ca el să se poată împotrivi, simţindu-se iarăşi timid şi zăpăcit, întâia oară în război. Când îşi dădu seama de aceasta, se înfurie şi se hotărî să nu se mai uite la ea.
"Trebuie să fie o fetişcană care a ţinut de urât tuturor înaintaşilor mei din odaia aceasta!" se gândi dânsul, ridicând iar ochii spre Ilona, cu sfidare.
Privirea ei veselă îl ruşină. Îi păru rău că a jignit-o, fie şi în gând...
Petre ieşi pe afară după treburi, făcând semn fetei să plece şi ea, să lase pe locotenent să se odihnească puţin. Ilona nu se clinti, parcă n-ar fi înţeles semnele ordonanţei. Apostol, cu nasul în farfurie, se silea să rupă tăcerea şi se necăjea că nu găseşte ce să
vorbească. În sfârşit, o întrebă brusc, fără să o privească:
― Româneşte nu ştii, fetiţo?
― Ştiu puţin, dar pe-aici toată lumea mai mult ungureşte vorbeşte, c-aşa-i obiceiul, răspunse Ilona repede, aproape speriată.
Apoi fiindcă Bologa tăcea, urmă mai liniştită: De altfel, la noi biserica e românească şi popa în româneşte face slujba totdeauna, numai predica o spune pe ungureşte, ca să pricepem mai bine...
Apostol tocmai se mustra că i-a putut pune o întrebare atât de neroadă, răspunsul ei însă îl încurcă cu desăvârşire. Şi nu vorbele, ci glasul ei aspru şi totuşi dulce şi mângâietor ca o panglică de mătase, cu nişte mlădieri de copil răsfăţat. De-acum nu mai dorea decât să-i audă glasul şi îşi chinuia mintea să înjghebe o întrebare potrivită prin care s-o facă să mai vorbească. Toate sforţările lui fură
zadarnice. Trecură vreo trei minute în tăcere, uitându-se disperat în ochii ei, care umpleau casa cu o lumină blândă şi ispititoare. Apoi deodată îi veni în gând s-o întrebe de câţi ani e, fireşte cu ton glumeţ, ca nu cumva ea să-şi închipuie cine ştie ce. Îi era teamă că-i va tremura vocea şi Ilona va înţelege greşit rostul întrebării... Până
să se hotărască să deschidă gura, se auzi un ciocănit energic în uşă.
Fata se ridică şi şopti:
― A venit tata...
Fără să mai aştepte îngăduinţă, un ţăran trecu pragul. Bologa, înfuriat, se sculă în picioare, gata-gata să-l alunge. Paul Vidor însă se apropie jovial, cu mâna întinsă şi-i ură bun sosit în casa lui. Avea faţa osoasă, cu zbârcituri multe sub ochii căprui, în care juca deşteptăciune şi şiretenie, şi nişte mustăţi puţin cărunte, dar groase şi cu vârfurile ascuţite, cum le poartă ţăranii unguri. Înfăţişarea gazdei potoli scurt mânia locotenentului. Îi răspunse liniştit şi chiar îl pofti să şază. Groparul se uită să vază dacă toate sunt în bună ordine şi dădu peste Ilona, care se apucase să scormonească în foc cu
mare râvnă.
― Ilona, aide, şterge-o! zise poruncitor, încruntând sprâncenele.
Ce mai cauţi aici? Altă treabă n-ai decât să stai pe capul domnului locotenent?
― Parcă eu de dragul dumnealui stau! mormăi fata, ursuză, fără
să se întoarcă.
― Aide, aide, lasă vorba! făcu groparul serios, până ce se închise uşa, şi pe urmă adăugând blajin către Bologa: Trebuie s-o ţinem de scurt, altfel cum am trăi între atâtea cătane?... E tânără şi fără
minte, domnule locotenent, şi nu pricepe că d-voastră aveţi de lucru şi că n-aţi venit pe aici să pierdeţi vremea cu palavre...
Paul Vidor era vorbăreţ din cale-afară, mai ales însă îi plăcea să
stea la taifas cu domnii, crezându-se mai deştept ca ceilalţi săteni şi mai vrednic. Îşi trase un scaun lângă masă, se aşeză tacticos şi îndată se încălzi la vorbă, deşi Apostol se mohorâse, frământat numai de dorinţa de-a auzi glasul fetei. Răspunsurile în doi peri nu descurajau deloc pe gropar, ba dimpotrivă, îl întărâtau. Din una, din alta, începu să spuie că el e om cu stare, cu toate că e gropar. Are pământ destul şi bunişor, măcar de l-ar putea munci cumsecade în vremurile astea grele. Gropar s-a făcut numai de când i-a murit nevasta, fie iertată, adică de vreo unsprezece ani, de l-a lăsat amărât şi cu doi copilaşi. Altfel meseria lui e tâmplăria şi a învăţat-o la oraş, de copil, că tatăl său a vrut să-i dea în mână o pâine mai bună decât orice avere. Apoi tâmplarul merge mână-n mână cu groparul, unul face coşciugul, iar celălalt groapa, aşa că el nu s-a ruşinat să sape şi groapa mortului, de vreme ce a învăţat să facă
coşciuguri. Căci decât tâmplar într-un sat, mai bine gropar, că masă
şi scaune îşi mai ticluieşte omul şi singur, dar pentru groapă tot are nevoie de altul. Nu-i ocară să munceşti, ci să leneveşti. Când rămâi văduv cu un băiat de unsprezece ani şi o fetiţă de şapte, trebuie să
pui osul de vrei să nu te mănânce sărăcia... Toate au mers cum au mers, şi mai mult bine decât rău, până ce a dat pacostea războiului peste bieţii oameni. Feciorul era tocmai gata de oaste şi s-a dus, că
n-avea încotro, şi s-a prăpădit nici nu se ştie pe unde, prin cele ţări muscăleşti, înainte de a se împlini un an. Cât l-a plâns şi el, şi fata, o, Doamne! Dar parcă lacrimile şi bocetele au înviat vreodată pe morţi? Acuma Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte!... Altfel, pe-aici a fost linişte până când au sărit şi românii în bătălie. De atunci însă vai şi amar! Mulţi au fugit de frică mai spre inima ţării, care cum a putut. El a rămas acasă, ce-o fi să fie, căci nu s-a îndurat să-şi lase averea de haram. Nici n-au făcut românii multă stricăciune, ce-i drept. Doar de-ale gurii, ca orice cătane, şi mai cu seamă când s-au retras în ţara lor. Mai fără milă au fost ai noştri, dacă-i să vorbim cu dreptate, căci îndată ce au sosit, una-două au şi spânzurat vreo trei oameni din sat că, zice, ar fi făcut semne duşmanului. Ba cât pe-aci să dea şi el de bucluc, fiindcă românii îl puseseră primar în locul celui care fugise. Parcă e o vină să-ţi faci datoria! Adică dincolo, în Făget, în satul vecin, cine-i primar? Cumnatul lui!... Atunci de ce să-i impute lui c-a fost primar câteva săptămâni?... Au trecut însă toate,
numai de-ar aduce Dumnezeu pacea mai curând...
Bologa îl lăsase să vorbească în voie. Groparul, după ce-şi sfârşi povestirea păţaniilor, se aştepta să afle şi el noutăţi şi, pentru că
locotenentul nu se urnea, îl întrebă direct, înmuind glasul, misterios:
― Oare ce-o mai fi cu pacea, domnule ofiţer?... Prin oraş nu se aude nimic?... Aseară am fost puţin prin Făget, pe la cumnatu-meu, şi am prins o vorbă cum că rusul s-ar fi dat bătut şi că vrea să se împace... La cumnatul, chiar în casa lui, şade generalul cel mare în gazdă, şi alături e cancelaria diviziei... poate d-ta nu ştii, că eşti nou... Uite aşa umblă vestea pe acolo, printre ofiţeri, despre muscali! Ce-o fi, ce n-o fi, Dumnezeu ştie, şi bine-ar fi să fie ceva!
― Eu vin de-a dreptul de la spital şi nu ştiu ce-i prin lume, zise Apostol. Dar bine nu-i, bade, asta o văd!
― Aşa-i, chiar aşa-i, făcu ţăranul dând din cap, grav. Multă
durere şi multe necazuri sunt, aşa-i!... Măcar de le-ar da Dumnezeu celor mari milă şi înţelepciune să bage sabia în teacă şi să ne scape de pieire! Că ei stau colo şi dau porunci, iar oamenii suferă şi se chinuiesc şi mor...
Fiindcă groparul nu se dădea dus, ba părea că de-abia a prins chef de taifas, Bologa se sculă şi curmă vorba, poftindu-l să continue cu altă ocazie, deoarece acum îl cheamă serviciul. Paul Vidor recunoscu bucuros că aşa-i, dar aşteptă să plece locotenentul înainte...
Apostol Bologa, enervat de stăruinţa ţăranului, trecu în cancelarie, luă schiţa frontului, porunci gradaţilor să-şi vadă de lucru, pentru că el are nişte treburi oficiale de rezolvat azi, şi apoi ieşi în ogradă în soarele tânăr şi primăvăratic. Lumina şi căldura îl îndemnau să se uite împrejur, fără să vrea, parc-ar căuta pe cineva.
În uşa grajdului, pe pragul înalt, şedea Ilona, cu coatele pe genunchi şi cu obrajii în palme. Când îi întâlni privirea, Apostol înţelese de ce s-a uitat împrejur şi simţi că tot sângele i s-a urcat în obraji. Zâmbi iar, fără să vrea, spre Ilona, zicându-şi în aceeaşi vreme că nu trebuie s-o ia în seamă şi că are un glas nemaipomenit de ciudat...
Pe drum i se păru că se trezeşte dintr-o vrajă blestemată. Cotind în uliţa mare, spre mijlocul satului, se gândi: dacă o ţărăncuţă ar fi în stare să-i zdruncine credinţa şi să-i zădărnicească hotărârea, atunci mai bine să se împuşte. Şi-şi pipăi revolverul, ca şi când ar fi vrut să-şi dovedească sieşi că nu va şovăi.
În faţa bisericii se opri şi se întrebă: unde merge? Da, umblă să
se orienteze, sub pretext că se va prezenta superiorilor şi camarazilor. Apoi, chiar la noapte, va pleca. Nu trebuie să piarză nici o zi, nici un minut. Numai când va fi dincolo va putea fi aievea liniştit şi fericit...
