Automobilul, trecând peste o groapă, curmă vorbele plutonierului. Bologa, uitându-se mereu în faţa lui, tăcu şi întinse doar gâtul, ca şi cum ar fi vrut să vază mai bine.

― Mai este o cotitură, urmă plutonierul, cu mândrie în glas.

― Două, două! strigă şoferul, fără a întoarce capul.

― Aşa-i... da... două, exact! zise iar plutonierul, ruşinat, dar cu ochii tot spre locotenent, aşteptând, poate, un răspuns.

Glasul plutonierului enerva cumplit pe Bologa. Îşi smulse privirea din faţa lui şi o ridică mai sus, înainte. Sufletul întreg i se ghemui într-o aşteptare chinuitoare. Dar când sosiră la cotitura a doua, îi fulgeră deodată prin creieri numele lui Klapka, de care se lega, ca o dantelă în jurul unui nasture, pădurea spânzuraţilor... Şi numaidecât aşteptarea se schimbă într-o groază cu mii de ghimpi, care-i înţepau inima din ce în ce mai dureros.

Cotitura rămase în urmă. Şoseaua cobora într-o groapă largă, cu fundul de livezi şi ogoare. În mijlocul gropii, ca un smoc de păr pe o chelie de perucă cu marginile răsfrânte, înnegrea o branişte.

Maşina parcă nici nu mai atingea pământul... Plutonierul se uită

iar înapoi, repede, crezând că locotenentul va porunci să micşoreze iuţeala. Apostol nu vedea nimic... Panglica sură, copacii braniştii...

În câteva clipe automobilul înghiţi cele patru sute de metri cât ţinea păduricea, şi totuşi lui Bologa i se păru c-a mers o veşnicie, atât de bine a văzut tot. Pe dreapta erau patru, fiecare pe câte un copac, toţi cu capetele goale, legănându-se foarte uşor, parcă numai de vântul stârnit de goana maşinii. Cei doi de la margini întorceau spatele şi aveau opinci în picioare. Unul din mijloc cu nişte bocanci plini de noroi, privea cu ochii negri cât cepele în şanţul şoselei şi, din faţa umflată, violetă, scotea limba vânătă spre trecători. În stânga atârnau trei, uitându-se pe şoseaua dreaptă, nepăsători şi neclintiţi, dar cu creştetele lipite de crengile de deasupra. Doi erau într-un arin bătrân, mai sus ca ceilalţi, iar mai încolo, pe o cracă subţire, care te miri cum nu se rupea, se vedea unul singuratic, cu mâinile legate la spate, scurt şi slab, ca un copil, cu faţa toată cafenie, ca şi când ar fi fost muruit cu lut gras. Din acelaşi copac şi la aceeaşi înălţime se mai întindea o creangă groasă, liberă...

Apostol Bologa îi văzuse pe toţi aşa de lămurit, că ar fi putut spune despre fiecare câţi nasturi avea pe hainele murdare şi zdrenţuite... Şi totuşi în ochii lui, cei şapte se multiplicau neîncetat,

iar braniştea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârşit... Şi în fiece copac al pădurii nemărginite, de-a lungul şoselei nesfârşite, i se părea că atârnă alţi oameni, mereu alţii, toţi cu ochii după el, cerându-i socoteală...

Automobilul gonea acuma alături de linia ferată pe şoseaua dreaptă şi netedă ca o riglă. Braniştea nici nu se mai vedea. Înainte, la vreo doi kilometri, lucea turnul bisericii din Făget şi, ceva mai aproape, roşea coperişul gării, care era chiar în marginea satului.

Apostol se uita drept înainte, dar în ochii lui jucau spânzuraţii, numai spânzuraţii, din ce în ce mai mulţi şi mai mustrători... Apoi deodată, în mijlocul lor apăru iar faţa plutonierului, cu zâmbetul supărător, ce-i descoperea dinţii gălbui, cu o gaură neagră în gingia de jos, şi iar auzi glasul enervat, care încerca să fie linguşitor:

― Cele două santinele pe care le-aţi văzut stau numai ziua, ca să

nu-i ciugulească corbii, pentru că pe aici sunt mulţi corbi, foarte mulţi... Noaptea le retragem, fireşte... noaptea nu umblă corbii. Întâi fusese ordonat să atârne numai trei zile, dar pe urmă excelenţa, având în vedere înmulţirea cazurilor criminale, a hotărât să rămâie acolo spânzuraţii, până la noi ordine...

Bologa nu zărise santinelele şi de-abia acuma băgase de seamă

că plutonierul e ştirb. Glasul i se părea cu totul străin şi parcă ieşea dintr-un beci umed. Înţelegea fiece vorbă şi se mira cum poate vorbi plutonierul atât de liniştit, ca din carte. Apoi simţi o nevoie crâncenă

să zică şi el ceva şi bâlbâi răguşit:

― Îngrozitor!

Plutonierul nu auzi bine şi căscă ochii cenuşii spre Apostol care, furios, ţipă aşa de ascuţit, că şi şoferul se uită o clipă înapoi:

― Îngrozitor!

― Îngrozitor... am înţeles! făcu plutonierul speriat, fără zâmbet, întorcând repede capul.

Îndată ce rămase singur, în faţa lui Apostol începu iară să răsară

pădurea spânzuraţilor... Dar acuma părea că toţi sunt la fel şi în privirea tuturor străluceşte aceeaşi însufleţire stranie, ademenitoare, ca şi focul din ochii oamenilor care pornesc la asalt. Apostol se cutremură. "Acelaşi om, spânzurat de nenumărate ori, ca o protestare nesfârşită..." Şi deodată îşi zise: "E Svoboda... privirea lui..." În aceeaşi clipă îşi aminti cu o precizie chinuitoare cum a votat condamnarea cehului, cât a fost de trufaş că a avut onoarea să facă

parte din Curtea Marţială, cum s-a amestecat, din exces de zel, şi cum a dat o mână de ajutor la pregătirea execuţiei, cum a apucat ştreangul încercându-l dacă e destul de rezistent... În amândouă

palmele simţea atingerea aspră a funiei. Amintirea aceasta i se prefăcu în suflet într-un simţământ de ruşine şi părere de rău, atât de cumplit, de mustrător, parcă ar fi stat în faţa lui Dumnezeu în ziua judecăţii de apoi. Simţământul straniu îl stăpâni numai o secundă, şi totuşi parcă îi deschise larg porţile adâncimilor nepătrunse, unde clocotesc explicaţiile tuturor tainelor vieţii.

Apoi vedenia spânzuraţilor pieri brusc, şi în inima lui Apostol coborî o linişte mare. Privirile lui îmbrăţişau munţii, şi văile, şi cerul...

Prin răpăiala motorului furios auzea limpede zumzetul frunzelor tinere de fag şi clinchetul sec al acelor de brazi din depărtare.

Verdele mohorât al pădurilor se îngâna într-o armonie caldă cu albastrul alburiu al văzduhului...

9

Automobilul opri scurt în faţa unei ogrăzi largi, cu poarta deschisă. Bologa sări jos, aşteptă două clipe pe plutonierul care spunea ceva şoferului, şi intrară împreună, în vreme ce maşina trecea mai departe.

Două case mari, bătrâneşti, mărgineau ograda. Cea din dreapta, cu grădiniţă de flori în faţă, văruită de curând, avea vreo cinci odăi.

În trei locuia generalul Karg, iar în celelalte două din fund, proprietarul, însuşi primarul comunei. Casa din stânga era a unui învăţător care a murit, anul trecut, în Italia. Ţinuse pe sora primarului. Văduva cu cei cinci copii a fost nevoită să se mute la o rudă, în sat, fiindcă în casă s-au instalat birourile comandamentului.

Mai înainte ograda a fost despărţită cu un gard de uluci, pe care militarii l-au pus pe foc, încât acuma fântâna cu cumpănă stătea stingheră ca o ameninţare... În fund se vedea un rând de acareturi noi. Mai încolo era grădina cu pruni înfloriţi, mergând până sub coasta de molifţi. În faţa şoproanelor, mai mulţi soldaţi spălau două

automobile, alături de un întreg parc de motociclete. Prin coridorul şi înaintea uşii caselor din stânga se îmbulzeau soldaţi de toate armele, aşteptând ordine şi, în aşteptare, se trăgeau şi se împingeau, pufnind de râs şi vorbind în şoapte, căci generalul nu permitea nici un fel de zgomot care să-i tulbure ocupaţiile...

Lângă fântână, pretorul diviziei stătea de vorbă cu un civil de vreo cincizeci de ani, rumen, chipeş, blajin la înfăţişare, îmbrăcat jumătate nemţeşte, jumătate ţărăneşte. Pretorul, burtos, cu mustaţa sură, îşi însoţea cuvintele cu gesturi apăsate, iar omul se uita speriat în ochii lui, dând mereu din cap în semn de aprobare. Când văzu pe Bologa, pretorul se întoarse şi-i strigă uşurat:

― Ei, bine c-ai sosit, dragule!... În sfârşit... Am scăpat de o grijă

teribilă... Închipuieşte-ţi, s-a îmbolnăvit locotenentul din Curtea Marţială şi cât pe-aci să nu mai putem funcţiona, deşi mâine avem o afacere extrem de gravă... Excelenţa nu mai îngăduie să retragem ofiţeri din front pentru completarea Curţii... În sfârşit poţi să-ţi închipui prin ce emoţii am trecut!

Dându-i mâna, Apostol întrebă:

― Pentru aceasta mă cheamă generalul?

― Desigur... Probabil, vrea să-ţi dea personal instrucţii, ştii obiceiul lui, zise pretorul cu o însufleţire ce contrasta neplăcut cu grăsimea lui. Fiindcă trebuie să stârpim prin orice mijloc trădarea, Bologa!... Ce-i aici e nemaipomenit! Orice mişcare se face, a doua zi duşmanul o ştie... Până şi intenţiile noastre cele mai secrete duşmanul le cunoaşte... Ei bine, asta nu mai merge! Din moment în moment ne aşteptăm la evenimente importante şi iată-ne

înconjuraţi numai de spioni, parcă am fi în ţară inamică... Eu, fireşte, am conştiinţa împăcată! Eu de mult mi-am făcut datoria şi am raportat excelenţei că aici nu miroase a patriotism. Excelenţa nu m-a ascultat. Avea încredere. Zicea că suntem acasă... Acuma poftim, acasă!... Chiar aseară mi-au adus jandarmii doisprezece bandiţi, adunaţi de prin păduri, din spatele frontului... Doisprezece! Ce zici?... Frumos număr!... Tocmai spuneam primarului cât sunt de revoltat... Un furnicar de trădători...

Apostol Bologa îl întrerupse cu imputare şi plictiseală:

― De ce nu mă lăsaţi pe mine în pace, căpitane? Ce aveţi cu mine?

Primarul aprobă din cap, înviorat puţin. Pretorul însă se supără şi răspunse indignat:

― Apoi, fireşte, aşa vorbiţi toţi şi vă codiţi, ca şi când Curtea Marţială ar fi ceva... de mâna a zecea! Nu vă daţi seama că, în fond, de noi depinde toată vitejia voastră... Războiul nu se câştigă numai cu tunuri şi cu "ura", domnule! Asta a fost odată!... Azi mai mult face creierul decât braţul!... N-ar fi rău să pătrundeţi şi voi serviciile imense pe care le aducem noi patriei, n-ar fi deloc rău!... Numai mentalitatea voastră e de vină că divizia nici n-are o Curte Marţială

permanentă, cum scrie la legea de organizare, şi că trebuie să

adunăm membrii cu arcanul de câte ori se ivesc cazuri de judecat!

Lipsa de ofiţeri nu poate fi o scuză serioasă... Să muncească fiecare cum muncesc eu şi atunci nu va mai fi lipsă de ofiţeri tocmai pentru o instituţie atât de necesară, atât de indispensabilă, cum e Curtea Marţială la o divizie. Adică eu cum sunt şi pretor, şi magistrat-instructor, şi procurorul curţii, într-o singură persoană? Fireşte că

muncesc de-mi crapă ochii... Să facă şi alţii ca mine!... Căci, să ştiţi, băieţi, nu există victorie fără Curte Marţială!