― Toate ştiinţele trecute şi viitoare nu vor putea înăbuşi în sufletul omului glasul lui Dumnezeu! urmă Apostol cu o înflăcărare umilă. Pretutindeni te izbeşti de întrebări, numai în Dumnezeu găseşti împăcarea fără îndoieli! Veşnic te chinuieşte rostul vieţii dacă n-ai pe Dumnezeu în suflet şi niciodată nu ştii unde-i binele şi unde-i răul, căci ce-a fost bine azi, mâine va fi rău... În clipa când Dumnezeu ar părăsi pe om, definitiv, fără speranţă, lumea ar deveni o imensă maşină fără conducător, osândită să scârţâie infinit, fără

rost, îngrozitor de fără rost... În asemenea lume viaţa ar fi un chin atât de cumplit, că nici o fiinţă simţitoare nu ar mai putea trăi!... Ar fi într-adevăr sfârşitul lumii...

Gross îl privi cu dispreţ, zâmbitor mai întâi, apoi cu mirare şi în

sfârşit izbucni adânc indignat:

― De mii de ani se zbuciumă omul implorând binefacerile Dumnezeului iubirii, şi din an în an mai rău! Fiindcă iubirea e zestrea fricoşilor şi a neputincioşilor... Martirii întru Hristos primeau moartea preaslăvind pe Dumnezeul iubirii, şi totuşi Dumnezeu... Victoria creştinismului a fost dobândită prin umilinţă şi laşitate, de aceea a întronat pe pământ domnia falsităţii, prefăcătoriei, nedreptăţii...

Dumnezeul iubirii a ucis mai mulţi oameni decât toţi ceilalţi zei împreună!

― Iubirea n-a ucis niciodată, Gross, zise Apostol netulburat.

Numai oamenii ucid în numele ei! Dar când va veni adevărata stăpânire a iubirii...

― Dragul meu, îl întrerupse Gross, mai agitat, stăpânirea iubirii adevărate nu poate veni niciodată, pentru că ar fi o absurditate.

Când s-ar convinge omul că, în afară de viaţa de aici, de viaţa noastră pământească, îl aşteaptă aievea dincolo de moarte o viaţă

nouă, fericită, în clipa aceea, da, cu adevărat s-ar sfârşi rostul nostru pe pământ. De ce aş trăi eu aici, în ticăloşie, când, cu ajutorul unui glonte, pot ajunge, într-o secundă, în împărăţia fericirii? Cine crede sincer în viaţa de apoi şi totuşi tânjeşte aici, e imbecil, prietene!

― Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca şi dincolo, răspunse Bologa. Dacă Dumnezeu e pretutindeni, n-ai nevoie să

alergi la el forţând zăvoarele morţii!

― Da, da... Aşa vorbiţi de două mii de ani! murmură locotenentul de pionieri, iar dispreţuitor. Mereu cu iubirea în gură şi cu sabia în mână! Mereu ipocrizia... Şi nu ipocrizia ocazională şi temporară a luptătorului, ci ipocrizia dogmatizată, devenită instinctivă şi inconştientă!

Plimbându-se de ici-colo, prin odăiţa strâmtă, Gross se uita din când în când la Bologa, parc-ar fi şovăit să-i dezvăluie toare gândurile. Apoi se opri hotărât. Ochii lui mici scăpărau, iar glasul i se încălzi şi căpătă mlădieri stranii:

― Iubirea a dat faliment, ca şi umilinţa, smerenia... Omul vrea să

fie acuma mândru şi stăpân şi egoist, să lupte şi să-şi biruiască

vrăjmaşii, oricare şi oriunde ar fi ei... De aceea trebuie să măturăm ruinele din sufletul omenesc şi să pregătim venirea zeului nou, care nu cere închinare şi înjosire, ci luptă şi inimă dârză! Până azi ne-a fost ruşine de ura din sufletul nostru, deşi e soră bună cu iubirea...

Până azi am ascuns-o şi am înăbuşit-o ca pe o biată cenuşăreasă

sau ca pe o rămăşiţă animalică!... De azi încolo va trebui să-i dăm locul de cinste în viaţa omenească, fiindcă oamenii nu mai vreau să

moară, ci să trăiască şi să lupte... Când mori luptând, moartea e răscumpărată, şi când izbuteşti prin luptă, victoria e mai dulce... In locul ipocriziei trebuie să vie francheţea, chiar brutală! Numai ura va zdrobi minciuna care otrăveşte lumea!

Apostol Bologa, uluit, aproape spăimântat de înflăcărarea locotenentului, îngână:

― Bine, Gross, credeam că eşti socialist şi că...

― Că sub eticheta mea se piteşte tot un fel de făţărnicie? zise

Gross, luându-i vorba din gură, cu vocea iar aspră şi neplăcută. Dar meritul cel mare al socialismului în istoria omenirii este tocmai îndrăzneala de a propovădui pe faţă ura, de-a împărţi pe oameni în două tabere, care să se urască în veci! Pe când diversele forme ale creştinismului măcelăresc omenirea în numele iubirii, noi am declarat fără ipocrizie că urâm pe cei puternici şi pe cei mincinoşi, că vom lupta împotriva lor fără cruţare până îi vom doborî. Voi vorbiţi de iubire şi Dumnezeu, dar numai ca, sub scutul lor, să puteţi urmări mai lesne alte scopuri, nemărturisite! Tu însuţi eşti o pildă

vie, de aceea te-am şi observat de când te-am cunoscut. Pentru mine eşti un caz interesant, Bologa, să nu te superi!... Tu, în străfundul sufletului tău, eşti un mare şovinist român, nu protesta, c-aşa e cum zic!... Împrejurările te-au aruncat în război, ca şi pe alţii, şi şovinismul tău a fost nevoit să pună, rând pe rând, diferite măşti ca să poată scăpa de primejdie. Ai fost erou, te-ai distins prin vorbe şi fapte... până când războiul sau soarta sau dracul, dorind să-şi bată joc de tine, te-a trimis deodată în faţa românilor tăi... N-am să

uit niciodată disperarea ta când te-am întâlnit în curtea generalului, pe frontul rusesc, îţi aduci aminte... Bietul tău şovinism te chinuia, îţi sfâşia inima şi căuta ceva!... Ai fi ucis bucuros şi cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai să nu fii silit a trage în ai tăi... Aici ţi s-ar părea o crimă să omori, pe când aiurea, oriunde, ţi-ar fi indiferent sau ai socoti că ai făcut o vitejie... Ei, şi acuma ai născocit iubirea şi pe Dumnezeu, în dosul cărora să poată dăinui şovinismul, liniştit...

până se va ivi un prilej bun să-ţi iei tălpăşiţa!... Şi toate acestea, în numele iubirii, Bologa!... Apoi nu vezi că e... e oribil?... Şi nu atâta şovinismul tău, ci tocmai ipocrizia, poate inconştientă, în care se cocoloşeşte!

Apostol se clătină, parcă l-ar fi pălmuit. O mânie nebiruită îi îmbujoră o clipă obrajii şi pe urmă se pierdu într-un val de scârbă.

Buzele subţiri îi tremurau răspunzând:

― Ura te orbeşte, Gross, şi te face să vezi năluciri!

― Acuma mă urăşti, Bologa, zise locotenentul cu un surâs satisfăcut. Dacă însă ai fi sincer cu tine însuţi, s-ar cuveni să-mi mulţumeşti că ţi-am recunoscut taina cea mare. Nu ştiu dacă alţii vor fi tot atât de înţelegători ca mine, Bologa!... Eu nu mă supăr că

aici îmi vorbeşti de iubire şi Dumnezeu, iar acasă aţâţi pe bieţii oameni nu împotriva războiului în sine, ci împotriva ungurilor... Eu cel mult te voi compătimi când generalul...

― Ţi-a spus generalul ţie că eu?... Întrebă Apostol necrezător.

― Generalul nu stă de vorbă cu mine decât despre afaceri de serviciu... A spus-o însă deunăzi, la popotă, aghiotantul, prietenul tău...

― Mie aghiotantul îmi spuse, adineaori, la telefon, că nu ştie nimic! făcu iar Bologa cu puţină îngrijorare în glas.

Gross strânse din umeri, dispreţuitor, acuma cu spatele la Bologa, care, din ce în ce mai tulburat, ar fi dorit lămuriri şi nu cuteza să i le ceară. După un răstimp, locotenentul de pionieri se întoarse şi continuă liniştit, mângâindu-şi barbişonul retezat:

― Ş-apoi, dragul meu, te-aş jigni dacă aş lua în serios metamorfoza ta religioasă, fiindcă, pentru mine, adevăraţii credincioşi sunt sau proşti, sau şarlatani! Prost şi şarlatan nu eşti, prin urmare ar trebui să te cred smintit ca pe Cervenko... Şi încă

Cervenko, prin paroxismul iubirii pentru iubire, e mai aproape de mine decât oricare alţii. El iubeşte aşa de mult omenirea, încât, în realitate, urăşte pe toţi oamenii, convins că numai el e om adevărat... L-am văzut ieri şi m-a mişcat... E aici, în spital, cu un glonte în plămâni... Să-l vezi cu ce pasiune suferă! Parcă ar fi Mântuitorul, care voieşte să răscumpere păcatele omenirii întregi a doua oară... Şi doctorul Meyer crede că, cel mult în zece zile, trebuie să moară, sărmanul mântuitor!

Apostol Bologa se simţi deodată foarte obosit, nu mai răspunse nimic, ci, sculându-se, se uită împrejur, parcă n-ar fi văzut pe Gross şi întrebându-se cum a ajuns aici. Pe urmă zise încet, în şoaptă, ca pentru sine:

― Nu vine căpitanul... şi nu mai pot aştepta... trebuie să plec...

Porni spre uşa deschisă, în prag îşi aduse aminte de Gross, care îl privea dispreţuitor, se întoarse, îi dădu mâna fără o vorbă şi ieşi afară, în soarele primăverii, în vreme ce locotenentul îi strigă din urmă baţjocoritor:

― Noroc, Bologa, şi drum bun!

"De ce-mi urează drum bun?" se întrebă Apostol peste câteva minute, strecurându-se printre vagoanele din gară, ca şi cum de-abia atunci i-ar fi sosit în creieri cuvintele lui Gross. Înainte de-a căuta măcar un răspuns, îl fulgeră o nouă întrebare: "Dar dacă are dreptate?"

Acuma ştia că întrebarea aceasta, sub altă formă, şi mai cu seamă ceea ce se ascundea în dosul ei, i-a încolţit în minte din clipa când a zărit în gară, ieri, pe Ilona. I se clătina sufletul ca în bătaia unor vânturi neîmpăcate şi în suflet i se răscoleau alte întrebări, mereu altele. Ieşi în ulicioara gării şi se pomeni deodată cu Ilona... În secunda când o văzu, gândurile i se risipiră, ca alungate de o putere irezistibilă, şi în inimă îi rămase numai bucurie.

― Unde umbli pe aici, Ilona? îi zise el cu lăcomie, parcă ar fi vrut să-şi verse tot sufletul în nişte vorbe care altfel n-ar însemna nimic.

Cum te-ai ascuns de nici nu te-ai mai arătat de aseară?

― Mi-e frică de d-ta, murmură fata plecând ochii şi ocolindu-l.

― Şireato, şireato! făcu Apostol, fericit de răspunsul ei. Dar eu tot te-am văzut adineaori, din cancelarie... Veneai de undeva şi erai mânioasă, şi-ţi şedea bine...

Ilona trecuse, fără a mai scoate un cuvânt, iuţindu-şi mersul şi dispărând degrabă, în vreme ce Bologa, întorcându-se pe loc, o urmărea cu ochii aprinşi.