tocmai azi-dimineaţă a plecat şi maiorul cel polonez şi am robit toată ziua ca să curăţim în odaia unde a stat aproape şapte luni, ştii, în odaia ta şi care a fost a tatălui tău, fie iertat... Ce-i drept, maiorul a fost om de omenie, dar acuma a trebuit să plece că, zice, iar o să
pornească bătăliile cele mari... Degeaba, nu se arată a pace... S-a tot vorbit vreo două săptămâni că vine pacea, că muscalii aşa şi pe dincolo... aş, palavre! De altfel, de pe aici s-au dus mai toate cătanele, de-abia au mai rămas de sămânţă, din pricina depozitelor... poate le-ai văzut, barăci de scânduri, un oraş întreg, lângă drumul Feleacului...
O întrerupse Rodovica, rumenă de sprinteneală, aducând mâncarea domnişorului. Pe când aşternea masa, găsi şi ea de cuviinţă să zică:
― Vezi, doamnă, cât de adevărate-s semnele la om? Toată ziulica
mi s-a bătut ochiul drept şi iată că Dumnezeu ne-a trimis bucurie în casă!
― Ia mai taci, Rodovico, că semnele-s de la diavol! hotărî doamna Bologa, nemulţumită că slujnica i-a luat vorba din gură. Mai bine dă fuga şi fă patul domnişorului în odaia dumnealui...
În vreme ce Apostol mânca cu poftă, doamna Bologa, după
câteva întrebări, la care răspunse tot ea, începu iar despre Pălăgieşu, despre greutăţile gospodăriei, despre protopopul Groza...
Când isprăvi masa, Apostol îi puse o singură întrebare:
― Dar Marta ce face, mamă?
― Face bine, dragul mamei, că-i sănătoasă şi tânără, zise doamna Bologa puţin încurcată, ca şi cum ar fi aşteptat întrebarea şi ar fi uitat răspunsul pregătit. Ce să-ţi mai spui eu, că ai s-o vezi tu, şi... Eşti gata, Rodovico? adăugă repede către servitoarea care se ivise în uşă. Aşa... că domnişoru-i ostenit şi-i trebuie odihnă bună!
Îl petrecu în odaia lui şi-l sărută pe frunte, ca odinioară, când dormea în iatacul cu Dumnezeu pe perete. Apoi Apostol rămase singur. Pe mescioara de noapte fâlfâia flacăra portocalie a unei lumânări scufundată într-un sfeşnic înalt de aramă. Umbre moi jucau pe podele, pe ziduri, în tavan, ca nişte visuri de om necăjit.
"Noapte bună!" îşi zise Apostol, dezbrăcându-se la iuţeală, vârându-se în pat şi sucindu-se în dreapta şi-n stânga până să-şi potrivească bine culcuşul.
Suflă în lumânare. Voia să adoarmă îndată, fiindcă într-adevăr călătoria îl zdrobise... "Dar oare de ce s-a încurcat mama când am întrebat-o de Marta?" îi trecu prin creieri, fulgerător. Fireşte, doamna Bologa n-o prea iubeşte şi s-a împotrivit până la logodnă, totuşi pe urmă s-a împăcat... Degeaba, e vinovat faţă de Marta şi negreşit va merge chiar mâine... O iubeşte şi trebuie s-o iubească numai pe ea... În locul ei însă apărea Ilona, cu năframa roşie pe cap, cu ochii în care joacă râsete stranii, cu glasul care mângâie şi zgârie... Şi fără
să vrea, simţea o plăcere nemărginită ştiind cu siguranţă că
departe, într-un sat, există o fiinţă care şi în vis îl poartă numai pe el în inimă... Dar asta nu se poate! Marta! Unde-i Marta? Mâine neapărat va merge la ea...
A doua zi se deşteptă în sărutările soarelui vesel de aprilie, în odaie parcă intrase iarăşi primăvara, cu valurile albe de lumină, cu îndemnuri de bucurie. Pe masă, pe o tavă aşternută cu şervet înflorit, aştepta ceaşca lui de odinioară, plină de cafea cu lapte, şi o halcă zdravănă de cozonac. În sufletul lui sălăşluia o mulţumire mare. Îi era dragă toată lumea.
"Dacă aş fi izbutit, acum cine ştie unde aş fi", se gândea cu o înfiorare ca un junghi.
Dar gândul se stinse ca şi cum n-ar fi putut rezista bucuriei de viaţă ce îi clocotea în inimă.
Din odaia aceasta o uşă dublă dădea în cerdacul din faţă, înconjurat de grădiniţa cu flori. Acolo, într-un jilţ învelit cu o scoarţă
veche, Bologa se tolăni tihnit, ca un burghez fără griji, după o masă
bogată. Avea de gând să se odihnească puţin şi apoi să plece la
Marta.
Umbrele de-abia înfiripate ale nucilor din grădiniţă, sădiţi În ziua în care s-a născut el, îi gâdilau obrajii alintaţi de razele calde. Din cerul foarte albastru şi curat cobora linişte, precum din casele împrăştiate, din copacii înmuguriţi, din câmpurile spintecate de pluguri, din dealurile gălbui, din pădurile negre bătând în verde se înălţa în unde nevăzute viaţa cea mare, atotputernică, neîndurată şi totuşi nesfârşit de ademenitoare. În văzduh plutea dragostea de viaţă cu tremurări de aripi argintate, cântând imnuri de slavă, care picurau în inimi fericire adevărată şi mii de speranţe.
Sufletul lui Apostol sorbea vraja primăverii, nesăturat. Ochii lui priveau, dar nu vedeau, precum urechile lui nu auzeau decât chemările care fâlfâiau în ceruri. Oamenii treceau pe uliţă, îi dădeau bineţe, şi el nu-i lua în seamă, împrejurul său roiau amintirile copilăriei, care parcă-l strămutau în trecut. Şi vremea trecea peste dânsul, nemăsurată şi nepătrunsă, cum trece peste oamenii lecuiţi de ispitele fericirii.
Apoi deodată îi plesni auzul o voce cunoscută, veselă, puţin prea ascuţită, cu sclipiri de râs zglobiu. Apostol întâi avu impresia că a căzut de pe o culme şi se ridică în picioare ca muşcat de şarpe. În stradă, în dreptul porţii, se oprise Marta, care nu-l vedea şi vorbea ungureşte cu un ofiţer de honvezi, arătându-i casa. Când intră în curte şi-l zări, îi strigă "bună ziua" tot pe ungureşte, în vreme ce ofiţerul, la spatele ei, duse mâna la cozoroc, zâmbind jenat. Peste câteva clipe Marta ajunse în faţa lui Apostol. Purta o bluză albă dan-telată şi o pălărie mică, de sub care se zbârleau cârlionţii castanii. Îi erau obrajii aprinşi, şi în ochii de veveriţă scânteia o veselie nestăpânită.
― Rodovica a umplut oraşul c-ai sosit azi-noapte, ciripi ea, apropiindu-se. Te-am aşteptat să vii, dar am pierdut răbdarea şi iată-mă!
Vorbea tot ungureşte şi cu atâta plăcere, că buzele-i puţin cărnoase tremurau. Apostol era buimăcit auzind-o, se silea să
zâmbească şi se feri să strângă mâna mică întinsă spre el. Peste o clipă însă îi apucă degetele cu o mişcare maşinală şi răspunse de asemenea ungureşte:
― O, domnişoară... nici nu mă aşteptam să... Iartă-mă, sunt zăpăcit!
Pentru că nu i-a sărutat mâna cum obişnuia şi i-a zis
"domnişoară", Marta avu o şovăire şi chiar surâsul i se vesteji un moment. Dar îşi reveni repede şi, întorcându-se spre însoţitorul ei, îi vorbi cu o veselie mai zgomotoasă, ca şi cum ar fi vrut să-şi risipească umbra de nemulţumire:
― Uite logodnicul meu, pe care îl cunoşti din câte ţi-am povestit despre el!... Să ştii, adăugă apoi iar către Apostol, că dumnealui mi-a ţinut tovărăşie toată iarna, altminteri m-aş fi prăpădit de urât!
Ofiţerul de honvezi, fercheş, spilcuit, pudrat, ieşi la iveală, mai îndrăzneţ. Pe braţul stâng purta pardesiul Martei. Salută ceremonios, zăngănindu-şi pintenii:
― Locotenent Tohaty...
Urmă o pauză, fiecare aşteptând să înceapă cellalt vorba. Tot Marta curmă tăcerea, cu o vioiciune atât de exagerată, că amândoi bărbaţii plecară ochii:
― Am fost în piaţă pentru cumpărături şi acolo I-am întâlnit pe domnul...
Se întrerupse, râse cu mici hohote scurte şi continuă tot râzând:
― Atunci ce mi-am zis? Hai să-l iau cu mine, să-l prezint lui Apostol, ca nu cumva să fie gelos!... Şi uite aşa I-am luat... De altfel şi el e logodnic, aşa că...
Iar râse. Acuma însă cei doi, încurcaţi, zâmbiră cu câte o uşoară
