cumplit orizontul omului, nu crezi?
― Poate... În orice caz pe front n-ai răgaz să uiţi unde te afli, zise Klapka, oftând si plecând ochii, în care apăruse o îngrijorare grea.
De vreo zece zile avem fierbere şi pregătiri şi ordine peste ordine încât te trec sudori reci... Ce-o fi, Dumnezeu ştie, vom ataca noi, sau aşteptăm atacul lor?... Am fost azi pe la cartier, chiar de acolo vin...
Toţi sunt muţi şi gravi şi ridică din umeri: să-i ia dracul pe toţi!... Şi pretutindeni o vigilenţă extraordinară, mai ales că în ultimele zile au început oamenii să dezerteze la duşman pe capete, cu deosebire românii... Numai azi-noapte am aflat c-ar fi şters-o vreo cinci infanterişti, aşa că-ţi închipui ce-i pe la noi!
Klapka se uită la Apostol cercetător, ca şi cum ar fi vrut să vază
ce impresie i-au făcut ştirile acestea. Apostol însă asculta liniştit, şi în ochii lui pâlpâia blând numai milă şi tristeţe. Căpitanul continuă
cu mai multă inimă:
― Şi aici cu civilii... Ai zice c-a turbat generalul. Am văzut trecând spre Făget... Sunt trei spânzuraţi, la marginea şoselei, într-o pădurice... Mi-am adus aminte de pădurea spânzuraţilor... Până şi calul meu s-a speriat şi a pornit într-un galop nebun... Acuma, la întoarcere, nici n-am mai venit pe şosea, ci am luat-o pe linia drumului-de-fier, ca să nu mai văd grozăvia ceea... Şi Curtea Marţială de-abia şi-a început activitatea! Tocmai când să plec încoace, am auzit c-ar mai fi condamnat pe patru ţărani... Un ceas a durat judecata şi într-un ceas patru spânzuraţi!
Căpitanul tăcu iar, aşteptând parcă ceva. Ochii lui Bologa, înecaţi în lacrimi, îl priveau lung, fix, adânc.
― Dar tot la cartier, zise Klapka după o pauză, cu faţa înseninată
puţin, am aflat că vor să retragă pe toţi soldaţii români din front şi să-i trimită aiurea... Nu ştiu dacă şi pe ofiţeri... Dacă ar fi adevărat, ai putea răsufla şi tu liniştit!... De aceea trebuie să te astâmperi acuma, Bologa, adăugă deodată cu căldură. Să fii mulţumit că eşti aici şi să aştepţi norocul!... Ţi-am mai spus eu odinioară că norocul e salvatorul nostru...
― Da... norocul şi Dumnezeu, îngână Apostol tulburat, închizând pleoapele, încât două şiroaie subţiri de lacrimi i se rostogoliră pe obrajii palizi şi alunecară pe piept, însemnând două pete sărate deasupra buzunarelor tunicii verzui. Acuma nu mai vreau nimic...
Acuma Dumnezeu îmi poartă de grijă şi mă călăuzeşte... Cum va orândui Dumnezeu, aşa voi face, căci toate speranţele mele în Dumnezeu s-au adunat... numai Dumnezeu...
Klapka se ridică vesel, cu o explozie de bucurie, şi-l îmbrăţişă
strigând:
― Ei, atunci pot să-ţi mărturisesc că numai pentru aceasta m-am abătut pe aici, Bologa!... Te ştiam nebun şi muream de frică să nu cazi în capcană!... Dacă ai şti ce bucurie mi-ai făcut, m-ai săruta!...
Slavă Domnului, de-aci încolo n-am să mai tremur de câte ori văd vreun arestat pe front...
Apostol Bologa îl sărută, mişcat, pe obraji...
În aceeaşi seară sosi ordinul ca Petre să se prezinte în douăzeci şi patru de ore la regiment; în locul lui, regimentul va pune alt soldat la dispoziţia locotenentului Bologa. Când află Petre, rugă pe Apostol să nu-l lase, şi toată noaptea o petrecu citind Visul Maicii Domnului şi zicând rugăciuni. A doua zi însă trebui să plece... Fiindcă Apostol rămase mâhnit, Ilona îl asigură că nu mai are nevoie de ordonanţă
de vreme ce ea e lângă el, gata să-l urmeze oriunde, chiar pe front.
Groparul veni după-amiază, zdrobit, şi în loc să mai povestească
ce-a văzut, mormăi plângând:
― Acum sunt şapte... şapte... şapte...
8
Apostol Bologa îşi zicea şi simţea că acuma cea mai mare nenorocire pentru el ar fi despărţirea de Ilona. I se părea că viaţa lui începe undeva, departe, dar de-abia de la Ilona se luminează, ca o odăiţă plină de soare şi de bucurie. O fericire simplă, tumultuoasă şi copilărească îi sălăşluia în suflet... Stătea în cancelarie, lucra cu râvnă de slujbaş conştiincios, şi vremea îi trecea repede, pentru că
la sfârşit îl aştepta Ilona. Iubindu-se, făceau numai planuri de viitor.
Apostol îi zugrăvea cum are s-o înveţe carte, cum va îmbrăca-o mai frumos ca orice doamnă, şi cum va fi ea cea mai frumoasă femeie din lume... Ilona, fireşte, asculta fermecată, se învoia la toate, dar îi cerea mereu să-i jure că o iubeşte şi că niciodată n-are să se uite, nici cu coada ochiului, la altă femeie...
Joi după-amiază, exact la ora patru, Apostol îşi întrerupse lucrul la birou şi trecu la Ilona, să-i spuie c-a hotărât să facă nunta la Parva, cu alai mare şi cu lăutari, iar de cununat să-i cunune preotul Boteanu... Nu apucă să sfârşească. Pe uliţa hopuroasă se auzi duduitul unui automobil ce se apropia în goană. Bologa, mirat, se duse la fereastră şi văzu că maşina opreşte brusc în faţa casei. Se întoarse spre Ilona întrebător. In ochii ei, peste rămăşiţele bucuriei, lucea o spaimă.
― Du-te repede, că te caută pe d-ta! şopti ea, agăţându-i-se de braţ.
Apostol ieşi, nedumerit, în uşa tinzii. Pe poartă tocmai intra un plutonier înalt, deşirat, cu faţa cenuşie şi uscată, fără mustăţi şi cu nişte favorite sure. Lui Apostol i se păru cunoscut, dar nu-şi amintea de unde.
― Ordin urgent de la excelenţa-sa! raportă plutonierul, salutând respectuos, cu glas moale şi totuşi aproape obraznic şi poruncitor.
Întinse un plic. Bologa se uită întâi la plic, apoi la plutonier şi, gândindu-se unde a mai văzut pe plutonierul acesta cu faţa cenuşie, zise:
― Aştepţi răspuns?
― Da, domnule locotenent, răspuns foarte urgent! zise
plutonierul mai poruncitor parcă şi salutând din nou.
Desfăcând plicul, Apostol nu se putu stăpâni să nu întrebe, nervos:
― Te-am mai văzut undeva pe d-ta, plutonier!... Unde serveşti, la ce birou?
― La pretura diviziei, răspunse plutonierul cu un zâmbet urât.
― Da? mormăi locotenentul, tot nedumerit, fiind sigur că l-a văzut aiurea, undeva, şi necăjit că nu-i vine deloc în minte unde anume.
Îşi aruncă ochii în foaia de serviciu, iscălită de un aghiotant. Era invitat să se înfăţişeze imediat la comandamentul diviziei spre a primi ordine.
