― A, da, să nu uităm, zise atunci, căutând în servietă şi scoţând o scrisoare: Poftim! s-a găsit de ieri la locuinţa d-tale... probabil că

ieri a sosit... Nu ţi-am putut-o da până ce n-am găsit cine să mi-o traducă, fiindcă e în româneşte...

După ce rămase singur, Apostol desfăcu scrisoarea de la maică-sa şi o citi, încet, rar, să o priceapă mai bine sau să-şi încerce inima.

O citi a doua oară, şi tot nu înţelese nimic. Cuvintele îi pătrundeau în creieri, fără sens, ca nişte semne moarte. În vreme ce-i alunecau ochii peste rândurile negre prin minte i se plimba un singur gând, stăpânitor şi tulburător:

"Acuma plutesc între viaţă şi moarte, între cer şi pământ, ca omul care şi-a tăiat craca de sub picioare şi aşteaptă să cadă fără să

ştie barem unde va cădea..."

6

― Bologa, te implor, ajută-mă! şopti Klapka, în cancelaria pretorului, transformată în sala de şedinţe, înainte de-a începe dezbaterile.

Apostol avea ochii mai adânciţi în cap şi roşii, încercuiţi cu dungi vinete, şi obrajii de o paloare străvezie, în care se desenau vinele albastre şterse. Pe vârful limbii îi stăruia un gust sărat de lacrimi, iar în cerul gurii, o uscăciune necăcioasă, ca după un somn cu coşmare.

În suflet însă îi sălăşluia liniştea, ca o domniţă cu mâinile moi şi calde.

Se simţea foarte bine şi se uita cu mare curiozitate împrejur, ca şi cum niciodată n-ar mai fi umblat pe aici, deşi odaia era ca şi ieri, doar că birourile fuseseră adunate în fund spre a face loc mai larg înaintea unei singure mese lungi, învelită cu postav verde şi împărţită în două, la mijloc, de o cruce albă de metal!... Apostol examină pe toţi ofiţerii care şedeau la masa lungă, ţepeni, drepţi, solemni şi aproape speriaţi. Se bucură văzând că preşedintele juriului e colonelul de odinioară, cu faţa colţuroasă, din tren, pe care-l întâlnise în compartimentul generalului şi care îi luase apărarea...

Acuma părea mai palid, şi în privire avea ceva... Pe ceilalţi nu-i cunoştea nici barem din vedere, afară de locotenentul Gross, care ţinea capul în jos, ca şi când i-ar fi fost ruşine. Apostol se uită mai îndelung spre dânsul, vrând să-i întâlnească negreşit privirea, să-l întrebe cum se face că a primit să judece pe un camarad şi să-i arate că, iată, el nu-i nici şarlatan, nici smintit, fiindcă mai bucuros a fugit decât să mai osândească...

Când îşi auzi numele, rostit cu glas tare, tresări, mirat: de ce strigă tocmai numele lui? Răspunse "prezent" şi nu se dumeri nici când colonelul îi puse întrebări neobişnuite, ca unui străin. Totuşi, fără a se gândi la ce spune, răspundea corect, se uita în ochii colonelului, îşi dădea seama că în clipele acestea se cântăreşte viaţa lui şi auzea parcă un fâlfâit straniu de aripi care stârnea un vânt rece în sală. Dar în inimă îi picurau de undeva, neîncetat, stropi de amărăciune, din care i se răspândea în tot corpul o frică lentă, ca o

caracatiţă dezgustătoare. Încerca să se apere şi nu putea şi, din pricina aceasta, simţea că va trebui să izbucnească într-un hohot de plâns. I se părea că preşedintele vorbeşte atât de tărăgănat, că

trece un secol până ce sfârşeşte o întrebare la care el răspunde în trei cuvinte vertiginoase.

Apoi, lângă mescioara pretorului, cineva începu să citească ceva, câteva minute, cu glas ciudat, pronunţând vorbele ciudat.

― Acum spune motivele şi împrejurările dezertării! zise deodată

colonelul, ţeapăn, mişcând buzele ca un automat.

Bologa auzi întrebarea, strident, ca un cuţit ce cade pe o sticlă şi o sparge. Şi zgomotul acesta îi trezi toate gândurile şi simţirile, ascuţindu-i-le ca nişte brice gata să-i ciopârţească trupul şi sufletul.

Se uită spre fereastră şi întâlni capul pretorului, mândru şi încrezut, parcă el ar fi dezlegat de mult toate tainele lumii. Îl supără atâta suficienţă şi întoarse ochii în cealaltă parte, unde era Klapka, apărătorul, care, vrând să-l îmbărbăteze, îi făcu un semn atât de ciudat, că i se strâmbă faţa, iar Apostol se cutremură şi se simţi îndată părăsit şi singur ca într-o câmpie nemărginită, plină de mărăcini şi buruieni otrăvitoare. Şi totuşi atunci i se stinseră toate îngrijorările şi sufletul i se pătrunse de încredere mare.

― Dezertare? şopti privind cu ochii strălucitori crucea albă

dinaintea preşedintelui.

Apoi plecă fruntea şi, în tăcerea amară ce se împânzi, întrebarea lui pluti câteva momente, ca o mustrare blândă. Şi iarăşi răsună

glasul colonelului, tremurat, parcă o mână nevăzută i-ar fi strâns beregata:

― Răspunde la întrebarea mea, locotenent Bologa...

Şi, după o tăcere mai grea şi ameninţătoare, glasul urmă, tot şovăitor:

― Vina e covârşitoare, desigur, dar Curtea va asculta cu luare-aminte apărarea d-tale... Prin urmare, vorbeşte...

O mişcare grăbită umplu o pauză scurtă. Pe urmă ţâşni, ca un glonţ, glasul pretorului, revoltat, rotunjind cuvinte care se înălţau până-n tavan, se izbeau de pereţi şi plesneau capetele tuturor ca nişte palme umede. Pe urmă glasul lui Klapka, patetic, protestând stăruitor... Şi amândouă se învârteau ca două suliţe în inima lui Apostol care, nemaiputându-le răbda, murmură, fără să ridice capul:

― Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu...

Deşi îi era gâtul uscat şi în aer se încrucişau încă urmele glasurilor de adineaori, şoapta lui zbârnâi prelung în toate urechile şi atrase asupra lui toate privirile, întrebătoare şi nedumerite.

Urmară repede alte întrebări, din ce în ce mai aspre şi mai poruncitoare, care i se înfigeau în inimă ca nişte gheare ascuţite şi-l strângeau de gât să-l sugrume. Când simţi că se înăbuşe, tresări, îngrozit, galben la faţă. Gulerul tunicii i se păru un laţ nesuferit. Cu o smucitură disperată îşi rupse gulerul şi strigă răguşit:

― Omorâţi-mă!... Omorâţi-mă!...

Gestul şi strigătul lui stârniră uimire şi indignare. Colonelul se sculă în picioare, cu ochii fulgerători, şi bătu cu pumnul în masă, în

vreme de Apostol căzu grămadă pe scaun, respirând greu, cu obrajii ca varul stins, cu privirile roşii agăţate de crucea albă.

În sală se restabili curând solemnitatea şi toată lumea îşi reluă

înfăţişarea gravă dinainte. Incidentul fu dezbătut calm câteva minute, apoi trecură mai departe, conform procedurii obişnuite, pe care au tulburat-o puţin zvârcolirile unei vieţi. Şi Apostol stătu pe scaun liniştit şi nemişcat. În urechi îi susurau cuvinte şi fraze care nu-l interesau deloc, căci crucea de pe masă îi turna în suflet mângâiere.

Apoi preşedintele rosti deodată, sever:

― Acuzatul mai are ceva de spus?

Bologa auzi şi înţelese întrebarea; nu se clinti însă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de el.

― Dezbaterile fiind terminate, Curtea va intra în deliberare! zise iar colonelul, supărat.

Pretorul făcu un semn şi plutonierul se apropie de Apostol.

― S-a sfârşit? întrebă el, ridicându-se brusc de pe scaun, încât plutonierul se sperie. Da?... S-a sfârşit!...

Se închină foarte adânc în faţa juriului şi ieşi afară grăbit, sprinten...

7

― Ei, domnule locotenent, s-a isprăvit şi asta!... De-acuma o să

fiţi mai liniştit! zise plutonierul, cu un zâmbet misterios, în odăiţă.

Poftim prânzul... vă aşteaptă... s-o fi răcit...

Apostol se uita lung la el şi vru să întrebe ceva, dar plutonierul plecă înainte de a-şi fi hotărât el întrebarea în minte.

"Oare ce-a zis plutonierul? se gândi Bologa, singur.

Poate că el ştie ceva... E vechi în serviciu şi a văzut multe cazuri..."