― Îngrozitor!
― Îngrozitor... am înţeles! făcu plutonierul speriat, fără zâmbet, întorcând repede capul.
Îndată ce rămase singur, în faţa lui Apostol începu iară să răsară
pădurea spânzuraţilor... Dar acuma părea că toţi sunt la fel şi în privirea tuturor străluceşte aceeaşi însufleţire stranie, ademenitoare, ca şi focul din ochii oamenilor care pornesc la asalt. Apostol se cutremură. "Acelaşi om, spânzurat de nenumărate ori, ca o protestare nesfârşită..." Şi deodată îşi zise: "E Svoboda... privirea lui..." În aceeaşi clipă îşi aminti cu o precizie chinuitoare cum a votat condamnarea cehului, cât a fost de trufaş că a avut onoarea să facă
parte din Curtea Marţială, cum s-a amestecat, din exces de zel, şi cum a dat o mână de ajutor la pregătirea execuţiei, cum a apucat ştreangul încercându-l dacă e destul de rezistent... În amândouă
palmele simţea atingerea aspră a funiei. Amintirea aceasta i se prefăcu în suflet într-un simţământ de ruşine şi părere de rău, atât de cumplit, de mustrător, parcă ar fi stat în faţa lui Dumnezeu în ziua judecăţii de apoi. Simţământul straniu îl stăpâni numai o secundă, şi totuşi parcă îi deschise larg porţile adâncimilor nepătrunse, unde clocotesc explicaţiile tuturor tainelor vieţii.
Apoi vedenia spânzuraţilor pieri brusc, şi în inima lui Apostol coborî o linişte mare. Privirile lui îmbrăţişau munţii, şi văile, şi cerul...
Prin răpăiala motorului furios auzea limpede zumzetul frunzelor tinere de fag şi clinchetul sec al acelor de brazi din depărtare.
Verdele mohorât al pădurilor se îngâna într-o armonie caldă cu albastrul alburiu al văzduhului...
9
Automobilul opri scurt în faţa unei ogrăzi largi, cu poarta deschisă. Bologa sări jos, aşteptă două clipe pe plutonierul care spunea ceva şoferului, şi intrară împreună, în vreme ce maşina trecea mai departe.
Două case mari, bătrâneşti, mărgineau ograda. Cea din dreapta, cu grădiniţă de flori în faţă, văruită de curând, avea vreo cinci odăi.
În trei locuia generalul Karg, iar în celelalte două din fund, proprietarul, însuşi primarul comunei. Casa din stânga era a unui învăţător care a murit, anul trecut, în Italia. Ţinuse pe sora primarului. Văduva cu cei cinci copii a fost nevoită să se mute la o rudă, în sat, fiindcă în casă s-au instalat birourile comandamentului.
Mai înainte ograda a fost despărţită cu un gard de uluci, pe care militarii l-au pus pe foc, încât acuma fântâna cu cumpănă stătea stingheră ca o ameninţare... În fund se vedea un rând de acareturi noi. Mai încolo era grădina cu pruni înfloriţi, mergând până sub coasta de molifţi. În faţa şoproanelor, mai mulţi soldaţi spălau două
automobile, alături de un întreg parc de motociclete. Prin coridorul şi înaintea uşii caselor din stânga se îmbulzeau soldaţi de toate armele, aşteptând ordine şi, în aşteptare, se trăgeau şi se împingeau, pufnind de râs şi vorbind în şoapte, căci generalul nu permitea nici un fel de zgomot care să-i tulbure ocupaţiile...
Lângă fântână, pretorul diviziei stătea de vorbă cu un civil de vreo cincizeci de ani, rumen, chipeş, blajin la înfăţişare, îmbrăcat jumătate nemţeşte, jumătate ţărăneşte. Pretorul, burtos, cu mustaţa sură, îşi însoţea cuvintele cu gesturi apăsate, iar omul se uita speriat în ochii lui, dând mereu din cap în semn de aprobare. Când văzu pe Bologa, pretorul se întoarse şi-i strigă uşurat:
― Ei, bine c-ai sosit, dragule!... În sfârşit... Am scăpat de o grijă
teribilă... Închipuieşte-ţi, s-a îmbolnăvit locotenentul din Curtea Marţială şi cât pe-aci să nu mai putem funcţiona, deşi mâine avem o afacere extrem de gravă... Excelenţa nu mai îngăduie să retragem ofiţeri din front pentru completarea Curţii... În sfârşit poţi să-ţi închipui prin ce emoţii am trecut!
Dându-i mâna, Apostol întrebă:
― Pentru aceasta mă cheamă generalul?
― Desigur... Probabil, vrea să-ţi dea personal instrucţii, ştii obiceiul lui, zise pretorul cu o însufleţire ce contrasta neplăcut cu grăsimea lui. Fiindcă trebuie să stârpim prin orice mijloc trădarea, Bologa!... Ce-i aici e nemaipomenit! Orice mişcare se face, a doua zi duşmanul o ştie... Până şi intenţiile noastre cele mai secrete duşmanul le cunoaşte... Ei bine, asta nu mai merge! Din moment în moment ne aşteptăm la evenimente importante şi iată-ne
înconjuraţi numai de spioni, parcă am fi în ţară inamică... Eu, fireşte, am conştiinţa împăcată! Eu de mult mi-am făcut datoria şi am raportat excelenţei că aici nu miroase a patriotism. Excelenţa nu m-a ascultat. Avea încredere. Zicea că suntem acasă... Acuma poftim, acasă!... Chiar aseară mi-au adus jandarmii doisprezece bandiţi, adunaţi de prin păduri, din spatele frontului... Doisprezece! Ce zici?... Frumos număr!... Tocmai spuneam primarului cât sunt de revoltat... Un furnicar de trădători...
Apostol Bologa îl întrerupse cu imputare şi plictiseală:
― De ce nu mă lăsaţi pe mine în pace, căpitane? Ce aveţi cu mine?
Primarul aprobă din cap, înviorat puţin. Pretorul însă se supără şi răspunse indignat:
― Apoi, fireşte, aşa vorbiţi toţi şi vă codiţi, ca şi când Curtea Marţială ar fi ceva... de mâna a zecea! Nu vă daţi seama că, în fond, de noi depinde toată vitejia voastră... Războiul nu se câştigă numai cu tunuri şi cu "ura", domnule! Asta a fost odată!... Azi mai mult face creierul decât braţul!... N-ar fi rău să pătrundeţi şi voi serviciile imense pe care le aducem noi patriei, n-ar fi deloc rău!... Numai mentalitatea voastră e de vină că divizia nici n-are o Curte Marţială
permanentă, cum scrie la legea de organizare, şi că trebuie să
adunăm membrii cu arcanul de câte ori se ivesc cazuri de judecat!
Lipsa de ofiţeri nu poate fi o scuză serioasă... Să muncească fiecare cum muncesc eu şi atunci nu va mai fi lipsă de ofiţeri tocmai pentru o instituţie atât de necesară, atât de indispensabilă, cum e Curtea Marţială la o divizie. Adică eu cum sunt şi pretor, şi magistrat-instructor, şi procurorul curţii, într-o singură persoană? Fireşte că
muncesc de-mi crapă ochii... Să facă şi alţii ca mine!... Căci, să ştiţi, băieţi, nu există victorie fără Curte Marţială!
Pretorul era căpitan activ şi, ca să scape de front, se convinsese că serviciul lui va hotărî soarta războiului. Se temea cumplit de moarte şi bubuitul tunurilor îl îngrozea, încât îşi astupa urechile.
Veşnic i se părea că e prea aproape de front reşedinţa cartierului şi îşi dibuia beciuri speciale unde să se ascundă de aeroplanele vrăjmaşe. Se credea totuşi erou şi avea un dispreţ aproape curajos faţă de barbarii din tranşee. Acuma, văzând la spatele lui Bologa pe plutonierul cu faţa cenuşie şi deoarece Bologa examina casele şi acareturile indiferent, parcă nici n-ar fi vrut să-l mai asculte, pretorul strigă cu mândrie şi resemnare:
― Haidem, plutonier, la muncă!... Noi nu cunoaştem odihna...
Asta-i soarta noastră!... Mai avem câteva interogatorii şi trebuie să
încheiem dosarele, căci mâine e zi mare...
Aruncă o privire dispreţuitoare lui Bologa şi porni grăbit, legănându-şi burta, spre casa din stânga, urmat de aproape de plutonierul credincios.
Apostol oftă uşurat... Apoi, după un răstimp, întrebă pe primarul care nu ştia ce să facă:
― Generalul e aici?... D-ta poate că...
― Doarme, răspunse repede primarul. Totdeauna se odihneşte
după prânz câte două-trei ceasuri... Dar de-acu trebuie să se scoale, că s-a cam înserat...
