Uşa se deschise larg, cu zgomot mare, izbindu-se de perete. Din întuneric apăru pretorul cu o foaie de hârtie în dreapta, în ţinută de campanie, cu ochii stinşi în obrajii bulbucaţi sub casca de fier. În dosul lui veni plutonierul, de asemenea cu cască, ţinând ceva pe braţul stâng şi în mână, cu privirea speriată, ca şi cum ar fi fost sigur că pretorul are să-i facă vreo observaţie aspră. În întunericul uşii, afară, se zvârcoleau capete multe, sclipeau ochi înfriguraţi, ca o vedenie dintr-o baladă sângeroasă.

In mijloc, neclintit, cu părul lung, puţin vâlvoiat, Apostol cerceta din ochi, fără a-i învârti în orbite, cu luciri repezi, faţa pretorului, hârtia din mâna lui, casca plutonierului. Şi în fiece clipă milioane de gânduri îi răsăreau şi mureau în creieri, parcă toţi atomii materiei cenuşii s-ar fi aprins şi ar arde cu flăcări clocotitoare.

Pretorul se apropie de masa pe care hârtia albă râdea neatinsă, ridică sentinţa sub lumina lămpii şi, fără introducere, începu să

citească rar, cu voce clară, întorcând ochii spre Bologa după unele cuvinte pe care le apăsa ca şi când ar fi fost subliniate. Apostol asculta şi se uita numai la buzele pretorului, roşii, late, uscate, netezite uneori cu vârful limbii trandafirii. Înţelese desluşit "în numele împăratului", "crimele săvârşite, dar neizbutite, de trădare şi dezertare la inamic", "degradare şi eliminare din gradele armatei",

"moarte prin ştreang..."

― Sentinţa va fi executată imediat! sfârşi pretorul, îndoind hârtia şi aruncând o privire furişă în faţa lui Bologa.

― Imediat... imediat, repetă Apostol foarte domol, adăugând în gând: "Dar ora?... De ce nu spune ora?"

Atunci surprinse un gest al pretorului şi văzu că plutonierul se apropie atât de umilit, că părea un necunoscut rătăcit aici cine ştie cum.

― Conform sentinţei... degradare... tunica militară... trebuie haină civilă, zise iar pretorul, începând cu glas sever, zăpăcindu-se de ochii lui Bologa şi isprăvind rugător.

Apostol nu pricepu, dar fără să priceapă, îşi descheie încet tunica, îşi scoase gulerul şi-l puse pe masă, peste călimara ruginită, apoi lepădă haina, o împături cu mare băgare de seamă, o aşeză pe pat şi o netezi de două ori cu dosul palmei. Cămaşa îi era umedă de sudori calde, ridicată şi cocoloşită la spate, între bretelele vărgate.

Îşi potrivi cămaşa în spate şi-şi îndreptă bretelele, care-i alunecaseră

puţin de pe umeri. Atunci, uitându-se întrebător în faţa pretorului, văzu că ochii lui îi examinează cu spaimă gâtul alb, subţire, cu arterele umflate. Se întoarse spre plutonierul care-i întindea ceva şi observă că şi plutonierul se uită la gâtul lui. Se tulbură şi se întrebă

în gând de ce se uită amândoi la gâtul lui?

― Şi haina... şi pălăria sunt din partea primarului, bâlbâi plutonierul înfricoşat, întinzându-i-le deodată, ca şi cum n-ar mai fi îndrăznit să le ţie.

Apostol Bologa luă haina pământie şi o îmbrăcă repede, dârdâind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârşească, o aşeză binişor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă, lucitoare.

Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârşit, pretorul îşi drese puţin glasul şi vorbi, încurcăndu-se îndată:

― Dacă ai vreo dorinţă... eu... noi... conform legilor... orice dorinţă în clipa...

Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinator şi apoi, brusc, se întoarse cu spatele, parcă şi-ar fi adus aminte că pe pat e ceva...

Pretorul avu o mişcare de curiozitate, să vază ce va face, dar îşi reveni în fire şi ieşi cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet uşa, fără să mai învârtească cheia în broască.

Obişnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, şoptind:

― Oare de ce n-au încuiat şi n-au pus lacătul?... Oare...

Din toate colţurile minţii zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu veşti încântătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haină

civilă, n-are decât să pună mâna pe clanţă şi să plece... departe... să

trăiască... Poate că nici santinela nu mai e pe coridor... Poate că

afară îl aşteaptă Ilona şi Klapka şi preotul Bote-anu.

Dar, în vreme ce-şi depănă nădejdile strălucitoare, uşa se deschise iar, şi în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuţ, cu patrafirul pe piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mână. O clipă se uită blând, nedumerit, apoi intră, închise uşa şi merse drept la Apostol, murmurând cu glas cântat, pătrunzător:

― În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor...

Apostol crezu o secundă că speranţele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit de povara suferinţelor, se prăbuşi în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, îşi ascunse obrajii în cutele patrafirului şi izbucni într-un hohot de plâns înăbuşit. Pieptul i se umflă sub puterea loviturilor inimii rănite în care sângele se zvârcolea ca într-o temniţă de plumb. Şiroaiele de lacrimi curgeau pe florile de aur ale patrafirului îmbibat cu miros de tămâie, ca un râu desfundat de o furtună năprasnică. Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale şi mângâietor, i se strecura sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeşteşugite, din care, încetul cu încetul, se închegă acolo o linişte ca pânza de zăbranic, străvezie şi totuşi destul de deasă spre a cerne şi a arunca la o parte toate ispitele şi deşertăciunile lumeşti.

Când îşi veni în fire şi ridică fruntea, Apostol avea faţa albă ca hârtia, şi ochii mari, roşii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite.

Văzu o broboană de sudori pe tâmplele lui Boteanu care se aşeză pe scăunel lângă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori şi, de frică să nu se ivească iarăşi stafiile cu care s-a luptat atâtea ceasuri, se târî în genunchi la picioarele preotului.

― Am venit într-un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă, ştergându-şi fruntea cu o batistă mare, că în Lunca nu se ştia ce s-a întâmplat cu tine... M-am pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că mă

cheamă degrabă să te binecuvântez... Of, inima omului!... Dar Ilona venise din capul ei la mine... Domnii de aici hotărâseră să-ţi trimită

un preot militar, de altfel tot slujitorul Domnului... Ne-am rugat cu toţii şi am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv...

― Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut să

scriu mamei şi uite, colo, hârtia neîncepută... n-am fost în stare...

din pricina... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi...

după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grijă de logodnica mea... să

aibă mare grijă... Căci ele amândouă mi-au sădit în inimă iubirea... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa... şi credinţa călăuzitoare...

şi... şi...

Îşi ascunse faţa în patrafir, în rămăşiţele mirosului de tămâie, murmurând cuvinte fără şir. Preotul îi mângâie părul umed, îngânând:

― În mijlocul tuturor ispitelor vieţii, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învăţăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sângele tău fierbinte... Ţi-aduci aminte cum ne spunea, de câte ori venea prin Năsăud, serios şi impunător, parc-ar fi vorbit cu nişte bărbaţi:

"Niciodată să nu uitaţi că sunteţi români!"...? Vijeliile vieţii îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare!... Plăcut este Domnu-lui-Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor!

― Pentru neamul părinţilor, şopti Apostol, adâncindu-şi obrajii în mirosul de tămâie, uitând îndată cuvintele, ca şi cum mintea lui n-ar mai fi fost în stare să păstreze nici un înţeles...

Într-un târziu uşa se deschise singură, se învârti molcom în ţâţâni şi se propti de perete. În bezna pervazului stătea preotul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blând ca un părinte care deşteaptă din somn un copilaş iubit:

― Scoală, fiule, şi fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos...

Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată şi se uită

împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în uşă figura pretorului, îşi aduse aminte şi întinse braţul spre masă după pălăria moale, fără

panglică şi roasă pe margini. Atunci îşi văzu ceasornicul, retrase brusc mâna, desfăcu binişor cureluşa şi-l dădu preotului, fără să-şi arunce ochii pe cadran, zicând încet:

― Constantine, să nu mă uiţi...

Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura.