Simţăminte stranii, nelămurite, se trezeau şi se topeau în inima lui, învăluindu-i toată fiinţa într-o mulţumire caldă... În mintea lui încercă să mai ridice capul un gând, să-i reamintească cuiul ruginit de ură, dar flacăra misterioasă nu-i dădu răgaz să se nască...

Apoi i se păru că răpăiala picurilor de ploaie se mulcomeşte, treptat, prefăcându-se într-un zgomot dulce, fâşâitor, ca zborul porumbeilor, din ce în ce mai dulce, strecurându-i în inimă o vrajă

dureros de alinătoare. Apoi deodată începu să se clatine şi să se înalţe, purtat parcă pe aripi de cântece. Ochii lui priveau fără mirare, deşi cerdacul dispăruse, şi câmpurile de asemenea, şi tot pământul, şi numai crucea din vârful bisericii lucea foarte blând şi aproape, încât, dacă ar fi întins mâna, ar fi atins-o. În acelaşi timp flacăra ardea mai albă în sufletul lui, ca un rug luminos, care-i mistuia trecutul şi-i zămislea viitorul... Liniştea şi misterele cerului şi ale pământului se întâlneau şi fâlfâiau în inimă lui, şi-i picurau roua bucuriei eterne, în care străluceau miliardele de lumi văzute şi nevăzute. Îşi simţea sufletul legat prin mii de firişoare cu nemărginirea, palpitând fermecat în ritmul imensei taine unice ca într-o mare de lumină. Apoi o fericire fierbinte îi umplu fiinţa întreagă, mai puternică decât bucuria vieţii şi mai dureroasă decât suferinţa morţii. Şi îşi dădea seama că o clipă din fericirea aceasta e merindea tuturor veşniciilor...

Apostol Bologa tresări, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un farmec.

Ochii însă îi erau deschişi şi mari şi umezi, iar pe buzele scăldate în zâmbet simţea neîncetat sărutarea fericirii. Cartea îi alunecase de pe genunchi şi zăcea la picioarele lui ca o zdreanţă fără preţ. Ploaia drămăluia mereu ţiglele cerdacului cu sunete moi, apătoase. Sus, în spatele crucii pălmuite de stropi năvalnici, între nourii suri, râdea o geană albastră-luminoasă, vestitoare de soare nou.

Apostol rămase un răstimp cu privirile obosite. Frânturi de gânduri îi răsăreau în creieri şi se stingeau repede, netrebuincioase.

Pieptul îi era greu de un simţământ nou şi de o năzuinţă nelămurită

şi totuşi poruncitoare... Îl însufleţea o poftă mare să îmbrăţişeze lumea întreagă, să plângă de bucurie şi să împartă lacrimile cu toţi oamenii. Se sculă în picioare şi întinse braţele, şi deodată lacrimi îmbelşugate i se vărsară pe obrajii uscaţi, în vreme ce ochii şi buzele lui surâdeau de bucurie. Inima îi tremura blând, împovărată de iubire şi setoasă de a iubi. Şi pe fiece clipă simţea tot mai desluşit rădăcinile flăcării albe în sufletul său, pătrunzându-i toate fibrele, topindu-se cu izvorul vieţii şi stăpânindu-i fiinţa pentru toată viaţa şi în vecii vecilor...

Apoi toate simţămintele, cele tulburi, ca şi cele clare, se adunară

într-un mănunchi solid, puternic, şi îndată îi apăru în creieri un gând viu ca un trăsnet:

"Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu!"

O dâră de raze albe scânteia pe crucea udată de furtună. Flacăra din sufletul lui Apostol se unea cu razele scânteietoare, cu zgomotul ploii, cu verdeaţa câmpurilor, cu albastrul care părea un ochi al infinitului, cu infinitul însuşi, într-o armonie fierbinte. Simţea în sufletul său pe Dumnezeu, precum sufletul său se simţea în Dumnezeu...

11

Ploaia încetă în amurg, văzduhul înghiţi nourii şi noaptea toate stelele se aprinseră pe cer ca în ajunul unei sărbători mari. A doua zi orăşelul se trezi înveşmântat numai în flori albe şi trandafirii, care îmbălsămau întreg pământul...

Apostol, ieşind în cerdac şi văzând atâta bogăţie de frumuseţe, tresăltă ca în faţa unei minuni. Nu mai avea stare şi se mira cum a putut atâta vreme să mocnească pe jilţul din cerdac în loc să alerge în lume, printre oameni sau în mijlocul firii, bucurându-se de fiece clipă a vieţii. Acuma era dornic să-şi poarte, în văzul tuturor, fericirea, să vestească umil că a găsit taina cea mare, să-şi împartă

iubirea cu alţii, căci toţi oamenii au nevoie de iubire şi sunt vrednici de ea. Apoi azi nu-i mai era frică de nimica în lume, nici de singurătate şi nici de mulţumire, doar pretutindeni sufletul lui găsea pe Dumnezeu viu, în toate minunile şi în toate mărunţişurile vieţii.

Poftea mereu din adâncimile inimii să se umilească şi să ceară

iertare oricui a greşit vreodată cu gândul ori cu fapta.

În fiece minut descoperea prilejuri noi de bucurie şi iubire, ca un copilaş, în faţa căruia lumea şi viaţa de-abia încep a-şi dezvălui tainele. Stătea de vorbă mai ales cu ţăranii, aflând în inima sa vorbe de mângâiere prin care să le câştige încrederea şi să le dăruiască în schimb iubire.

Peste vreo patru zile doamna Bologa, indignată, îi aduse vestea că blestematul de Pălăgieşu l-a făcut "tâlhar" şi "trădător" în faţa tuturor domnilor, seara, la "cazină", ba s-a lăudat că are să-l înveţe minte şi omenie, de să-l pomenească cât va trăi. Apostol, fără să

spună un cuvânt, îşi luă chipiul şi porni grăbit spre piaţă, lăsând pe maică-sa îngrozită, "că acuma de bună seamă o să omoare pe afurisitul de buzat", regretând că i-a mai spus ce-a auzit chiar de la biata Marta. Doamna Bologa petrecu un ceas spăimântător, frângându-şi mâinile, plângând şi mai dojenind pe Rodovica asta, care "s-a obrăznicit şi s-a lenevit de tot, că nu-i chip să mai trăieşti cu ea..." Pe urmă Apostol sosi, senin şi mulţumit.

― Ce-ai făcut, dragul mamei? îl întrebă doamna Bologa tremurând.

― I-am cerut iertare, mamă... răspunse Apostol cu bucurie în glas şi cu o flacără de fericire în ochi.

Trei zile înainte de împlinirea lunii, locotenentul Apostol Bologa primi ordin telefonic să se prezinte imediat la serviciu.

― Se vede că se îngroaşă lucrurile de au început să suspende

concediile, zise Apostol, liniştit şi încrezător, către maică-sa, comunicându-i ştirea.

― Ba mare minune dacă aici n-o fi mâna "buzatului"! strigă

doamna Bologa revoltată, mai ales gândindu-se că Apostol s-a şi umilit înaintea blestematului.

De mult simţea Apostol că mai are o datorie de împlinit, dar mereu i-a lipsit curajul. Acuma îşi dădu seama că a trecut vremea şovăirii. După-amiază bătu la poarta avocatului Domşa, găsi pe Marta acasă, îi sărută mâna, o privi în adâncul ochilor şi o rugă să-l ierte cu atâta patimă, că fata se zăpăci, zâmbi ruşinată, apoi izbucni în lacrimi, murmurând că numai ea a fost vinovată...

Doamna Bologa îl petrecu la gară, pe jos, în zori, căci trenul pleca foarte de dimineaţă. Petre, cu povara în spinare, gâfâia mai tare ca odinioară... Apostol era aproape vesel. Vorbea cu maică-sa, plin de duioşie, şi-i zicea mereu:

― Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, mamă, şi pretutindeni te însoţeşte Dumnezeu!... Acuma ştiu, mamă, şi acuma mi-e croită cărarea vieţii, dreaptă şi luminoasă...

Când şuieră sirena, doamna Bologa, lângă scara vagonului, îi şopti cu grijă:

― Ia seama, dragul mamei, că mâine intrăm în Săptămâna Patimilor... Du-te şi la biserică, du-te şi nu uita pe Dumnezeu!

Apostol zâmbi blând şi-i răspunse cu o privire fierbinte de credinţă.

Trenul porni încet. Doamna Bologa rămase pe peron, sorbind privirea lui încrezătoare, ca o mângâiere cerească. Apoi coroana în floare a unui măr o învălui ca într-o haină de mireasă, în clipa aceea prin inima lui Apostol trecu o undă de amărăciune, ca o presimţire neagră în mijlocul unei mari veselii...

CARTEA A TREIA

1

Când văzu cea dintâi casă din Lunca, după o cotitură de deal, Apostol Bologa tresări iarăşi, parcă fără veste i s-ar fi mohorât sufletul. Dar împunsătura de ac se stinse ca o scânteie, lăsându-i în inimă un nou belşug de bucurie. Scoase capul pe fereastra compartimentului, grăbit, având siguranţa că îl aşteaptă cineva. Din depărtare descoperi cireşul bătrân care, în cinstea sosirii lui, se împodobise cu o minunată cunună de flori albe în locul coroanei de muguri plăpânzi de acum o lună...

În gară pâlcuri de soldaţi se năpustiră asupra trenului ce pufăia şi se smucea cu înverşunare înainte de a se opri. Ochii lui Apostol însă alergau nerăbdători printre oameni, mereu de ici-colo, cercetând aproape cu frică până ce, cu o lucire de fericire nestăpânită, se poticniră. Pe peron, în acelaşi loc unde rămăsese, ca şi cum vreme de patru săptămâni nici nu s-ar fi clintit de acolo,

stătea Ilona, scormonind, cu priviri din ce un ce mai îngrijorate, prin toate vagoanele, pe rând, încât faţa ei, în încordarea aşteptării, părea mai aspră şi slăbită. Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatică, şi buzele îi încremeniră într-un surâs speriat...

Apostol Bologa sări jos, mişcat şi zăpăcit, neştiind ce să facă. În inimă îi ardea pornirea de-a se repezi la Ilona şi de-a o strânge în braţe în faţa lumii întregi. Dar o nătângie stăpânitoare îl ţinu lângă

vagon, să aştepte pe Petre cu bagajele.

― Hai, băiete, hai mai repede! murmură el către ordonanţa care se lupta pe scara vagonului cu soldaţii grăbiţi să se urce.

Cu coada ochiului se uita numai la fata groparului, gândindu-se cu teamă ce nenorocire ar fi dacă ar pleca tocmai acuma, înainte să-i audă el glasul. Totuşi, când ajunse în faţa ei, se opri mirat, prefăcându-se că de-abia acuma a văzut-o, şi-i zise cam rece:

― Ce cauţi aici, Ilona?

Fata se făcu de asemenea a nu-l fi zărit şi răspunse cu uimire:

― Uite, uite, domnul locotenent!... Ai şi venit?... Tata zicea că

mai ai vreo trei zile... De altfel, pe dumnealui îl aşteptam, că s-a dus la oraş după nişte... Dar poate c-o să sosească cu cellalt tren...

Îşi sorbiră o clipă privirile cu atâta înfrigurare, parcă între ochii lor s-ar fi întins un fir de mătase roşie. Apostol îi dădu mâna şi văzu că Ilona coboară pleoapele şi că buzele zâmbitoare îi tremură; mâna era însă rece.

Apoi Bologa trecu înainte, repede, să nu facă vreo prostie dacă