te împotriveşti, cu toate că mi-ai fost prieten!
― Fii liniştit! zise Bologa iarăşi ironic. Am să mă feresc de sectorul tău ca de foc... Acuma eşti mulţumit?
― Tu poate glumeşti, Bologa, dar eu...
― Nu glumesc deloc! declară Apostol, devenind dintr-o dată
sfidător.
Locotenentul Varga era jignit personal de toate câte auzise.
Seninătatea şi hotărârea cu care Bologa, un ofiţer, îi declara că va dezerta îl înfuriau. O clipă se gândi să-l denunţe şi, astfel, să-l pedepsească. Dar poliţismul îi repugna. Şi apoi prea au fost prieteni odinioară ca să se despartă pentru nişte lucruri care, în realitate, îl priveau numai pe Bologa. Dacă ar putea citi cineva în sufletele tuturor ofiţerilor, s-ar îngrozi de ceea ce ar descoperi. Cei mulţi îşi ascund gândurile, pe când el barem e sincer.
― Astea-s prostii, prietene! zise Varga, după o pauză, cu glas schimbat şi cu o veselie poruncită pe faţă. Mai bine haidem la generalul Karg, să ne miluim de un concediu!
― Aşa-i... prostii... surâse Apostol îmblânzit. Prostii sunt toate vorbele omului în ceasurile cele grele ale vieţii...
Varga porni înainte pe coridorul murdar şi plin de soare tânăr.
Trenul lăsase în urmă o cotitură şi vagonul se clătina parc-ar fi fost să-şi piarză echilibrul. Locotenentul de huzari se sprijinea cu mâinile de pereţi, înjurând furios, în vreme ce Bologa, la câţiva paşi înapoi, mergea sigur, liniştit, ca pe o cărare.
3
Trecură printr-un vagon ticsit de militari şi civili, amestecaţi de-a valma. Pe coridorul strâmt se îmbulzeau mai ales ţărani cu feţele speriate, păzindu-şi desagii sau legăturile, vorbind puţin şi încet, parcă s-ar fi temut să nu-i audă cineva. În colţul dinspre vagonul ofiţerilor, un preot român, înalt, slab, cu o bărbuţă rară şi îmbrăcat sărăcăcios, se sfătuia domol cu trei ţărani care, după port, păreau unguri.
Apostol, făcându-şi loc pe la spatele preotului, auzi vorbă
românească şi întoarse capul o clipă, fără însă a se opri din mers.
Zări o faţă cunoscută parcă... În înghesuială nu avu vreme să se mai uite înapoi, dar îi rămase în ochi înfăţişarea preotului şi în minte întrebarea: "Cine o fi şi de unde îl cunosc?..."
În vagonul următor călătorea generalul Karg. Aici coridorul era ocupat numai de ofiţeri de toate gradele tăifăsuind şi aşteptând fiecare norocul de a putea vorbi neoficial cu generalul. La compartimentul excelenţei erau trase perdelele cafenii, şi aghiotantul ieşise afară, din propria-i iniţiativă, să roage pe domnii din coridor să facă linişte, ca nu cumva să se supere excelenţa-sa...
Tocmai atunci sosi Varga, luă deoparte pe aghiotant şi-i şopti:
― Ne spuse Gross că moşul doreşte să ne vadă, pe mine şi pe Bologa... Adu-i aminte, dragul meu, te rog!
Aghiotantul dădu mâna cu Bologa, pe care nu-l mai văzuse de la audienţa cu bucluc, şi apoi intră în compartimentul generalului, suspinând grav:
― Să încercăm...
Peste cinci minute crăpă uşa, scoase pe jumătate corpul şi zise binevoitor:
― Bologa, vino... te rog... Excelenţa-sa doreşte...
Întâlni ochii lui Varga întrebători, dar strânse din urechi, cu faţa
mâhnită de regretare că "aşa-i ordinul"...
Generalul Karg era vesel şi mulţumit. În sfârşit obţinuse, cu chiu cu vai, să fie propus pentru ordinul "Maria Theresia". Şedea lângă
fereastră, cu picioarele-i scurte întinse comod, cu faţa-i negricioasă
întoarsă spre Apostol Bologa, care intrase şi salutase printr-o înclinare militărească.
― Ei, te-ai făcut sănătos? întrebă generalul, întinzându-i alene mâna cu multe inele şi măsurându-i cu o privire atentă.
Bologa răspunse cu un surâs nehotără. Avea faţa galbenă, suptă, cu buzele fără culoare; numai ochii ardeau, mistuin-du-se într-un foc lăuntric. Generalul îl măsură iar din cap până în picioare şi apoi îi oferi un loc lângă dânsul. Pe bancheta cealaltă, în faţa excelenţei, şedeau un colonel cu figura colţuroasă, pe care Apostol nu-l cunoştea, şi un maior slab, cu ochii scânteietori de inteligenţă.
Aghiotantul, auzind iar gălăgie pe coridor, se strecură afară, să
atragă din nou atenţia domnilor că excelenţa-sa poate să se supere...
Generalul îi puse fel de fel de întrebări despre cum a fost rănit, prin ce spitale a umblat, cum s-a vindecat, dar Bologa, răspunzând, vedea mereu în privirea lui o întrebare nerostită, care îl îndârjea întocmai ca adineaori provocarea lui Varga. Altminteri Karg, prin tonul vorbelor şi prin blândeţea ce-i îndulcea toată înfăţişarea, îi arăta un interes într-adevăr sincer, aproape nefiresc de sincer. Pe urmă veni şi rândul întrebării aşteptate, luând însă o formă
glumeaţă, prietenoasă:
― Ei, aşa-i că nu s-a prăbuşit lumea fiindcă vii cu noi aici?
Apostol văzu limpede în ochii generalului că cere un răspuns scurt: nu. De aceea nu-şi putu stăpâni o secundă de ezitare, care se stinse singură. Apoi vorbi cu o cutezanţă înfrumuseţată de claritatea glasului:
― Niciodată n-am fost laş, excelenţă, şi deci am să vă
mărturisesc şi acuma că în sufletul meu s-a prăbuşit o lume!
Degetele grase şi încărcate de inele se agăţară nervos de mustaţa burzuluită, iar sprâncenele late se înfoiră când generalul, uluit, întrebă:
― Adică cum?... Ce lume s-a prăbuşit?
