― Ştii bine cât de mult te preţuiesc, dragul meu, zise cu o ezitare, ca în faţa unui necunoscut. Altfel nici n-aş mai fi venit, după
scrisoarea ta... În sfârşit, după gestul... care m-a jignit, Apostole,
foarte... foarte rău...
― Era datoria mea să fac gestul, domnule Domşa, răspunse Apostol, ridicând ochii la el şi privindu-l cu o linişte neclintită.
― Dar ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă atunci d-na Bologa, mai venindu-şi în fire şi adăugând: Ia loc... ia loc, uite colea... O, Doamne-Dumnezeule, că m-am şi speriat, şi nici barem nu ştiu de ce!
― Cum? nu ştii nimic, nu ţi-a spus Apostol? se miră Domşa cu o scăpărare de nădejde în toată înfăţişarea. A, zi, nu ştii?... Apoi stai, dragă doamnă, să auzi şi să te cruceşti, nu alta!
Îi povesti foarte amănunţit, căci Domşa avea darul de a lungi vorba, cum tocmai aşteptau pe Apostol, după ce Marta a avut atenţia delicată să vie să-i zică ea bun sosit, fără să se uite la etichete şi la mofturi, când colo, în locul lui, apare Rodovica. Ce-o fi, ce n-o fi? În sfârşit, a rupt plicul, nerăbdător, a citit şi... cât pe-aci să-i vie rău. Marta chiar a leşinat, şi cu drept cuvânt, căci asemenea palmă poate să ştirbească reputaţia unei fete şi să-i compromită
viitorul. Cutiuţa nici n-au mai desfăcut-o, au uitat-o... Dintru-ntâi el a fost decis să ia act pur şi simplu, să-i înapoieze şi Marta inelul de logodnă şi să încheie pentru toată viaţa socotelile cu Apostol. Pe urmă totuşi s-a gândit că băiatul e tânăr, şi tinereţea-i năbădăioasă: cine ştie ce i s-o fi năzărit lui şi, pentru o copilărie, ar fi păcat să se despartă o pereche aşa de potrivită... A venit deci să afle cauzele
"gestului" şi să-i atragă luarea-aminte asupra gravităţii unei hotărâri neîndreptăţite, când e în joc onoarea unei domnişoare...
― Hotărârea mea e nestrămutată, domnule Domşa, îi răspunse Apostol cu acelaşi calm imperturbabil, după ce, în vremea cât vorbise avocatul, mâncase tacticos, ciugulind cu mare băgare de seamă toate oscioarele de pe farfurie. Şi e nestrămutată fiindcă nu mai iubesc pe domnişoara Marta!
― Cum n-o mai iubeşti? De ce? întrebă Domşa, căscând mari ochii.
― De ce! Pentru că n-o iubesc! zise Apostol, ştergându-şi gura cu şervetul şi uitându-se surâzător la doamna Bologa, care şedea năucită pe scaun, parcă nu şi-ar fi crezut urechilor.
― Asta nu se poate! strigă avocatul. Nu se poate! Asta nu-i cauză serioasă! Pentru închipuiri copilăreşti nu se poate zdrobi norocul unei fete!... Spune şi d-ta, doamnă, că doar eşti femeie înţeleaptă şi ai văzut multe în lume, spune: se poate?
Întrebarea găsi pe doamna Bologa nepregătită. În adâncul sufletului era mulţumită că Apostol a ajuns la vorbele ei. Purtările Martei o indignaseră pe ea, care niciodată n-a cunoscut cochetăria.
Nu că ar fi bănuit-o de lucruri prea grele, dar pe nevasta feciorului ei n-o putea vedea decât ca o fiinţă de jertfă, cum a fost şi dânsa. Să-i mai ardă de petreceri şi de nebunii, când logodnicul ei îşi riscă viaţa în fiece minut, în război, asta doamna Bologa n-o putea ierta. Nu i-a scris băiatului despre aceasta pe şleau, ca să nu-l mai amărască: se hotărâse însă să-i spuie tot când va veni acasă...
Totuşi, acum îi era milă de "bietul Domşa, om tare de treabă", şi
chiar de Marta puţin, gândindu-se la ruşinea ei dacă va prinde lumea de veste. Îi şi zise lui Apostol îndată să chibzuiască bine ce face, că
nu-i glumă şi nici jucărie o logodnă stricată...
Aproape un ceas hărţuiră amândoi pe Apostol, încât Rodovica se arătă de câteva ori prin jurul mesei, cu semne deznădăjduite că i se fac scrum mâncările pe foc. Doamna însă se încălzise la vorbă şi nu mai voia să ştie de mâncări, spre fericirea avocatului, care, devenind mai elocvent, cerea mereu lui Apostol îndeosebi "cauzele şi motivele" unei fapte atât de inexplicabile... Apostol rămase neînduplecat, refuză dârz alte lămuriri, mulţumindu-se să repete că
nu mai iubeşte pe Marta. Astfel, în cele din urmă, Domşa, perplex, abătut, fu silit să se întoarcă acasă precum venise, cu mâinile goale, fără vreo speranţă de împăcare.
În realitate şi Domşa observase şi condamnase în sinea sa uşurinţele Martei, dar niciodată n-a avut puterea să le reprime sau măcar să le puie frâu. Îşi iubea odrasla unică mai mult ca lumina ochilor, cu o iubire păcătos de îngăduitoare, a cărei ţintă era una singură: Marta să se simtă fericită... Şi tocmai fericirea ei să se zdruncine din temelii? Se sfătui acasă cu Marta cum să se apere, căci era evident, în câteva zile, tot târgul va şti şi va comenta întâmplarea aceasta extraordinară. Deci important, foarte important este ca vina desfacerii logodnei să cadă asupra lui Apostol, căruia nu-i putea strica nimic, pe când fata... Din vorbă-n vorbă, Marta ajunse la convingerea că toată supărarea logodnicului ei s-a iscat, cu siguranţă, din pricina conversaţiei ungureşti.
― Acuma sunt absolut sigură, tăicuţule! strigă ea triumfătoare.
Am şi observat în privirea lui o încruntare ciudată, de m-a şi speriat... Dar spune şi tu, tăicuţule, se poate oare să vorbim noi doi o limbă pe care al treilea de faţă n-o pricepe? Ar fi fost cuviincios?
― S-o fi trezit într-însul şovinismul tatălui său, că şi ăla a fost turbat rău, zise Domşa, aprobând. A şi stat doi ani în temniţă, cu Memorandul...
― Urât e şovinismul, tată! vorbi Marta după un răstimp. Nu-i aşa?... Omul să-şi iubească neamul, fireşte, însă nu cu ură pentru celelalte neamuri, nu-i aşa?
Fraza aceasta i se păru avocatului atât de "adâncă", încât nu-şi putu stăpâni admiraţia şi îmbrăţişă furtunos pe Marta, strigând:
― Ce deşteaptă-i fetiţa tatei, ia te uită!... Şi pe tine să te părăsească un...
Vru să zică un "ticălos", dar nu zise, ca si cum i-ar fi fost ruşine, sau ar mai fi păstrat în rezervă o spuză de nădejde că Apostol îşi va lua seama şi toate se vor sfârşi bine. Pentru orice eventualitate, şi ca nu cumva să răsufle de aiurea vestea, Domşa povesti după-amiază doctorului, şi seara, la "cazină", judecătorului ungur ce-a păţit cu tânărul Bologa, încheind cu aceeaşi reflexie:
― Şi ce-ţi închipui, dragul meu, de ce?... N-ai să crezi, atât e de absurd: pentru că fetiţa a vorbit ungureşte!... Aşa-i că-i fantastic?...
Adică e o crimă atât de grozavă să vorbeşti ungureşte, mai ales când e şi un ungur de faţă, care nu ştie altă limbă?... Nu, nu, sunt
român şi eu, am chiar pretenţia să mă cred foarte român, dar asemenea exagerări sunt bolnăvicioase, hotărât bolnăvicioase, ca să
nu zic periculoase...
A doua zi toată Parva ştia că Apostol Bologa a stricat logodna cu fata avocatului fiindcă a auzit-o vorbind ungureşte. Şi toată lumea compătimea pe "sărmana Marta", proorocind că Apostol are să-şi frângă gâtul dacă a apucat-o, în plin război, pe urmele răposatului Bologa. Seara, la "cazina" românească, unde se adunau azi toţi domnii, deoarece în "cazina" ungurească se instalase popota ofiţerilor, se vorbi numai despre Apostol, cu aceeaşi pasiune ca despre revoluţia rusească acum două-trei săptămâni. Când veni, pe la şapte, avocatul Domşa, altfel nu prea iubit, toţi îl asaltară cu întrebări, la care el răspunse cu multă modestie şi tot atâta indulgenţă pentru tinereţea şi uşurinţa "băiatului". Senzaţia cea mare fu însă apariţia lui Apostol... Toţi se aşteptau să se petreacă
ceva nemaipomenit, poate chiar un scandal... Spre regretul general, nu se întâmplă nimic. Apostol dădu mâna cel dintâi cu Domşa, care-i zâmbi amical, apoi cu toţii, pe rând, până şi cu practicanţii de la judecătorie, nişte băieţandri piperniciţi şi scutiţi definitiv de armată.
Nimeni, fireşte, nu îndrăzni să aducă vorba despre buba zilei.
Într-o atmosferă de jenă, îşi exprimară părerile asupra mersului vremii şi asupra greutăţilor de trai, unii stăruind mai mult asupra raţiilor de făină şi a scumpetei nenorocite care ucide entuziasmul cetăţenilor. Apostol nu zăbovi decât vreo zece minute, spunând la plecare că a venit doar să le strângă mâinile. După plecarea lui, directorul băncii "Parvana" obs-erbă că locotenentul n-avea decoraţiile pe piept, iar contabilul, că n-a suflat nici un cuvânt despre război...
Zilele următoare fierberea în orăşel se înteţi, mai cu seamă din pricina unor zvonuri ciudate. Pe de o parte, se spunea că lucrurile se vor împăca în curând, fiindcă cineva a văzut pe Apostol, chiar în mijlocul pieţii, întâlnindu-se cu Marta şi vorbind; pe de altă parte însă se zicea că afacerea ar putea să ia o întorsătură neaşteptată în urma intervenţiei notarului Pălăgieşu, care ar fi declarat, la "cazină", în faţa câtorva domni, şi cu glas semnificativ, precum că el nu va permite nimănui, nici tatălui său, să tulbure liniştea cetăţenilor.
Într-adevăr, Pălăgieşu, îngrijorat de vâlva stârnită, se crezu dator să raporteze solgăbirăului, care de altfel era în curent şi deopotrivă
de alarmat. Se sfătuiră cum să "păstreze ordinea" periclitată.
Constatară că afacerea e foarte delicată, întâi pentru că e vorba de o neînţelegere de natură intimă, în care statul n-are nici o chemare să se amestece, apoi pentru că în cauză se află un ofiţer, asupra căruia autoritatea civilă nu-şi poate exercita puterile. Dar în acelaşi timp, diferendul provoacă nedumerire în ordinea publică prin cauza iniţială, anume strecurând în suflete credinţa condamnabilă că n-ar putea fi român onorabil cel ce întrebuinţează limba statului cu predilecţie. Vina e cu atât mai primejdioasă cu cât autorul şi purtătorul ei este un ostaş care, tocmai dimpotrivă, ar avea sfânta obligaţie de-a ridica moralul cetăţenilor, mai ales azi, când ţara
