puţin, am aflat că vor să retragă pe toţi soldaţii români din front şi să-i trimită aiurea... Nu ştiu dacă şi pe ofiţeri... Dacă ar fi adevărat, ai putea răsufla şi tu liniştit!... De aceea trebuie să te astâmperi acuma, Bologa, adăugă deodată cu căldură. Să fii mulţumit că eşti aici şi să aştepţi norocul!... Ţi-am mai spus eu odinioară că norocul e salvatorul nostru...

― Da... norocul şi Dumnezeu, îngână Apostol tulburat, închizând pleoapele, încât două şiroaie subţiri de lacrimi i se rostogoliră pe obrajii palizi şi alunecară pe piept, însemnând două pete sărate deasupra buzunarelor tunicii verzui. Acuma nu mai vreau nimic...

Acuma Dumnezeu îmi poartă de grijă şi mă călăuzeşte... Cum va orândui Dumnezeu, aşa voi face, căci toate speranţele mele în Dumnezeu s-au adunat... numai Dumnezeu...

Klapka se ridică vesel, cu o explozie de bucurie, şi-l îmbrăţişă

strigând:

― Ei, atunci pot să-ţi mărturisesc că numai pentru aceasta m-am abătut pe aici, Bologa!... Te ştiam nebun şi muream de frică să nu cazi în capcană!... Dacă ai şti ce bucurie mi-ai făcut, m-ai săruta!...

Slavă Domnului, de-aci încolo n-am să mai tremur de câte ori văd vreun arestat pe front...

Apostol Bologa îl sărută, mişcat, pe obraji...

În aceeaşi seară sosi ordinul ca Petre să se prezinte în douăzeci şi patru de ore la regiment; în locul lui, regimentul va pune alt soldat la dispoziţia locotenentului Bologa. Când află Petre, rugă pe Apostol să nu-l lase, şi toată noaptea o petrecu citind Visul Maicii Domnului şi zicând rugăciuni. A doua zi însă trebui să plece... Fiindcă Apostol rămase mâhnit, Ilona îl asigură că nu mai are nevoie de ordonanţă

de vreme ce ea e lângă el, gata să-l urmeze oriunde, chiar pe front.

Groparul veni după-amiază, zdrobit, şi în loc să mai povestească

ce-a văzut, mormăi plângând:

― Acum sunt şapte... şapte... şapte...

8

Apostol Bologa îşi zicea şi simţea că acuma cea mai mare nenorocire pentru el ar fi despărţirea de Ilona. I se părea că viaţa lui începe undeva, departe, dar de-abia de la Ilona se luminează, ca o odăiţă plină de soare şi de bucurie. O fericire simplă, tumultuoasă şi copilărească îi sălăşluia în suflet... Stătea în cancelarie, lucra cu râvnă de slujbaş conştiincios, şi vremea îi trecea repede, pentru că

la sfârşit îl aştepta Ilona. Iubindu-se, făceau numai planuri de viitor.

Apostol îi zugrăvea cum are s-o înveţe carte, cum va îmbrăca-o mai frumos ca orice doamnă, şi cum va fi ea cea mai frumoasă femeie din lume... Ilona, fireşte, asculta fermecată, se învoia la toate, dar îi cerea mereu să-i jure că o iubeşte şi că niciodată n-are să se uite, nici cu coada ochiului, la altă femeie...

Joi după-amiază, exact la ora patru, Apostol îşi întrerupse lucrul la birou şi trecu la Ilona, să-i spuie c-a hotărât să facă nunta la Parva, cu alai mare şi cu lăutari, iar de cununat să-i cunune preotul Boteanu... Nu apucă să sfârşească. Pe uliţa hopuroasă se auzi duduitul unui automobil ce se apropia în goană. Bologa, mirat, se duse la fereastră şi văzu că maşina opreşte brusc în faţa casei. Se întoarse spre Ilona întrebător. In ochii ei, peste rămăşiţele bucuriei, lucea o spaimă.

― Du-te repede, că te caută pe d-ta! şopti ea, agăţându-i-se de braţ.

Apostol ieşi, nedumerit, în uşa tinzii. Pe poartă tocmai intra un plutonier înalt, deşirat, cu faţa cenuşie şi uscată, fără mustăţi şi cu nişte favorite sure. Lui Apostol i se păru cunoscut, dar nu-şi amintea de unde.

― Ordin urgent de la excelenţa-sa! raportă plutonierul, salutând respectuos, cu glas moale şi totuşi aproape obraznic şi poruncitor.

Întinse un plic. Bologa se uită întâi la plic, apoi la plutonier şi, gândindu-se unde a mai văzut pe plutonierul acesta cu faţa cenuşie, zise:

― Aştepţi răspuns?

― Da, domnule locotenent, răspuns foarte urgent! zise

plutonierul mai poruncitor parcă şi salutând din nou.

Desfăcând plicul, Apostol nu se putu stăpâni să nu întrebe, nervos:

― Te-am mai văzut undeva pe d-ta, plutonier!... Unde serveşti, la ce birou?

― La pretura diviziei, răspunse plutonierul cu un zâmbet urât.

― Da? mormăi locotenentul, tot nedumerit, fiind sigur că l-a văzut aiurea, undeva, şi necăjit că nu-i vine deloc în minte unde anume.

Îşi aruncă ochii în foaia de serviciu, iscălită de un aghiotant. Era invitat să se înfăţişeze imediat la comandamentul diviziei spre a primi ordine.

― Bine, zise Bologa liniştit. Voi veni mâine dimineaţă, căci acuma tot e târziu şi până să ajung eu acolo, excelenţa...

― Aveţi maşina la dispoziţie, domnule locotenent, îl întrerupse plutonierul, stăruitor. Chiar am ordin să vă...

― A, da... aşa-i... Atunci, bine... Atunci aşteaptă puţin, făcu Apostol, plictisit numai pentru că trebuia să se despartă de Ilona.

Intră în cancelarie, spuse că pleacă la cartier, apoi se duse dincolo unde Ilona îl aştepta tremurând, plânsă, cu o bănuială rea în inimă.

― De ce te cheamă? şopti ea atât de încet, parcă odaia ar fi fost plină de vrăjmaşi la pândă.

― Ei, cine ştie ce fleacuri, mormăi Apostol cu glas indiferent, gătindu-se de drum.

Apoi, după ce îşi puse casca, merse lângă ea, tulburat şi el acuma, simţind în suflet o prevestire grea. Vru să-şi ascundă însă

neliniştea şi bolborosi:

― Ilona... la revedere!... N-ai nici o grijă... Spune-i şi tatălui tău...

Adică... da... el e chiar în Făget, da... Am să-i spun eu... Fii liniştită, micuţo... liniştită!...

― Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajii lăcrimaţi, rugătoare şi înfricoşată. Dumnezeu să-ţi ajute!

― Amin! murmură Apostol, închinându-se. Pe urmă o strânse în braţe şi o sărută, şoptindu-i în ureche, ca o mărturisire de dragoste:

― Liniştită... N-ai grijă... Mireasa mea...

Plutonierul stătea în mijlocul ogrăzii, rezemat într-un picior, cu mâna în şold, cu ochii închişi, parcă i-ar fi fost teamă de lumina soarelui. Zărindu-l aşa, Apostol Bologa îşi reaminti brusc că l-a văzut în Zirin, la execuţia lui Svoboda, instruind în spatele spânzurătorii pe caporalul scund şi negricios care avea să fie călău. Apostol se scutură ca de un gândac greţos şi se urcă în automobil fără să se mai uite la el. Numai când porni maşina, întoarse capul. Ilona era în poartă; gura zâmbea, ochii plângeau...

Pe şoseaua netedă, automobilul zbura. Bologa privea drept înainte, văzând în acelaşi timp spatele şoferului şi al plutonierului, botul maşinii şi panglica sură, şerpuită, ce venea şi se pierdea sub roţile vertiginoase. Gândurile lui însă alergau când înainte, când înapoi, fără astâmpăr, ca un cârd de păsări rătăcite. Oare de ce îl

cheamă generalul? Poate că reclamaţia lui Pălăgieşu... dar tocmai acuma?... Şi Ilona, cum a rămas în poartă... parcă şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna... De ce şi-a luat rămas bun?

Şoseaua pătrundea într-o pădure de brazi. Înainte de a ieşi din pădure, Apostol auzi un glas care-i risipi gândurile. În aceeaşi clipă

văzu faţa cenuşie a plutonierului, întoarsă spre el, împărţită în două

de un rânjet.

― Numaidecât ajungem, domnule locotenent, la locul unde sunt spânzuraţi spionii, zicea plutonierul şi, parcă n-ar fi mişcat deloc fălcile, rânjetul ciudat îi rămânea neclintit. Merită să vedeţi cum atârnă şi acum ca nişte...