vorbeşte româneşte cu un ofiţer.

― E românesc? stărui Apostol.

― Parte şi parte... Noi îi zicem Lunca, dar pe ungureşte se cheamă...

― Lunca? întrerupse Bologa, ca şi când ar fi căutat să-l oprească

a rosti cuvântul unguresc. Şi pe la noi este un sat Lunca... Îţi aduci aminte?

― Cum să nu... tare bine! zise preotul. Dar pe-aici şi românii ştiu ungureşte, c-aşa-i obiceiul, dacă suntem printre unguri... De altfel, aşa e şi bine...

― Ce bine, părinte? strigă Apostol serios. Nu te gândeşti că aşa, mâine-poimâne, rămâi fără parohie?

― Cam aşa-i, ce-i drept, murmură Boteanu zăpăcit, zâmbind umil. Ce să facem? Noi n-avem nici o putere şi nici nu ne putem amesteca. Destul ne zdrobeşte viaţa, de mă mir cum o mai putem duce în spinare...

― Când omul are un ideal, înfruntă toate greutăţile! zise Apostol apăsat, cu înţeles.

― Idealul nostru e Dumnezeu, răspunse preotul cu o sfială în care-şi ascundea o teamă amară. Când ai suferit ca noi, numai în Dumnezeu mai poţi avea nădejde...

Pe urmă îi povesti lui Apostol cum, la intrarea oştirilor române, autorităţile l-au ridicat şi, împreună cu trei ţărani fruntaşi, l-au transportat în Ţara Ungurească, pe lângă Dobriţin... Nevasta cu doi copilaşi au rămas în grija Domnului. Vreo trei luni nici n-a auzit de ei şi a crezut că s-au prăpădit în focul războiului. De-abia când s-a întors roata norocului a aflat că sunt sănătoşi şi-l aşteaptă să vie acasă. Au trecut însă pe rând săptămânile, şi de întors acasă nici pomeneală. S-a rugat pe la toţi, s-a umilit, s-a ploconit... În zadar. Ba că e zona frontului, ba că românii sunt suspecţi, ba aşa, ba altfel... În sfârşit a cerut voie să-şi aducă barem şi familia acolo, lângă

Dobriţin, până ce va îngădui Dumnezeu să se liniştească vremurile.

Apoi, pe neaşteptate, i-au dat drumul să plece acasă, punându-i în vedere să se poarte bine...

Apostol Bologa zâmbea din ochi, în suflet însă era ros de nemulţumire şi de decepţie. Frica preotului şi umilinţa care-i sublinia toate vorbele şi privirile îl izbeau ca nişte cuţite, deşi căuta să le treacă cu vederea. Îi povesti şi el cum l-a împins soarta în război şi pe urmă, scuturându-i mâna:

― Apoi să ştii, Constantine, că am să vin pe la voi, să vorbim mai multe!

Preotul răspunse spăimântat:

― Mă rog... Chiar mi-a scris preoteasa că umblă mulţi militari prin casa noastră, că doar azi aşa sunt vremurile...

Bologa vru să zâmbească, dar gura i se încleştă într-un rânjet dureros.

4

Biroul coloanei de muniţii era în Lunca, pe o ulicioară dosnică, în casa groparului Paul Vidor. Clădirea privea cu faţa spre uliţă şi avea la mijloc o tindă îngustă, cu uşa veşnic deschisă, în dreapta o odaie mai mărişoară, în care se instalase cancelaria, iar în stânga, alte două odăiţe: în cea din fund se strânsese groparul, şi în cea dinainte, locuinţa comandantului coloanei.

Apostol Bologa luă în primire, de la locotenentul pe care venea să-l înlocuiască, biroul cu cele câteva registre şi imprimate. Nu putuse dormi în tren şi sosind în Lunca trăsese direct aci, prăpădit de oboseală. Ascultă nepăsător explicaţiile înaintaşului său până în clipa când îi desfăşură o schiţă cu planul frontului şi cu poziţiile tuturor unităţilor ce ţineau de divizie. Atunci se aşeză la masă, înviorat, parcă i-ar fi dat o băutură fermecată, sorbind din ochi harta cu semnele albastre şi roşii, încercând cu degetele tremurătoare să

urmărească liniile capricioase. Dar capul îi era atât de tulbure de emoţie, că nu se putu dumeri şi, sculându-se iar în picioare, zise nehotărât:

― Nu pricep nimic... Îmi huruie creierii. Am să mă orientez mai târziu...

― Desigur, nici vorbă, răspunse repede locotenentul. De altminteri şi schiţa e învechită şi va trebui s-o completezi... Iacă, de pildă, colea, tocmai la margine, la sud, sectorul acesta... uite, e ocupat acuma de huzarii descălecaţi, deoarece umblă zvonul că

românii se pregătesc să ne atace... În sfârşit, ai să te orientezi şi o să te familiarizezi cu situaţia... Fireşte, schiţa e numai pentru orientare, căci pe tine aici nu te interesează decât artileria noastră...

Ca să scape de el mai curând, Bologa îi dădu mâna cu un surâs neizbutit.

― Eşti foarte palid şi slăbit, camarade, zise locotenentul, luându-şi rămas bun. Eu cred că nici nu eşti încă vindecat pe deplin, cel puţin după înfăţişare... Ar trebui să te îngrijeşti foarte, foarte bine!

Apostol plecă ochii, de-abia stăpânindu-şi un simţământ ciudat de revoltă şi umilire. Rămase în picioare, rezemat de dunga mesei.

La altă masă lungă, un sergent şi un caporal scriau, cu priviri furişe spre noul comandant, scârţâind zeloşi din peniţe. Ar fi dorit să le spună şi lor două vorbe, dar se simţea incapabil şi-i era frică să nu întâlnească şi la ei milă. Atunci apăru în prag Petre, salvator, zicându-i:

― Don' locotenent, am pregătit ceva de mâncare, că trebuie să

vă fie tare foame... Poftiţi dincoace în odaie... Auzind glasul românesc, cei doi gradaţi ridicară deodată nasurile spre ordonanţă, miraţi. Bologa observă mişcarea lor şi răspunse cu o mândrie copilărească, parcă ar fi căutat să le sfideze uimirea:

― Bine, Petre... Chiar mi-e foame, căci în tren mai mult am răbdat decât am mâncat!

În tindă, prin uşa rămasă întredeschisă, auzi glasul unuia:

― Mi se pare că şi locotenentul e valah...

Vorbele acestea aproape dispreţuitoare, care altă dată l-ar fi jignit, acuma îl liniştiră ca nişte laude, încât trecu dincolo înseninat...

Odaia lui era curată, cu pat bun, cu ghivece de muşcată în ferestre, cu blide înflorite pe pereţi. La mijloc masa aşternută îl aştepta, iar în soba de cărămidă duduia un foc zdravăn. Apostol îşi roti privirea, mulţumit, şi se opri brusc văzând lângă sobă o fetişcană de vreo optsprezece ani, cu năframă roşie-aprinsă în cap, cu nişte ochi mari negri, care parcă râdeau, cu buzele umede şi pline. Acuma îşi aduse aminte că a mai văzut-o şi adineaori, când a intrat în ogradă, şi n-a luat-o în seamă, deşi fata îl cântărise din ochi cu o îndrăzneală neobişnuită.

― Dar asta? întrebă Apostol pe ordonanţă, arătând cu capul spre ea.

― E fata gazdei, don' locotenent...

Bologa se învioră, îi întinse mâna şi zise pe ungureşte:

― D-ta ai făcut aşa frumos aici?

― Împreună cu soldatul d-tale, răspunse fata cu surâs ştrengăresc, privindu-l drept în ochi.

Apostol îi simţi mâna aspră şi foarte caldă.

― Şi cum te cheamă pe d-ta?

― Ilona...

― Ilona... Da... Şi nu ţi-e frică între atâţia militari?

― De ce să-mi fie frică? zise fata simplu, adăugând repede, cu mândrie: Mie numai de Dumnezeu mi-e frică...

În vreme ce el se aşeză la masă, Ilona se oploşi lângă sobă, fără

a-l pierde din ochi, parcă ar fi fost fermecată. De altfel şi Apostol, mâncând, o privea pe furiş, întâi cu curiozitate nerăbdătoare, apoi cu un neînţeles sentiment de duioşie. A fost totdeauna timid cu femeile, neîncrezător şi neîndemânatic. Mai ales îi era ruşine pentru că niciodată nu ştia ce să vorbească cu ele. Chiar Marta, şi chiar după ce s-au logodit, îl încurca de multe ori, de se roşea ca o fecioară. De-abia uniforma şi războiul l-au dezmorţit şi i-au şters sfiala. De-a treia zi, când s-a îmbrăcat milităreşte, a cucerit o casieriţă

sentimentală jurându-i credinţă veşnică şi uitând-o pe urmă în braţele alteia. Pe unde îl ducea soarta, iubirile trecătoare îl întâmpinau şi i se ofereau. Şi el le culegea fără alegere, aproape grăbit, ca şi când ar fi vrut să se răzbune pentru timpul pierdut.

Totuşi, într-o cămăruţă deosebită a inimii, păstra dragostea Martei, întreagă, curată, ferind-o cu îngrijire de orice atingere, mulcomindu-i mustrările cu făgăduinţi solemne de viitor. Ochii ţărăncuţei unguroaice însă pătrundeau tocmai în cămăruţa cea ascunsă, fără