Apoi deodată îi răsări în ochi zâmbetul Ilonei, fericit, supus, strălucitor de iubire şi credinţă.

― Nu-ţi pare rău, Ilona? o întrebă dânsul, şovăitor.

― Nu! răspunse fata hotărât.

― Ai încredere în mine, Ilona? urmă el, tremurând.

― Da! răspunse ea cu înflăcărare.

În faţa ei râdea bucuria întreagă, netulburată de gânduri şi nepăsătoare de lume, triumfătoare şi ispititoare. Uitându-se lung în ochii ei, Bologa îi văzu inima toată, caldă, simplă, sălbatică, şi în căldura aceasta i se topi îngrijorarea încetul cu încetul. Înţelese că

Ilona preţuieşte mai mult decât toate tainele lumii, şi o clipă sau poate mai puţin, i se păru că tot universul se preface deodată în neant, lăsându-l numai pe el cu ea în faţa lui Dumnezeu.

― Acuma însă trebuie să plec, zise apoi fata, că azi am mult de lucru... să fac ouă roşii, cozonaci, pască... Doar mâine e învierea...

Mai zăbovi un minut, parcă inima nu ar fi lăsat-o să se despartă

de Apostol. Pe urmă fugi în casă, râzând... În acelaşi moment Bologa auzi foarte desluşit din cancelarie, pe ferestrele deschise, glasul sergentului:

― Mi se pare că locotenentul nostru a pus ochii pe fata groparului...

― Ce-i drept, n-are gust rău, răspunse caporalul, râzând gros şi înfundat.

Apostol Bologa aruncă o privire spre ferestre şi deodată se însenină, ca şi când ar fi găsit cheia înţelepciunii, şi mormăi:

― E cam de dimineaţă, dar... trebuie!

Porni fără să se mai uite înapoi, şi nici nu se opri până la poarta preotului Boteanu. În fundul ogrăzii, în uşa grajdului, popa vorbea cu cineva, în capul gol, cu spatele spre uliţă. Apostol deschise portiţa.

Scârţâitul ţâţânilor făcu pe Boteanu să întoarcă îndată capul. Soarele îi umplu faţa de lumină. Mai aruncă două vorbe în grajd şi veni repede spre poartă. Când recunoscu pe Bologa, începu să

zâmbească atât de vesel, parcă nu l-ar mai fi văzut de pe băncile şcolii, "cum ar fi trebuit să zâmbească acum o lună", gândi Apostol fără să vrea.

― Apostole, Apostole, ai mai venit pe la noi?... Ce vânt bun te aduce? zise preotul, înduioşat.

Bologa îi strânse mâna, îmbărbătat de seninătatea lui, bolborosind cuvinte neînţelese. "Cât de străin a fost atunci şi acuma cât e de blajin!" îşi zicea uimit de schimbarea preotului.

― Haidem, Apostole, în veranda noastră ţărănească! reluă

Boteanu, cuprinzându-i mijlocul şi îndreptându-se spre grădiniţa din

faţa casei.

Parcă acum toată înfăţişarea casei parohiale ar fi fost mai prietenoasă. În cerdac era o masă acoperită cu faţa albă şi trei scaune împrejur, iar pe stâlpi şi pe parmaclâc vrejile şi frunzele viţei-sălbatice îşi sorbeau verdeaţa.

― Pofteşte, Apostole, te rog! strigă popa, frecându-şi mâinile cu mare bucurue. Ia loc aici... E foarte bine aici... Şi preoteasa are să ne aducă nişte cafele cu lapte cum n-ai mâncat nici pe la Pesta!...

Scuză-mă numai o secundă, Apostole... o secundă!

Apostol şezu, în vreme ce Constantin Boteanu se repezi în casă, să vestească pe preoteasă că a primit un oaspe. Cerdacul se răsfăţa în căldura blândă a dimineţii. Pe masă, căteva muşte se alungau împrejurul unei pete de cafea neagră.

― Deunăzi m-am supărat pe tine, părinte, zise Apostol către preotul care se întorcea mulţumit. Eram atât de amărât, poate mai amărât ca azi, şi n-ai vrut deloc să mă înţelegi şi nici măcar să-mi dăruieşti o vorbă bună!

Imputarea din glasul lui Bologa înnoura o clipă faţa preotului, ca şi când i-ar fi reamintit o suferinţă. Răspunse mai blând, plecând ochii:

― Erai tare aprins, Apostole, iar eu de-abia sosisem... Omul, când sufere, e mai egoist şi nu simte suferinţa aproapelui... Numai moartea ne împacă aievea cu lumea şi cu Dumnezeu!

― Iubirea nu? întrebă Apostol repede, aproape înfricoşat.

― Iubirea cea mare şi adevărată e numai la Dumnezeu...

Din casă izbucniră deodată plânsete prelungi şi nătânge de copii.

Pe uliţă trecea un detaşament de soldaţi, în direcţia frontului, obosiţi, abătuţi, cu capetele plecate, ca nişte vite mânate spre zalhana. În cerdac însă ardea lumina soarelui ca un râs de fată

frumoasă.

― Copilaşii... veşnic fără astâmpăr, murmură Boteanu cu alt glas. Şi biata preoteasă toată ziulica trebuie să-i muştruluiască...

Apostol zâmbi. Preotul urmă iarăşi înviorat:

― Dar am auzit c-ai fost dus pe acasă, Apostole... De aceea nu te-am mai zărit... O, Doamne!... Barem pe acolo n-a trecut războiul...

― Îmi amintesc cât erai tu de studios în Năsăud, odinioară, Constantine, zise Bologa, parcă i-ar fi fost frică să nu uite ceva. Şi mă gândesc, cum te-ai putut obişnui aici, departe de lume, fără

cărţi, fără oameni de seama ta?... Trebuie s-o duci greu de tot.

Popa Boteanu roşi, dar în aceeaşi clipă îi izvorî în ochi o lumină

smerită, care răspândea în jurul lui valuri de încredere şi simpatie.

Răspunse fără şovăire şi cu un zâmbet de împăcare:

― Grea a fost lupta mea, Apostole, şi lungă a fost... Dar Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a deschis inima şi m-a mângâiat... Căci viaţa e pretutindeni, în firul de nisip ca şi în sufletul omului... Şi pretutindeni oamenii au nevoie de milă, să dăruiască şi să

primească. Sunt bune ele şi cărţile, însă numai viaţa poate să te apropie de Dumnezeu! Cât timp trăieşti între cărţi şi din ele, ţi se pare că acolo-i toată înţelepciunea... Apoi, când ieşi în lume, îţi simţi

sufletul trist şi fără sprijin, măcar de ai fi mistuit toate bibliotecile de pe faţa pământului. Aşa am păţit şi m-am zbuciumat cumplit şi am crezut că nu voi găsi alinare nicăiri... Pe urmă, încetul cu încetul, în mijlocul naturii, m-a luat puhoiul vieţii şi m-a dus prin suferinţe şi amărăciuni, înainte, fără să-mi dau seama încotro... şi aşa într-un ceas, ori poate într-o singură secundă, m-am trezit cu sufletul plin de înţelegere! Am simţit puterea şi slava şi bunătatea lui Dumnezeu în inima mea, şi în simţământul acela am aflat dezlegarea tuturor tainelor, Apostole!... De atunci nu mai am nevoie de cărţi, ci numai de Dumnezeu. Ş-apoi Dumnezeu e mai aproape de omul simplu, care trăieşte afară, în vârtejul vieţii... Mult mai aproape!... Credinţa fuge de cărţi şi nu poate sălăşlui statornic decât în sufletele care o doresc cu înflăcărare!

Apostol Bologa îngână cu obrajii aprinşi:

― Părinte, simt cuvintele tale în inima mea... le simt, părinte!

Preotul clătină din cap şi zise tot zâmbind:

― Dintre toţi oameniii, filozofii simt cel mai anevoie adevărul dumnezeiesc, pentru că ei caută cu mintea cea slabă pământească

pe Dumnezeu, şi nu cu inima credincioasă şi atotcuprinzătoare!