui Bologa să-i istorisească din fir în păr scena cu generalul, întrerupându-l deseori cu aprobări trufaşe. Apoi când
Apostol sfârşi, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă:
― Ei, şi acuma ce ai de gând să faci?
Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de-abia peste câteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete:
― Acuma?... La noapte voi trece la muscali!
Klapka, neaşteptându-se la asemenea răspuns, se holbă la el un moment, pe urmă se uită împrejur, îngrozit să nu fi auzit cineva vorbele locotenentului, să vază şi el pe dracul, pentru că n-a raportat celor în drept.
― Ai înnebunit, omule? şopti cu glas rebegit de spaimă. Să nu mai spui astfel de copilării, că ne pomenim amândoi atârnaţi în vreun copac, ca doi coceni stricaţi!
Apostol Bologa surâse; dinţii albi îi luciră între buzele subţiri, zicând:
― Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aş fi îndrăznit să mă
gândesc la dezertare... M-aş fi dispreţuit eu însumi cel dintâi...
Fiindcă până azi am fost alt om.. Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin... Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată
viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor.
Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunericul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse... Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului... O fi deşartă chiar râvna aceasta... Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nici o valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!... Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă!
― Ce comori, ce comori? îl întrerupse Klapka nerăbdător. Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, şi visuri bolnave!... Realitatea e războiul cu moartea la braţ!... Lasă închipuirile, dragul meu, care cel mult complică şi amărăsc viaţa, destul de afurisită!
― Domnule căpitan, dacă ţii la mine, te rog din suflet să nu-mi mai dai nici un sfat! zise Apostol enervat, urmând însă mai liniştit: Te rog foarte mult!... Crezi că mi-a fost uşor să-mi dezbrac trecutul, ca o haină murdară, şi să rămân gol în mijlocul furtunii? Crezi că n-am încercat să mă înşel că sunt îmbrăcat, chiar după ce am simţit frigul şi ploaia biciuindu-mă?... Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea îndupleca să-mi arunc straiele noi şi călduroase şi să zgribulesc iarăşi în zdrenţele lepădate... Aşa!... Te rog...! Şi... poate că mâine noapte va începe schimbul de trupe; vasăzică nu mai e timp de pierdut. Aş risca să fiu silit a te însoţi în Ardeal!... Şi asta nu se poate!
― Te ascult şi tot nu pot crede că vorbeşti serios, murmură
