Klapka, acuma îngrijorat. Se vede că ţi-ai pierdut minţile ori că umbli să mori spânzurat... Dar nu pricepi, omule, că, mai ales după
întrevederea ta cu generalul, vei fi urmărit pas cu pas şi că vei fi
prins chiar în clipa când vei încerca să...
― Tocmai de aceea trebuie să plec la noapte! făcu Bologa neclintit.
― Atunci te cheamă spânzurătoarea! şopti căpitanul disperat, pipăindu-şi gâtul, parcă ar fi vrut să dea la o parte un laţ închipuit; apoi, după un răstimp, adăugă cu o tremurare de frică: în orice caz eu nu vreau să ştiu nimic... nimic... Eu mă spăl pe mâini...
Apostol Bologa se sculă liniştit şi vru să iasă. Klapka se repezi la el poruncitor:
― N-ai să pleci nicăieri! Am să te împiedic eu!... Sunt comandantul tău şi te voi opri cu forţa!
― Poate că vrei să mă denunţi? întrebă Bologa apăsat, privindu-l adânc. Să ştii că am să mă împuşc, dacă...
Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească
cu pumnii în cap, bâiguind:
― E nebun!... A înnebunit! Ce să fac eu cu nebunul?... Doamne, Doamne, ce să fac?
Apostol se apropie şi zise mişcat:
― Poate că nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule căpitan...
Sunt ingrat că nu te ascult, dar acuma... zi-mi adio şi îmbrăţişează-mă!
Căpitanul se uită un răstimp la el, potolit brusc şi cu faţa grăsună
asudată de durere. Apoi îl sărută pe obraji, plângând cu hohot şi mormăind înfricoşat, iarăşi cu însufleţire:
― Adio, dragă prietene... Adio...
Şi îl îmbrăţişă până ce, mulcomindu-şi puţin emoţia, izbuti să-i spună rugător:
― Poate că te mai răzgândeşti... Făgăduieşte-mi cel puţin că ai să mai chibzuieşti, te rog... te implor!... Ar fi îngrozitor să cazi în mâinile lor... să... să... Spăimântător!...
― Adio, răspunse Bologa, parcă nici nu l-ar mai fi auzit, ieşind repede.
Afară amurgea. În apus urmele soarelui scăpătat mai înseninau cerul spălăcit... Bologa păşea grăbit spre bateria lui, când, deodată, răsună din urmă glasul lui Klapka, ascuţit, mânios:
― Telefonist!... Telefonist! Unde-i telefonistul?
Bologa înţelese şi zâmbi. Căpitanul voia să se asigure împotriva unor eventuale bănuieli de complicitate.
11
Câmpul de luptă, pustiu şi tăcut, se legăna în ceaţa înserării.
Stepa părăginită se desfăşura nemărginită, netedă ca o foaie de hârtie de împachetat, boţită şi pătată, înţepată cu copaci răzleţi, desfrunziţi şi sfâşiaţi de obuze. Poziţiile se desenau ca nişte dungi mohorâte, tremurate, cârligate şi capricioase, fără început şi fără
sfârşit.
În apropierea bateriei, Bologa se opri căutând, în zigzagul de şanţuri, postul cel mai înalt de observaţie, unde a fost şi azi-noapte.
Când i se păru că l-a găsit, gândurile lui trecură mai departe, se târâră pe sub sârmele ghimpate, cinci sute optzeci şi trei de metri, până la marginea tranşeelor ruseşti, unde ramaseră fără călăuză.
"Acolo începe viaţa nouă şi o lume nouă!" îşi zise cu inima încleştată.
În adăpost îl aştepta sublocotenentul care-i ţinuse locul şi care dorea să afle ce i-a spus şi cum l-a felicitat generalul. Ca să scape de întrebări, Bologa, cu o veselie prefăcută, îi povesti o minciună şi schimbă repede vorba. Pe urmă zise îngrijorat ca vor trebui să fie cu ochii în patru, să nu se pomenească cu vreun atac bruscat, având în vedere schimbarea diviziei. Sublocotenentul, vrând să arate cât e de tare în prevederi strategice, declară grav că el chiar se aşteaptă la o surpriză, dacă cumva duşmanul a prins de veste că divizia va fi înlocuită. În sfârşit, îşi împărţiră rolurile: sublocotenentul va veghea, la postul de observaţie principal, până la ora două, când va merge Bologa să-l înlocuiască...
Rămas singur, Apostol se aşeză să scrie câteva rânduri mamei şi Martei, să le înştiinţeze cumva, prin cuvinte ascunse, că nu mai poate sta aici şi că, în curând, le va trimite veşti mai bune... Dar, înainte de-a aşterne vreo slovă pe hârtie, îşi luă seama: orice înştiinţare s-ar putea să le pricinuiască neplăceri... În schimb se apucă să studieze harta frontului cu o atenţie înfrigurată, să tragă
linii cu degetul, să-şi aleagă un drum scurt, ferit... Aşa îl găsi Petre când îi aduse cina.
― Ştii că azi mi-e foame de aş fi în stare să te mănânc şi pe tine?! strigă Bologa râzând şi gândindu-se că trebuie într-adevăr să
mănânce bine, căci dincolo cine ştie ce-o fi.
Îndată după masă se culcă, dând de grijă ordonanţei să-l scoale negreşit la unu după miezul nopţii. Vrea să se odihnească, zicându-şi iar că dincolo cine ştie cum şi unde va mai afla odihnă...
Petre îl deşteptă la ceasul hotărât şi Apostol se sculă voios, sprinten. În câteva clipe fu gata de drum. Se uită împrejur în adăpostul tăcut, chibzuind ce anume să ia cu dânsul din ce avea aici. Şovăi puţin şi nu mai luă nimic. Cel mult de revolver poate să
aibă trebuinţă, să-l scape de pădurea spânzuraţilor... Porni spre ieşire, auzind pe Petre urându-i, ca de obicei: "Doamne-ajută, don'
locotenent..." Se gândi să-i dea mâna, în semn de rămas bun, dar îşi continuă mersul fără să se oprească şi fără să răspundă...
Noaptea se umezise. Ploaia ameninţa în văzduh cu răsuflări de vânt. Bologa se bucura şi privea cerul înnourat ca pe un tovarăş
