Ajunse în uliţă şi nu coti spre mijlocul satului, ci tocmai dimpotrivă, ca şi când ar fi avut să fugă de o primejdie. Merse vreo cinci minute, şi ulicioara se împărţi brusc în două pe malul gârlei gălăgioase. Pe cer, chiar în vârful măgurii ale cărei poale se scăldau aici în apele râului, se ivi luceafărul alb, rece ca un ochi din altă
lume. Bologa, parc-ar fi regăsit o comoară uitată, sorbi cu lăcomie lumina cerească...
2
A doua zi Apostol Bologa, reluându-şi serviciul, îşi aduse aminte de obligaţiile reglementare şi înştiinţă, prin telefon, pe aghiotantul
regimentului că, în urma ordinului telefonic, ieri după-amiază a sosit în Lunca.
― Vasăzică ai luat cunoştinţă, camarade, şi nu mai e nevoie să
mă prezint în persoană, fiindcă ni s-au aglomerat lucrările pe aici, sfârşi Apostol, dar când să închidă telefonul, îi veni ceva în minte şi adăugă cu puţină imputare: Apropo, era să şi uit... Încă un moment!
Ia spune-mi, prietene, de ce mi-aţi mâncat trei zile din concediu?...
N-aş putea afla şi eu?
― Habar n-am, răspunse, grăbit, aghiotantul. Întreabă şi tu la divizie, dacă te interesează...
Bologa şovăi. În creieri retrăia clipa când a arătat doamnei Bologa cuprinsul telegramei şi siguranţa ei că ordinul de chemare a fost provocat de denunţul lui Pălăgieşu. De ce s-a dus el oare tocmai atunci să-i ceară iertare? Şi de ce s-a simţit atât de fericit când notarul s-a lăsat rugat până a binevoit să-i întindă mâna?... Acum se ruşina puţin în sinea sa de umilinţa de atunci, dar rău nu-i părea, ci mai degrabă c-ar fi săvârşit o faptă bună prin care şi-a uşurat inima şi a curăţit-o. Atunci nici o clipă nu s-a gândit la denunţul lui, atât de puţin îi păsa de lume şi de toate cele ce erau afară de sufletul său.
Azi Pălăgieşu a sărit brusc deasupra. Dacă într-adevăr a fost denunţul notarului la mijloc?... Aghiotantul generalului e un laş cu spinarea de trestie şi poate că nu-i va spune nimic, totuşi n-ar strica să-l descoase puţin, să facă lumină, orice s-ar întâmpla pe urmă.
Drumul drept e totdeauna cel mai bun.
― Ordinul excelenţei... personal al excelenţei... Eu nu cunosc motivul, zbârnâi aghiotantul generalului Karg în telefon.
― Atunci să mă prezint excelenţei? întrebă Apostol.
― De ce? Tu vezi de serviciu şi taci mulcom! Dacă va fi nevoie, te vom chema, n-ai grijă... Acuma sunt în perspectivă evenimente mari, foarte!... Toată lumea trebuie să fie la datorie!
Apostol Bologa nu-şi putu stăpâni o strâmbătură de dispreţ când lepădă receptorul, căci aghiotantul care nu fusese niciodată în tranşee şi care ar fi fost în stare să perie în fiece zi pe toţi generalii armatei, numai să nu intre el în foc, pomenind despre "evenimentele foarte mari", îşi îngroşase vocea ca un viteaz de cafenea.
Peste un minut Apostol se trezi studiind cu o atenţie încordată
harta nouă, sosită în lipsa lui, cu situaţia exactă de pe front. Nu mai era o schiţă aproximativă şi învechită, ca odinioară, ci harta adevărată, precisă, în care se putea citi locul tuturor unităţilor, începând de la companii, ba pe alocuri chiar de la plutoane. Îi plăcea mai ales că azi se orienta mult mai bine ca atunci, pe teren. Atunci a fost atât de mişcat, atât de înfrigurat din pricina hotărârii de-a trece negreşit. Sau poate din pricina boalei? Dacă nu cumva din pricina laşităţii, fiindcă orice clipă petrecută aici îi slăbea încrederea în propria-i voinţă şi-i rodea însăşi credinţa... Urmări cu creionul drumul de atunci, până la adăpostul căpitanului Klapka. A, dar de aici mai e cale bună până la infanterie!... Şi ce aproape i s-a părut "pe teren"!
Fireşte, pentru că uite ce mai cotituri până la primele linii... Dacă ţii drumul principal, uite, dai tocmai la huzarii descălecaţi... Dar
escadronul lui Varga?... Al treilea... Uite-l!... Ce curios e aici frontul...
Ei pe o muche, ceilalţi pe altă muche de munte, şi la mijloc, gol...
gol... peste o mie de metri... Oare de ce s-a fixat aşa linia, de ce nu s-au apropiat, fie huzarii, fie ceilalţi?... "Iacă, pe aici aş fi putut trece atunci dacă aş fi ştiut... Şi dacă mă întâlneam cu Varga?... Mi-a spus doar că m-ar aresta şi..."
"Acuma îmi pierd vremea degeaba, fiindcă numai Dumnezeu ştie ce va fi!" îşi zise deodată Bologa, ca şi cum s-ar fi speriat de ceva necunoscut.
Ridică ochii de pe hartă. În faţa lui, la masa cealaltă, printre vrafurile de registre şi hârţoage, văzu capul sergentului, cu fruntea încreţită şi cu creştetul ţuguiat, pe care, din spate, pe fereastra colbuită, cădea o lumină de argint vechi. Afară, în ogradă, şi mai departe, până la picioarele dealurilor ce închideau zarea, stăpânea atâta linişte şi pace, că sufletul lui Apostol se umplu iar de nădejdi, şi mai ales de o încredere adâncă. Îi părea rău numai că nici un petec de cer nu-i înfrumuseţa orizontul.
Tocmai când inima îi era stăpânită de mulţumire, în ogradă apăru Ilona, care venea de undeva, îmbujorată, obosită, cu ochii scăpărând de mânie. Şi parcă ar fi căzut de pe o culme ameţitoare, Apostol simţi că din suflet i s-au deşertat brusc împăcarea şi liniştea, iar în locul lor s-a ivit o îngrijorare ciudată şi o dorinţă dârză. Dădu să sară
de pe scaun, să alerge la Ilona, s-o ia în braţe şi să n-o mai lase să
plece de lângă dânsul. De aseară, de când a fugit din odaie, n-a mai văzut-o deloc... Unde a umblat şi de ce n-a venit?
Rămase totuşi la birou, coborându-şi privirile iarăşi pe harta cu poziţiile trupelor. Pe buze îl frigea sărutarea de aseară şi în suflet i se zvârcoleau umbrele liniştii de adineaori, în creieri însă îi clocoteau gânduri şi întrebări frumoase. Îşi dădea seama vag că între Dumnezeu şi iubirea lui e o prăpastie, şi nu era în stare să înţeleagă
ce rost are prăpastia aceasta? Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde într-însul?
3
După-amiază Apostol Bologa plecă la depozitul general de muniţii, să ia o înţelegere cu comandantul, care locuia mai sus de gară, într-o cocioabă dărăpănată, ca să fie aproape de depozitul săpat în pântecele dealului. Acolo dădu peste locotenentul Gross.
― Ce faci aici, prietene? se cruci Apostol, strângându-i mâna cu bucurie.
― Lucrez, cu un mic detaşament, la amenajarea depozitului, de vreo patru zile, răspunse pionierul, de asemenea bucuros.
Comandantul era dus undeva şi Bologa se hotărî să-l aştepte, mai ales că avea pe Gross să-i ţină tovărăşie. După câteva întrebări însă, locotenentul zise deodată:
― Să nu crezi, Bologa, c-am uitat imputarea ta de odinioară, ştii, în curtea generalului, în Zirin!
― Ce imputare? făcu Apostol nedumerit.
― Ei, nu-ţi aduci aminte? urmă Gross, aproape batjocoritor. Apoi da, fireşte, atunci numai de frontul românesc tremurai şi poate nici nu ţi-ai dat seama ce mi-ai spus... Dar eu n-am uitat, amice! Uite, şi acuma e aici imputarea ta, ca un cui, aici, în suflet... Şi totuşi n-ai avut dreptate! Şapte luni am rumegat vorbele tale şi de atunci te aştept cu răspunsul... Mi-ai spus, mai pe subţire, că sunt laş pentru că una vorbesc şi alta fac...
― A, da, murmură Bologa, ruşinat. Da... adică nu tocmai laş... În sfârşit, atunci aveam atâta venin în inimă, dragul meu...
― Sunt laş, sunt chiar ipocrit, recunosc! sâsâi Gross aprig, înfuriat parcă de sfiala camaradului. Fiindcă nu mi-a sosit încă
