Apostol îi văzu numai buzele şi nu-i auzi glasul. Pe urmă privirea îi coborî pe sâni gata parcă să spargă laibărul care-i apăsa. Deodată

se făcu roşu, o apucă de mână şi-i şopti cu altă înflăcărare, că fata îşi feri obrajii:

― Ilona, am să te aştept de la biserică...

Fiindcă ea tăcu, Apostol continuă mai fierbinte, înfigându-şi ochii aprinşi în ochii ei speriaţi:

― Trebuie să vii, Ilona... acuma trebuie... de la biserică...

negreşit... te aştept...

Ilona se cutremură şi dădu să treacă. El îi aţinu calea să-i audă

răspunsul înainte de toate.

Se ciocniră piept în piept şi Apostol o strânse brusc în braţe şi o

sărută prelung parc-ar fi dorit să-i soarbă tot sufletul dintr-o dată.

Fata, cu braţele moarte, murmură aproape deznădăjduită:

― Doamne... Doamne, iartă-mă...

― Să vii, Ilona... Ilona! bâlbâi Bologa dându-i drumul în vreme ce ea, cu paşi moi, ieşea din tinda întunecoasă.

Apostol Bologa rămase câteva clipe în tindă, aiurit, nesigur dacă

a fost aievea Ilona sau poate numai închipuirea lui veşnic nesăturată

şi-a bătut joc de dânsul. Pe buze îl ardea sărutarea ei şi în inimă o fericire atât de vie, că începu să strige, în neştire, ca şi cum ar fi încercat să înăbuşe un glas tulburător:

― Petre!... Petre!...

Ordonanţa apăru în pragul odăii, crezând că s-a întâmplat ceva.

Apostol îşi veni în fire, se uită foarte vesel la Petre o clipă şi-i zise, numai ca să nu tacă:

― Ce faci, Petre?... Gata cina? Patul? Mi-e foame, Petre, şi sunt aşa de mulţumit, aşa de...

Soldatul răspunse grav, parcă veselia stăpânului i-ar fi căzut greu:

― Am pregătit tot, don' locotenent... că pe urmă să mă pot duce la biserică...

― Bine, bine, Petre... Du-te... unde vrei! strigă Apostol de-abia stăpânindu-se să nu-l îmbrăţişeze, într-atâta bucuria din sufletul lui simţea nevoia să se împartă şi să se desfete.

Nu intră în odaie, ci se repezi afară, ca şi când ar fi vrut să-şi vestească fericirea deodată cerului şi pământului. Răcoarea serii îl dezmetici. Se întoarse înapoi. În faţa casei îi apăru ca o străfulgerare prin creieri să meargă şi el la biserică, într-o clipă se hotărî şi în cea următoare îşi luă seama, zicându-şi că va fi mulţime mare acolo şi nu va putea vedea pe Ilona şi poate nici la sfârşitul slujbei nu o va întâlni, iar până să vie dânsul acasă...

Pe uliţă treceau din când în când oameni singuratici spre biserică. În odaia lui era aprinsă lampa şi, prin ferestrele mici, cu Perdeluţele albe netrase, văzu patul aşternut.

"Dar dacă n-are să vie?" îi răsări prin minte pe neaşteptate şi în aceeaşi secundă îi zburară din suflet toate bucuriile.

Un fior de frig îl străbătu din cap până-n picioare. Intră în ogradă, mâhnit, cu un cărbune aprins în inimă. Petre plecase. Era singur în toată casa. Pe masă îl aştepta mâncarea rece. Nici n-o atinse. Luă o carte de pe policioara de la căpătâiul patului şi se aşeză la masă să

citească, să-şi omoare vremea şi mai ales să-şi ostoiască gândurile.

Literele se încurcau, fugeau şi se vălmăşeau. Şi inima-i era plină de mustrări nedesluşite.

"Dacă nu vine, înseamnă că nu mă iubeşte şi atunci..."

Ultimul cuvânt îi rămase suspendat în creier ca un vârf de floretă. Atunci... Atunci... Îşi dădea seama că iubirea aceasta îl depărtează de toate credinţele şi năzuinţele lui şi totuşi simţea că

fără de ea i s-ar istovi inima şi viaţa însăşi şi-ar pierde orice rost, iar lumea ar deveni un pustiu fără margini. Nici o clipă nu s-a gândit unde îl va duce iubirea Ilonei, ca odinioară când a iubit pe Marta şi

când a ştiut că va lua-o de nevastă. Acum nu era capabil să se gândească la nimic, căci dorea pe Ilona, cu toate simţirile şi gândurile, neîncetat, parcă toată fiinţa lui ar fi fost ameninţată de pieire dacă nu i-ar fi jertfit ei toate clipele.

Teama că Ilona nu va veni îl ustura până în măduva oaselor.

Cartea îi tremura în mâini şi lumina lămpii începu să-l enerveze.

Trânti volumul pe laviţă şi se plimbă de ici-colo, din ce în ce mai repede, ca şi cum ar fi vrut să grăbească mersul vremii şi apropierea clipei hotărâtoare.

În sfârşit nu mai putu răbda lumina şi stinse lampa. Mai umblă

câteva minute prin odaie, dar neliniştea nu-l părăsi. Îmbrăcat cum era, se lungi în pat. Întunericul şi tăcerea îl mângâiau. Îşi auzea bătăile inimii, ca nişte gâlgâiri înăbuşite. Ca să înşele vremea, se apucă să numere; nu ajunse nici până la zece şi pierdu şirul...

Trecu aşa o veşnicie... Apoi deodată auzi, pe uliţă, glasuri... Vru să se ridice, dar imediat se răzgândi şi rămase nemişcat... "Ar fi trebuit s-o aştept afară", îşi zise cu disperare îngrozitoare în suflet.

În aceeaşi clipă paşii ei răsunară în ogradă. El îi recunoscu, deşi niciodată nu şi-a dat seama că-i cunoaşte... Paşii intră în tindă şi se înmoaie, apoi se opresc şovăind... Apostol simte şovăirea şi iar îşi aude limpede bătăile inimii... Pe urmă clanţa se mişcă fără zgomot şi nici uşa nu scârţâie, deschizându-se puţin, de-abia atâta cât îi trebuie ei ca să se strecoare... Iar îi fulgeră prin gând lui Apostol să

sară din pat şi iar rămâne ţintuit pe loc, încercând să-şi mulcomească inima şi înfricoşat să n-o sperie... "De ce nu închide uşa?" îşi zice apucat de o nouă disperare. Dar chiar atunci aude zăvorul şi sufletul i se aprinde într-o scânteiere de bucurie.

Ilona încremeni două minute lângă uşă... În tindă se auziră alţi paşi, grei, târâţi... Bologa şi Ilona se cutremurară, ca şi când, fiecare în parte ar fi aşteptat ivirea unui vrăjmaş pedepsitor... În curând zgomotul din tindă se potoli... "A fost Petre", se gândi Apostol uşurat, auzind îndată foşnet de fustă apropiindu-se... Fata se opri lângă pat, mereu nehotărâtă şi îngrozită. Inima în piept i se zvârcolea atât de aprig, că Apostol îi auzea zvârcolirile... Apoi Apostol nu se mai putu stăpâni. Întinse braţul spre ea şi degetele lui atinseră sânii strânşi în laibăraşul de catifea... Ilona scoase un ţipăt înăbuşit.

― Ilona... turturica mea sălbatică! şopti Bologa răguşit, luîndu-i mâna rece şi încercând să se ridice.

― Mi-e frică... mi-e frică... iartă-mă! murmură fata, vrând să se ferească, cuprinsă brusc de o voinţă nouă de împotrivire.

Dar tot atunci simţi că nu mai are nici o putere şi se plecă asupra lui, îngânând cu patimă:

― De acuma nu-mi pasă... chiar să mă omoare!

Îi alunecă piciorul pe podele şi căzu moale, pe pat, suspinând lângă Apostol...

5

A doua zi, Apostol Bologa se simţi ca după o beţie ruşinoasă. Îi era silă de sine însuşi, par-ar fi săvârşit o crimă. Se repezi de dimineaţă în cancelarie, găsi pretexte să ocărască pe cei doi slujbaşi şi chiar pe Petre... dar de lucru nu se putea apuca. Ieşi pe afară, căutând să fugă de remuşcări.

"Am năvălit ca o vijelie în viaţa ei, am răscolit-o şi nu m-am gândit decât la mine!" îşi zicea întruna scârbit, rătăcind de ici-colo.