nu l-a mai văzut de la execuţia cehului. Karg îl ascultă cu luare-aminte, dând din cap şi măsurându-i uneori, cu priviri mulţumite, de sus până jos; apoi, la sfârşit, îl bătu prieteneşte pe umăr, murmurând:
― Te-am propus pentru medalia de aur... Fii sigur că vei avea-o!... Soldaţi ca d-ta ne trebuiesc şi merită toate distincţiile... Bravo, Bologa!... Sunt mândru că am onoarea să comand asemenea ofiţeri viteji...
Generalul tăcu, frământându-şi mintea să mai găsească vreo două cuvinte potrivite. Dar nu mai găsi nimic şi, după o pauză
scurtă, repetă mai apăsat:
― Sunt mândru... foarte mândru...
Şi iar îi întinse mâna, gata să-l concedieze. Atunci însă Bologa, liniştit, cu glasul limpede şi uitându-se drept în ochii lui cenuşii, îi zise:
― Excelenţă, vă rog, daţi-mi voie să vă fac o rugăminte!
Generalul Karg, neplăcut surprins că locotenentul, mai ales după
ce i-a arătat atâta cinste, cutează să vorbească neîntrebat, şi încă
să-i ceară ceva fără a se fi înscris la raport pe cale ierarhică, precum spune regulamentul, făcu doi paşi înapoi, cu o încruntare din sprâncene. Totuşi, vrând să-şi dovedească indulgenţa faţă de un erou, răspunse prieteneşte:
― Da, da... te ascult... Un erou... cum nu... toată bunăvoinţa...
În clipa aceasta Bologa simţi lămurit că îndrăzneala lui e zadarnică şi avu o şovăire. Pe frunte îi răsări o cununiţă de picuri fierbinţi. Ca să câştige timp sau să se liniştească, tuşi puţin şi plecă
fruntea. Pe urmă îşi redobândi încrederea şi, pironindu-şi ochii cu hotărâre în ochii generalului, vorbi repede, sacadat:
― Ştiu, excelenţă... am aflat că divizia noastră, peste câteva zile, va pleca în altă parte... pe alt front...
― Exact, zise generalul nedumerit, mai ales văzând că Bologa se poticneşte.
― Atunci, excelenţă, ― urmă locotenentul brusc, parcă
întreruperea i-ar fi dat un imbold nou, ― atunci vă rog să-mi faceţi favoarea de a mă lăsa pe mine aici... Ori, dacă aici nu se poate, atunci pe frontul italian...
Generalul îl măsură cu mirare şi cu o zvâcnire nervoasă de mustaţă, apoi zise:
― Bine... Deşi îmi pare rău că te pierd... Un ofiţer eminent, viteaz... Dar, fiindcă doreşti mult... Totuşi, cred că ar fi mai bine aici decât în Italia...
― Chiar şi acolo, excelenţă... Am fost câteva luni pe Doberdo şi, la urma urmelor, aş prefera...
Faţa lui Bologa era acuma scăldată în bucurie şi nădejde. Nu se mai putea stăpâni. Suspina din fundul inimii, uşurat.
― Bine... bine, repetă generalul gânditor. Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfântă în Ardeal! O
misiune măreaţă... Da!... Duşmanul a pângărit pământul ţării. Acolo valahii...
Deodată generalul Karg se opri, ca şi când o rază de lumină i-ar fi deschis creierii. Se dădu iar câţiva paşi înapoi, rămase cu privirea ţintă la Bologa, căutând să-l scormonească în adâncimile sufletului.
Câteva secunde domni o tăcere ca un giulgiu, încât de afară se auzi limpede huruitul unei căruţe şi ciripitul gălăgios al vrăbiilor, într-un pom, sub fereastra cancelariei. Apostol, fără să-şi dea seama, închise ochii, ferindu-se de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape răguşit:
― Dumneata eşti român?
― Da, excelenţă, răspunse locotenentul repede.
― Român! repetă generalul, cu un glas uimit şi enervat care aştepta o dezminţire.
― Român! repetă Bologa mai hotărât, întinzându-se din şale şi scoţând puţin pieptul.
― Da... bine... fireşte... bâigui Karg peste câteva momente, bănuitor şi cercetător. Da... desigur... Dar atunci mă miră
rugămintea d-tale... foarte mult... Mi se pare că d-ta faci deosebire între duşmanii patriei...
Apostol Bologa se uita în ochii scânteietori ai generalului cu o seninătate care îl minună pe el însuşi. Se simţea însă hotărât şi neclintit, ca în asalturile cele mai năprasnice. Acuma se încăpăţâna să convingă pe duşman, deşi înţelegea bine că silinţele lui sunt de prisos. Se pomeni vorbind calm, fără umbră de emoţie sau şovăire, parc-ar fi discutat cu un camarad binevoitor:
― Excelenţă, am conştiinţa că douăzeci şi şapte de luni am luptat aşa încât să pot sta cu fruntea sus în faţa oricui. Nu mi-am cântărit niciodată datoria. Mi-am dăruit tot sufletul şi tot entuziasmul. Azi însă mă aflu într-o imposibilitate morală...
Generalul se cutremură, ca şi cum i-ar fi împlântat o spadă în piept. Ochii i se aprinseră şi luciră ca oţelul. Se repezi furios la Bologa, cu braţele ridicate şi zgârcite, gata să-l zdrobească, răcnind:
― Ce? Imposibilitate morală?... Ce vorbe sunt astea? Cum îndrăzneşti?... Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur şi simplu laşitatea unor oameni fără sentimente patriotice! Nu cunosc, înţelegi? Nu vreau să cunosc!
Apostol căută să protesteze, dar generalul îi reteză avântul, congestionat de mânie:
― Nu-ţi dau voie să mai vorbeşti, ai înţeles?... Fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund în dosul vorbelor d-tale sunt criminale!... Înţelegi? Criminale!... O, o!... Vasăzică asta ţi-e vitejia?... Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur!
Poftim!... Medalie de aur!... Glonte, nu medalie...
Îl împroşcă cu o privire grea de ură şi dispreţ, apoi deodată îi întoarse spatele, strivind între dinţi o înjurătură şi smucindu-şi mustaţa cu mâna dreaptă mică, grasă, încărcată de inele, ca o mână
de femeie cochetă.
