veche, Bologa se tolăni tihnit, ca un burghez fără griji, după o masă

bogată. Avea de gând să se odihnească puţin şi apoi să plece la

Marta.

Umbrele de-abia înfiripate ale nucilor din grădiniţă, sădiţi În ziua în care s-a născut el, îi gâdilau obrajii alintaţi de razele calde. Din cerul foarte albastru şi curat cobora linişte, precum din casele împrăştiate, din copacii înmuguriţi, din câmpurile spintecate de pluguri, din dealurile gălbui, din pădurile negre bătând în verde se înălţa în unde nevăzute viaţa cea mare, atotputernică, neîndurată şi totuşi nesfârşit de ademenitoare. În văzduh plutea dragostea de viaţă cu tremurări de aripi argintate, cântând imnuri de slavă, care picurau în inimi fericire adevărată şi mii de speranţe.

Sufletul lui Apostol sorbea vraja primăverii, nesăturat. Ochii lui priveau, dar nu vedeau, precum urechile lui nu auzeau decât chemările care fâlfâiau în ceruri. Oamenii treceau pe uliţă, îi dădeau bineţe, şi el nu-i lua în seamă, împrejurul său roiau amintirile copilăriei, care parcă-l strămutau în trecut. Şi vremea trecea peste dânsul, nemăsurată şi nepătrunsă, cum trece peste oamenii lecuiţi de ispitele fericirii.

Apoi deodată îi plesni auzul o voce cunoscută, veselă, puţin prea ascuţită, cu sclipiri de râs zglobiu. Apostol întâi avu impresia că a căzut de pe o culme şi se ridică în picioare ca muşcat de şarpe. În stradă, în dreptul porţii, se oprise Marta, care nu-l vedea şi vorbea ungureşte cu un ofiţer de honvezi, arătându-i casa. Când intră în curte şi-l zări, îi strigă "bună ziua" tot pe ungureşte, în vreme ce ofiţerul, la spatele ei, duse mâna la cozoroc, zâmbind jenat. Peste câteva clipe Marta ajunse în faţa lui Apostol. Purta o bluză albă dan-telată şi o pălărie mică, de sub care se zbârleau cârlionţii castanii. Îi erau obrajii aprinşi, şi în ochii de veveriţă scânteia o veselie nestăpânită.

― Rodovica a umplut oraşul c-ai sosit azi-noapte, ciripi ea, apropiindu-se. Te-am aşteptat să vii, dar am pierdut răbdarea şi iată-mă!

Vorbea tot ungureşte şi cu atâta plăcere, că buzele-i puţin cărnoase tremurau. Apostol era buimăcit auzind-o, se silea să

zâmbească şi se feri să strângă mâna mică întinsă spre el. Peste o clipă însă îi apucă degetele cu o mişcare maşinală şi răspunse de asemenea ungureşte:

― O, domnişoară... nici nu mă aşteptam să... Iartă-mă, sunt zăpăcit!

Pentru că nu i-a sărutat mâna cum obişnuia şi i-a zis

"domnişoară", Marta avu o şovăire şi chiar surâsul i se vesteji un moment. Dar îşi reveni repede şi, întorcându-se spre însoţitorul ei, îi vorbi cu o veselie mai zgomotoasă, ca şi cum ar fi vrut să-şi risipească umbra de nemulţumire:

― Uite logodnicul meu, pe care îl cunoşti din câte ţi-am povestit despre el!... Să ştii, adăugă apoi iar către Apostol, că dumnealui mi-a ţinut tovărăşie toată iarna, altminteri m-aş fi prăpădit de urât!

Ofiţerul de honvezi, fercheş, spilcuit, pudrat, ieşi la iveală, mai îndrăzneţ. Pe braţul stâng purta pardesiul Martei. Salută ceremonios, zăngănindu-şi pintenii:

― Locotenent Tohaty...

Urmă o pauză, fiecare aşteptând să înceapă cellalt vorba. Tot Marta curmă tăcerea, cu o vioiciune atât de exagerată, că amândoi bărbaţii plecară ochii:

― Am fost în piaţă pentru cumpărături şi acolo I-am întâlnit pe domnul...

Se întrerupse, râse cu mici hohote scurte şi continuă tot râzând:

― Atunci ce mi-am zis? Hai să-l iau cu mine, să-l prezint lui Apostol, ca nu cumva să fie gelos!... Şi uite aşa I-am luat... De altfel şi el e logodnic, aşa că...

Iar râse. Acuma însă cei doi, încurcaţi, zâmbiră cu câte o uşoară

plecăciune. Marta, încurajată, deveni mai sinceră, aruncă la o parte râsul silit şi urmă cu glas moale:

― N-ai fost deloc sârguincios cu scrisorile... Dar eu nu m-am supărat, ci am plâns mult din pricina... din pricina ta, mai ales de când am aflat ce-ai suferit... Cinci răni şi cinci luni de spital, îngrozitor! Dumnealui m-a asigurat mereu că o să vii acasă, în concediu de boală, şi nu I-am crezut deloc. Acuma i-a ieşit dreptatea... Bine că n-am pus rămăşag, că era cât pe-aci să...

Întâlni privirea lui Bologa şi nu mai sfârşi, cuprinsă de o frică pe care n-o putea birui. Lui Apostol, ascultând-o, îi trecea întruna prin creieri gândul că a vrut să-i ceară iertare. În cele din urmă, gândul acesta îi ţâşni în ochi ca o strălucire de ură şi se statornici într-o privire duşmănoasă, care frigea. Cănd tăcu Marta, îşi dădu şi el seama şi se cutremură, parcă s-ar fi trezit cu un pumnal în mână, gata să lovească. Se ruşină şi se uită la locotenentul de honvezi, întrebător. Apoi se uită la Marta şi surâse, speriat puţin el însuşi de spaima ei.

― Şezi, M... m... Uite fotoliul! bolborosi dânsul, necutezând a-i zice pe nume şi trăgând jilţul mai aproape de ea.

Atunci interveni ofiţerul cu întrebări grăbite despre lupta în care a fost rănit Apostol, despre noutăţile frontului, despre perspectivele păcii... Şi Bologa, dobândindu-şi stăpânirea de sine, îi răspunse prompt, cu amănunte tehnice, chiar cu oarecare emfază, care-i şedea rău. Marta, aşezându-se în fotoliu, se linişti curând şi se amestecă în convorbirea lor, mai cu glume, mai cu suspine fără

rost... Nici nu mai tăcură deloc, de frică să nu se reîntoarcă atmosfera de gheaţă de adineaori. Iar în clipa când totuşi se ivi o pauză, Marta sări din jilţ, cu vioiciunea silită de la început, gata de plecare.

Toţi trei scăpară câte un oftat de uşurare.

― Dar pe la noi când ai de gând să vii, ursuzule? îi zise ea, la despărţire, româneşte, aranjându-şi faldurile bluzei pe piept, ca să

nu fie nevoită a se uita în ochii lui. Şi tata te aşteaptă... dacă de mine nu ţi-e dor defel! adăugă apoi, după două secunde, cu ton mai ştrengar.

― Desigur... trebuie să vin, murmură Bologa, stăpânindu-şi cu greu o revoltă subită. Dar mai târziu puţin... Nu mă vezi în ce hal sunt?

― Până la noi faci tocmai vreo treizeci de paşi, replică Marta,

veselă de-a binelea şi ridicând ochii cu o sfidare drăgălaşă. Şi-apoi nu eşti aşa de slab să nu poţi ieşi în lume... Te-ai făcut doar mai rece şi mai morocănos, încolo nu prea te-ai schimbat!

Siguranţa ei îl uimi într-atâta, că răspunse aproape umilit:

― M-am sălbăticit...

Marta însă pornise prin grădiniţă, parcă iarăşi s-ar fi speriat, şi Tohaty după ea, ca o umbră credincioasă. În stradă o bunii curiozitatea şi întoarse capul, să vază ce face Apostol. Îl văzu rezemat de stâlpul cerdacului, cu faţa cumplit de schimbată. Ea totuşi zâmbi şi-i trimise o sărutare, cu o cochetărie inconştientă.

Apostol Bologa cuprinse stâlpul cu amândouă braţele, ca şi cum ar fi primit un junghi în inimă. Dar îi urmări din ochi, îi văzu râzând şi mai ales pe ea legănându-se din şolduri în cadenţa paşilor. Apoi, când îi pierdu din vedere, prinse deodată să hurduce stâlpul cerdacului, din toate puterile, cu o disperare îngrozitoare, ca un smintit, scrâşnind neîncetat, câteva minute, fără să-şi dea seama:

― Afară!... Afară!... Afară!...

Pe urmă, tot aşa de brusc, se potoli şi-i fu ruşine că a zgâlţâit stâlpul şi a bâiguit "afară", ca un prost. În piept îi mai horcăia ura, dar mintea începea să cumpănească. Se lăsă în fotoliu şi zise că

trebuie să judece bine, fără pripire, ce s-a întâmplat, altfel îl ameninţă cine ştie ce urmări. În realitate ea se mândreşte cu vina, pe când el... a vrut să-i ceară iertare. El a purtat-o în fundul inimii şi i s-a închinat ca la o icoană, în vreme ce ea îşi omora plictiseala cu honvedul.

― Îngrozitor, îngrozitor! îi murmurau buzele singure.

Acuma era absolut sigur că numai din pricina ei a pornit la război, numai ca să-i împlinească un capriciu şi-a pus inima în faţa gloanţelor... Pentru un capriciu! Atât de mult a iubit-o!

Peste drum crucea din turnul bisericii strălucea cu fulgerări de aur. Ochii lui Apostol se încăpăţânau să înfrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parcă lumina lor orbitoare şi triumfătoare ar fi încercat să-l sfideze sau să-l dojenească tocmai în momentele când creierii lui se frământau cu necredinţa fiinţei care i-a frânt în două

viaţa. Apoi deodată privirea lui coborî de la cruce, jos, în cimitirul de lângă biserică, şi descoperi piatra cu inscripţia aurită, însemnând mormântul şi amintirea tatălui său. I se părea că literele s-au cam şters şi se gândi să cheme pe pietrarul cel bătrân, să reînnoiască

poleiala. În aceeaşi clipă însă îşi aduse aminte, atât de clar ca şi cum le-ar fi auzit acuma întâia oară, cuvintele pe care i le-a spus tatăl său odinioară, în Năsăud: "Să-ţi faci datoria totdeauna şi nu uita niciodată că eşti român!" îşi amintea perfect nu numai glasul, ci şi intonaţia exactă: "niciodată" şi "român" le-a rostit apăsat, ca o subliniere, iar în "român" a pus cel puţin trei "r"...

"Adică ce rost are amintirea aceasta acuma?" se întrebă Apostol, luându-şi seama şi negăsindu-i rostul, nici legătura cu ceea ce-l preocupa pe el în momentele acestea.

Mai stătu vreo jumătate de oră în cerdac, fără să găsească

soluţia. Intră în odaia sa, abătut, nehotărât, cu gândurile

împrăştiate. Se puse să caute ceva, apoi se repezi la birou, scoase tremurând hârtie de scrisori şi aşternu, foarte grăbit, câteva rânduri către avocatul Domşa, anunţându-l că consideră logodna cu Marta ca o nesocotinţă copilărească şi de aceea îi înapoiază verigheta.

"Uite ce simplu şi cum nu mi-a venit în minte!" îşi zicea scriind adresa, mulţumit, parcă ar fi găsit o comoară.

Scotoci prin sertare şi în sfârşit dădu peste ce căutase adineaori: o cutiuţă căptuşită cu catifea albastră. Îşi scoase verigheta din deget şi o puse în cutiuţă, iar cutiuţa o împachetă frumos şi o sigilă