― Dar eşti român, părinte, fratele meu! zise Bologa înmărmurit.
― Sunt numai om astăzi, Apostole, răspunse preotul Constantin mai liniştit. Un biet om mâncat de nevoi, cu frica veşnic în sân şi cu credinţă în milostenia cerească. Noi nici nu putem fi decât oameni, şi numai în Dumnezeu avem nădejde să ne poarte de grijă, dacă
soarta ne-a aruncat aici şi ne-a oropsit...
Apostol Bologa se sculase în picioare, năucit, şi lăsase capul în pământ, ca nu cumva vorbele preotului să-l lovească în obraz.
Urechile însă îi vuiau, şi înţelesul răspunsului i se învârtea în creieri
ca un sfredel.
― De aceea tu să faci cum te îndreaptă Dumnezeu şi să nu ne amesteci pe noi întru nimic! urmă Boteanu hotărât. Că noi avem destule primejdii şi greutăţi...
Bologa ridică repede fruntea, atât de schimbat era acum glasul preotului, şi în înfăţifarea lui citi limpede o îndârjire care-l spăimântă. Casca de oţel o pusese pe masă; întinse mâna maşinal şi o apucă de cureluşă. Pe urmă şi-o potrivi în cap, încet, cu luare-aminte, murmurând pierdut:
― Bine zici, Constantine... foarte bine... bine...
Şi ieşi din odaie cu paşi de înmormântare, lăsând uşa deschisă, coborî treptele cerdacului, trecu prin ogradă, unde copiii, veseli şi gălăgioşi, îşi urmau jocul. Boteanu, văzându-l că pleacă, făcu doi paşi, fără să-şi dea seama dacă vrea să-l oprească sau numai să-l petreacă până la poartă. În prag se răzgândi de tot, se închină şi mulţumi Atotputernicului că l-a învrednicit să se împotrivească
ispitei...
În uliţă Apostol nu mai ştia unde să se ducă, parcă ar fi uitat pe ce lume se află. Picioarele mergeau însă singure, şi aşa se trezi în ulicioara dosnică... Se simţea atât de sleit de puteri, că, din tot sufletul, nu mai râvnea decât un ceas de odihnă. Acasă, în ogradă, sergentul de la cancelarie îl primi cu o salutare înlemnită. Vru să-i zică ceva, dar oboseala îi risipi voinţa. În pragul casei văzu pe Ilona rezemată de uşcior, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva.
― Domnule ofiţer, d-ta eşti bolnav! zise fata, schimbându-se la faţă.
Bologa, fără să-şi dea bine seama, se opri întrebător.
― Eşti galben şi ostenit... Trebuie să te odihneşti, adăugă Ilona, stăruitor.
Glasul i se păru atât de alinător, că tresări de bucurie. În aceeaşi clipă însă îi fulgeră prin inimă o frică ciudată, care îl îndemna să
răspundă mânios:
― I-ascultă, fetiţo, altă treabă n-ai decât să te ţii de capul meu?
6
Apostol socotise să intre în cancelarie, să vază ce-au lucrat oamenii toată ziua, dar se pomeni deschizând uşa odăii sale.
Amurgul cenuşiu bătea în geamurile împodobite cu muşcată. În tulburarea de lumină pereţii parcă se îndoiau şi lucrurile din casă
tremurau foarte straniu. Bologa închise pleoapele şi se prăvăli pe un scaun ca o grămadă de carne. Legănarea ameţitoare îi bâjbâia în suflet, însoţită de un vâjâit chinuitor, încât se apucă cu mâinile de masă, simţind că altfel s-ar prăbuşi.
― Don' locotenent, trăiţi, v-am aşteptat cu masa toată ziua, zise Petre de lângă sobă, crezând că stăpânul său aşteaptă să înceapă el vorba.
Bologa se cutremură, parcă graiul ordonanţei i-ar fi înţepat tocmai nervii bolnavi. Se uită la el totuşi ca la un necunoscut şi în
acelaşi timp mirându-se că a fost în odaie şi nu l-a văzut. Vru să-l întrebe ceva, dar pe când i se năştea în creieri întrebarea, un gând nou, poruncitor, îl sili să mormăie:
― Potriveşte-mi patul, Petre, şi trage-mi cizmele să mă odihnesc un ceas... numai un ceas... că peste un ceas trebuie să...
Trăgându-i cizmele, soldatul mai zise ceva. Apostol nu înţelese nimic. Îi umbla prin minte să-i spună că e foarte ostenit şi nu găsea cuvintele, ca şi cum n-ar mai fi avut puterea să exprime nici un gând. Pe urmă se ridică de pe scaun, îşi târî picioarele şi se lungi în pat... Îndată ce puse capul pe pernă, avu senzaţia că trupul i-a amorţit. În schimb, creierii porniră într-o goană sălbatică. Mii de frânturi de gânduri scânteiau în aceeaşi secundă, se ciocneau, se amestecau, se înlănţuiau. Şi printre ele, ca un bondar roşu, bâzâia de ici-colo, când mai tare, când în şoaptă şi mereu sub forme noi, obsesia că, în noaptea aceasta, trebuie să se sfârşească, negreşit. Îi era somn, râvnea să doarmă, dar cu cât încerca să-şi mulcomească
zvârcolirile sufletului, cu atât gândurile izvorau mai furtunoase. Apoi, obosit de sforţări, le lăsă în voia lor, şi atunci i se păru că toate aleargă într-o întrecere vertiginoasă, spre o ţintă luminoasă, strălucitoare, ca spre un liman de odihnă adevărată. Îşi dădea seama că, în goana aceasta năprasnică, timpul rămâne în urmă, destrămându-se ca o pânză incoloră, şi simţea foarte desluşit o nemărginită mulţumire, ca şi când încetul cu încetul întreaga lui fiinţă s-ar fi topit într-o imensă revelaţie.
În sfârşit, brusc, fără nici o trecere, apăru iarăşi gândul roşu că
un noaptea aceasta trebuie să plece, şi iarăşi zigzăguind în vălmăşagul altor mii de crâmpeie nelămurite. Acuma însă toate parcă erau strânse în cleştele fierbinte al unei păreri de rău usturătoare. Simţea că încă n-a adormit. I se părea că vremea s-a oprit în loc ca un ceasornic stricat şi de aceea nu poate dormi şi nici nu va mai dormi niciodată. Pe urmă auzi glasul Ilonei, aproape de pat, într-o amestecătură de româneşte cu ungureşte:
― Bolnav, nu vezi?... Du-te la doctor... Stau eu lângă el, n-ai grijă...
Răspunsul ordonanţei nu-l pricepu, dar în curând auzi scârţâitul uşii şi un foşnet domol. Atunci se gândi: "Te pomeneşti că sunt bolnav şi..." Gândul i se curmă, neisprăvit, şi pe frunte simţi o mână
uşoară, puţin rece şi aspră. Sub atingerea aceasta, clocotul minţii se mulcomi repede, ca sub puterea unui farmec, şi somnul coborî ca o alinare dulce...
Când se trezi, auzi un glas străin lângă dânsul. Simţământul de grea osteneală îi zăcea şi acum în oase, încât nici nu ridică
pleoapele, căznindu-se doar să recunoască glasul care-i mormăia în urechi:
"E doctorul Meyer! se gândi apoi dumerit. Vasăzică, sunt bolnav..."
Deschise ochii să se convingă. Privirea lui întâlni pe Ilo-na, care stătea la picioarele patului şi care, văzându-i mişcarea, strigă cu o izbucnire de bucurie:
― Domnule doctor, uite, uite că s-a deşteptat!
Doctorul Meyer se plecă asupra bolnavului, îl bătu prieteneşte pe obraz şi întrebă cu o imputare blândă:
― Ei, ce-i, amice? Ce-ai păţit? Aşa te vindeci d-ta? Asta ţi-e voinicia?... Când ţi-am spus să te cauţi şi să...
