4
Spre seară, groparul Vidor sosi acasă din oraş, unde fusese cu cumnatul său, şi îndată vru să afle de la Bologa cum stă pacea, că
pe aici iar se aud veşti de bătălii.
― Noi vom afla cei din urmă pacea, zise Apostol, fiindcă pacea o fac cei ce n-au cunoscut războiul!
În aceeaşi seară, trecând din cancelarie în odaia sa, găsi acolo pe Ilona care, fără sfială, aproape sfidător îi zise:
― Te-am aşteptat să-ţi spun că nu-s supărată, dar mi-e ruşine...
Apostol o luă în braţe şi ea îşi ascunse obrajii pe pieptul lui.
― Ilona... Ilona... murmură Apostol, strângând-o nebuneşte şi sărutându-i gura.
Dar fata se smulse brusc din mâinile lui şi fugi afară, parcă s-ar fi spăimântat de ceva... Peste câteva clipe veni într-adevăr Petre să
aprindă lampa.
Cele două zile următoare Apostol Bologa le petrecu într-o agitaţie cumplită. Serviciul în birou îl chinuia, ca şi cum ar fi stat pe cuie. În mintea lui se stinseră toate gândurile care nu priveau pe Ilona, precum inima şi toată fiinţa lui numai pe ea o râvneau în fiece clipă
cu o patimă disperată. Din cinci în cinci minute trecea în odaia de dincolo, mereu cu speranţa de a o vedea măcar pe Ilona. De câteva ori încercă să se gândească la Cervenko, la Dumnezeu, la iubirea omului... Nu era în stare şi de altfel era convins că, prin asemenea încercări, ar jigni-o pe ea. Ar fi vorbit numai despre Ilona toată ziua şi de-abia se stăpânea să nu întrebe chiar pe gradaţii din cancelarie ce părere au de "fata gazdei". Cu Petre însă stătea mai liniştit de vorbă, îl iscodea ce face "fetişcana ceea", unde se culcă, pe unde umblă. Amănuntele cele mai mărunte i se păreau nespus de fermecătoare. Groparul nu-l mai plictisea, ba îl căuta şi-l stârnea la taifas şi mai ales se bucura aflând de la el câte ceva din copilăria
"fetiţei".
De altminteri nici Ilona nu se mai ascundea şi-şi făcea mereu de lucru pe acasă, să fie mereu în ochii şi în calea lui. Totuşi, se ferea să
intre în odaia "domnului ofiţer", să n-o prindă tatăl său, dar mai cu
seamă fiindcă îi era frică să n-o găsească Apostol iar acolo şi să nu se întâmple cumva să nu mai poată scăpa din îmbrăţişările lui.
Numai de două ori a trecut pragul în cele două zile şi de amândouă
ori Apostol a simţit-o, a alergat şi nu i-a dat drumul până ce n-a sărutat-o cu atâta foc, că era să-şi piarză şi ea capul, ba a doua oară
a dat şi ordonanţa peste ei.
A treia zi, după asfinţitul soarelui, groparul spuse locotenentului că se duce la Făget, unde va zăbovi tocmai până sâmbătă după
prânz, că are acolo o "tablă" de porumb şi ar vrea s-o are mâine cu uneltele şi vitele cumnatului, să isprăvească cu munca pământului şi să fie liniştit de sărbătorile Paştilor. Bologa uitase că e Săptămâna patimilor, cu toate că maică-sa îi amintise chiar şi în clipa pornirii trenului, mai întrebă câte ceva pe gropar despre sărbători, gândindu-se numai că Ilona va rămâne singură aici. După ce dispăru groparul, Apostol, fericit, dădu să caute pe Ilona, o aşteptă... Nimic.
Îl cuprinse o tristeţe chinuitoare când îi trăsni prin cap că fata o fi dormind undeva prin vecini sau la vreo rubedenie. Numai la cină şi întâmplător îi spuse Petre că "fetişcana" s-a încuiat în odăiţa din fund şi nici nu crâcneşte, parc-ar fi îngheţat acolo "cine ştie de frica cui"...
Ziua următoare i se păru strâmbă, sfărâmată şi plină de un miros acru. Nu văzu deloc pe Ilona. De-abia seara o întâlni, în tindă. Era gătită. În cap o năframă de mătasă verde ca iarba, iar pieptul strâns într-un lăibăraş de catifea roşie, ca în corset. În cancelarie nimeni; în cealaltă odaie însă Petre horobăia, mormăind rugăciuni. Apostol, care tocmai ieşea din cancelarie, o surprinse pe când ea căuta să se strecoare nesimţită. Îi veni să ţipe de bucurie şi totuşi încremeni în faţa ei, privind-o doar cu nişte ochi lacomi şi plini de spaimă. Şi ea se opri, îngrozită, şi se clătină puţin pe picioare... Astfel trecură
câteva clipe, amestecate cu rugăciunile ordonanţei din odaia ofiţerului.
Apoi Bologa şopti cu o lucire nouă:
― De ce te ascunzi de mine, Ilona?
Fata, ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea, păli şi răspunse îndată
la altă întrebare ce tremura în ochii lui:
― Lasă-mă... Trebuie să mă duc la biserică... E Vinerea mare...
Denii... Şi poimâine sunt Paştile...
Apostol îi văzu numai buzele şi nu-i auzi glasul. Pe urmă privirea îi coborî pe sâni gata parcă să spargă laibărul care-i apăsa. Deodată
se făcu roşu, o apucă de mână şi-i şopti cu altă înflăcărare, că fata îşi feri obrajii:
― Ilona, am să te aştept de la biserică...
Fiindcă ea tăcu, Apostol continuă mai fierbinte, înfigându-şi ochii aprinşi în ochii ei speriaţi:
― Trebuie să vii, Ilona... acuma trebuie... de la biserică...
negreşit... te aştept...
Ilona se cutremură şi dădu să treacă. El îi aţinu calea să-i audă
răspunsul înainte de toate.
Se ciocniră piept în piept şi Apostol o strânse brusc în braţe şi o
sărută prelung parc-ar fi dorit să-i soarbă tot sufletul dintr-o dată.
