care vrea să-i înlesnească scăparea. Dacă ar începe să plouă, fireşte, ar fi şi mai bine...
Trecând pe lângă adăpostul căpitanului Cervenko şi mai având o jumătate de oră de pierdut, se abătu să-l întrebe de urât. Căpitanul citea în Biblie, cu ochii înlăcrimaţi, ca şi când ar fi căutat să-şi aline o durere mare.
― Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol uimit. Ce jeluieşti aşa...
Ai vreun necaz?... Ceva de pe acasă?
― Eu sunt copac fără de rădăcini, zise Cervenko amărât,
adăugând cu o privire disperată: Bologa, auzi tu, în noaptea aceasta o să ne atace ruşii!
Apostol păli, parcă l-ar fi pălmuit. Adineaori a vorbit şi el de atacuri cu sublocotenentul, dar numai să-i evite întrebările plictisitoare şi să aibă un pretext de a merge la postul de observaţie.
Un atac însă i-ar răsturna toate planurile...
― Nu se poate... N-avem nici o informaţie, bolborosi dânsul zăpăcit. De ce să ne atace tocmai azi?
― Bologa, e sigur, reluă căpitanul mai plângător. Crede-mă... O
patrulă mi-a adus de aseară ştirea că se fac pregătiri grăbite... Ai să
vezi, Bologa!... Aşa e totdeauna...
Zece minute Cervenko nu mai conteni cu jelaniile, încât Apostol plecă buimăcit, blestemându-şi clipa care l-a îndemnat să intre la ruteanul maniac. Afară însă, în tăcerea frământată de vânt şi în întunericul necăcios, îi veni inima la loc şi-şi zise că Cervenko a început să nebunească, de vreme ce visează numai încăierări, atacuri...
Sublocotenentul dârdâia în observator şi salută pe Bologa ca pe un mântuitor.
― La infanterie se zice că o să ne atace muscalii chiar în noaptea asta, şopti Apostol. Tu ai observat ceva?
― Aş... linişte şi frig, răspunse sublocotenentul, dispreţuitor.
Infanteriştii aşa fac, se tem de toate umbrele... Dar muscalii nu sunt proşti să ne atace azi, hodoronc-tronc, când de-abia mâine-poimâine vine schimbarea!
Bologa îi strânse mâna cu mulţumire şi-i ură somn bun. Niciodată
nu i-a fost atât de drag sublocotenentul ca acuma. Parcă a vorbit din sufletul lui: doar nu-s proşti muscalii...
Se obişnui cu întunericul şi se uită cu multă grijă spre liniile de dincolo. Nu vedea şi nu se simţea vreo mişcare. Peste câteva minute însă un foc de puşcă pocni asurzitor, undeva pe aproape. Deşi cunoscu, după zgomot, că nu e rusesc, totuşi avu o strângere de inimă. Alte focuri speriate izbucniră îndată, apoi iar altele, şi în dreapta, şi în stânga, tot mai depărtate. Bologa se linişti; erau, desigur, santinelele speriate...
Pe la trei, spre a-şi şterge orice urme de îngrijorare din suflet, porunci să se înalţe o rachetă, să vază şi să se convingă. În lumina verzuie, terenul dintre tranşee părea mort. La dreapta, între sârmele ghimpate, zăcea cadavrul unui om. A fost ucis de acum două zile, pe când se întorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greşeală sau de frică. Privirea lui Apostol trecu peste el ca peste un muşuroi, grăbită să-şi vază numai calea pe care şi-o alesese pe hartă. Un şanţ vechi, care începe la vreo douăzeci de metri şi merge până aproape de şanţurile ruşilor... Împrejurul observatorului sunt rămăşiţe de tufe, lăsate înadins pentru mascare... De aici, târându-se prin cele două pâlnii de obuze, poate ajunge nesimţit la şanţul cel vechi, căci posturile de ascultare sunt mai departe... La cellalt capăt al şanţului va chema... Atâtea vorbe ruseşti ştie... Pe urmă...
Lumina rachetei se stinse şi Bologa rămase mulţumit. La cinci fix, când începe să se subţieze întunericul, va porni... Mai are deci două ceasuri. Era atât de hotărât, că nu simţea nici emoţie, nici nerăbdare. Aştepta, cu ochii înainte spre ţintă, cu gândurile slobode. Vremea trecea peste dânsul ca o apă lină, răcoritoare...
Într-un târziu îi fulgeră prin minte că poate ruşii îl vor dispreţui că
a dezertat, el, ofiţer... Şi chiar în clipa aceea un bubuit prelung, răguşit, spintecă văzduhul. Apostol înlemni, într-o aşteptare ameţitoare. Peste câteva secunde, care i se păruseră nesfârşite, izbucni un răbufnit mai greoi, ca şi când s-ar fi desfundat pământul.
Apoi îndată altele, furioase şi din ce în ce mai grăbite. Un clopot năprasnic fierbea în întunericul brăzdat de dâre luminoase.
"Ce-i asta? se gândi Bologa uitându-se la ceas şi văzând că e de-abia patru. Atacul?... Vasăzică, totuşi... Atunci..."
Apostol îşi dădu seama că tunurile ruseşti s-au năpustit asupra artileriei, care începuse să răspundă, cu teamă însă şi uluită de impetuozitatea duşmanului.
"Acum ce să mai fac?" îşi zise dânsul, cu receptorul telefonului în mână, ascultând duelul artileriilor.
Deodată auzi, la dreapta lui, la câteva zeci de metri, un vâjâit sfârşind într-o răbufnire scurtă. Întoarse privirea într-acolo şi i se păru că vede pâlnia de pământ împroşcând în beznă.
"Iată că au început să dumice înfanteria!" ― îngână disperat, simţindu-şi creierul gol ca un burete uscat.
Mai trecu un răstimp. Primprejur obuzele cădeau tot mai des.
Apoi un ţiuit prelung îi sfâşie urechile. Avu o strângere de inimă şi gândul fulgerător:
"Asta-i pentru mine!"
În faţă, numai la câţiva paşi, se despică cerul, şi un vârtej cumplit smulse coperişul observatorului. Apostol primi un cuţit în piept şi o lovitură în cască. Apucă cu amândouă mâinile teodolitul, ca să nu se răstoarne. Apoi i se păru că se ridică în sus şi deodată se pomeni iar la pământ, cu o durere crâncenă în coapsă...
"Sunt rănit sau poate..."
Gândul i se rupse ca o aţă.
CARTEA A DOUA
1
O pată de lumină tulburie-ceţoasă zăcea pe pardoseala de lespezi albe a salonaşului de rezervă, la picioarele celor două paturi de fier.
Pe fereastra unică se uitau în odaie ramurile negre ale unui păr bătrân, dârdâind în gerul sfârşitului de februarie.
